Varstele Lunii – Viata este o lunga prietenie

0
949
foto: unteatru

Când vii la unteatru te aştepţi la întâlnirea unor elemente care să facă dintr-o piesă un spectacol memorabil. Unul dintre acestea constă în adaptarea plină de magnetism a unor piese celebre menite să te răvăşească sau, dimpotrivă, să te amuze într-un mod inteligent, să îţi ofere o evadare din cotidian, dar care să te şi facă să reflectezi asupra condiţiei umane. Un alt element este legat de folosirea ingenioasă a unui spaţiu mic pentru a crea un decor menit să faciliteze intimitatea dintre actor şi spectator, care îi permite unui personaj să devină autentic, să intre în lumea ta, dar şi ţie să intri în lumea personajului. Montarea piesei Vârstele Lunii, a lui Sam Shepard, nu face excepţie de la această reţetă reuşită.

Te va impresiona şi emoţiona punerea în scenă la teatrul unteatru a piesei Vârstele Lunii, în regia lui Toma Dănilă, dacă îţi plac discuţiile despre frumuseţea şi provocările asociate prieteniilor de-o viaţă, care dau testul timpului abia în momentele de criză. Iar pentru Ames (Gelu Niţu) şi Byron (Constantin Cojocaru), prietenia include nişte discuţii uneori amuzante, nostalgice şi molcome, alteori tensionate şi furtunoase. Vei fi martorul unui schimb de replici spirituale şi de aluzii spumoase care iau o turnură tristă, dar în care amărăciunea este îndulcită mereu de acea reacţie neaşteptată care poate stârni hohote de râs, încât îţi vine să spui că personajele nu vor să te ia şi pe tine în butoiul cu melancolie şi regrete în care ar vrea să se scufunde odată cu marea cantitate de whiskey scursă.

Vârstele Lunii mai este şi o piesă despre masculinitatea târzie, cu toate regretele, vulnerabilităţile, ispitele (ce duc la destrămarea une căsnicii de lungă durată), amintirile senine şi pierderile ei. Este o masculinitate privită deopotrivă ironic şi tandru, din perspectiva acestei prietenii ce durează aproape cât durează şi o existenţă. Totodată, Vârstele Lunii mai este şi un omagiu adus vieţii trăite prin conştientizarea nevoii de Celălalt, iar pentru cele două personaje masculine ale piesei – Ames şi Byron, Celălalt poate fi la fel de bine cel mai bun prieten sau femeia pierdută în moduri diferite.

Tocmai femeia pierdută este prezenţa invizibilă care îi face pe cei doi prieteni să se revadă, să îşi ofere alinare sau să îşi facă reproşuri unul altuia. Byron străbate America timp de trei zile pentru a deveni umărul pe care să poată plânge Ames, exilat pe veranda casei din inima naturii, lângă locul unde obişnuia să meargă la pescuit. Această casă din inima naturii ar fi putut deveni locul ideal pentru clipele de linişte şi reflecţie sub razele lunii înconjurate de stele dacă Ames nu ar fi trăit un coşmar provocat de hotărârea soţiei de a-l da afară din casă, după zeci de ani de căsnicie, deoarece aceasta i-a găsit biletul cu numele şi numărul unei femei mult mai tinere, alături de care Ames a avut o escapadă scurtă (într-o parcare), nesemnificativă la nivel emoţional, despre care nici nu-şi mai aminteşte foarte bine.

Alungarea din căminul conjugal devine pretextul lui Ames pentru a-şi ruga prietenul fidel să-i fie alături. Confesiunile şi amintirile lui Ames curg odată cu marea cantitate de whiskey. Pe măsură ce sticla se goleşte, Ames îşi intră din ce în ce mai bine în rolul de mascul devenit victimă a propriilor tentaţii, care nu se poate abţine, nici atunci când îşi aminteşte de motivul înstrăinării de soţia lui, să nu facă remarci legate de femeile ce îi înfierbântă fanteziile (vei asista la un dialog comic despre diferenţa dintre erotismul femeii care preferă bicicleta şi al femeii care preferă să călărească).

Dacă Ames joacă rolul masculului alfa, spontan şi dezinhibat, care stârneşte râsul prin contradicţia dintre fragilitate şi etalarea încrederii în sine confundate cu bravada ostentativă, Byron pare mai degrabă prietenul reţinut, mai calm şi mai înzestrat cu acel umor dezvăluit în replici iscusite, bine drămuite. În spatele fiecărei replici rostite de Byron ghiceşti o fire mai degrabă introspectivă, sensibilă.

Byron îl completează pe Ames. El pare să fie ceea ce Ames nu poate fi, iar diferenţele dintre ei sunt puse în valoare de calitatea replicilor prin care fac haz de necaz şi de mimica prin care susţin aceste replici. Ambii au pierdut-o pe femeia iubită, însă Ames alege să se destăinuie expansiv. El ar vrea să acapareze întregul dialog, în timp ce Byron amână marea confesiune dureroasă, încurajată de nişte reacţii imprevizibile şi absurde ale lui Ames.

Exact când spectatorul are impresia că Byron va juca până la final rolul prietenului contemplativ şi pasiv, înzestrat cu darul ascultării, apare o reacţie impetuoasă ce schimbă dinamica relaţiei dintre cei doi. Fără să îşi propună, Ames reuşeşte să-l scoată pe Byron din coconul negării propriei dureri, mascate printr-o atitudine ceva mai cumpătată.

Farmecul memorabil al punerii în scenă de la unteatru este dat de magia creată de cei doi actori din rolurile principale – Gelu Niţu (Ames) şi Constantin Cojocaru (Byron). Cei doi actori sunt credibili atunci când le dau viaţă unor personaje care ajung să redea întreaga condiţie umană înlocuind abordarea solemnă prin replicile când acide, când viril-teribiliste, când amuzant-sentimentale, din care se obţine tocmai acea profunzime ascunsă în dialogurile unor bărbaţi care mimează autoironic relaxarea şi nepăsarea faţă de propria dramă – pierderea femeii iubite. Cu ajutorul actorilor Gelu Niţu şi Constantin Cojocaru, regizorul Toma Dănilă oferă un spectacol intens şi intim, deopotrivă amuzant şi răvăşitor, în spiritul acelor dramaturgi care dau nişte dialoguri profunde legate de marile teme precum: viaţa, dragostea şi moartea, creând însă personaje care se ascund sub masca bravurii şi a imaturităţii.

Odată cu derularea confesiunilor şi amintirilor legate de clipele frumoase din tinereţe, îţi dai seama că în spatele nevoii lui Ames de a-şi chema prietenul pentru a-şi plânge de milă se află de fapt nevoia de prezenţa securizantă a camaraderiei masculine. Confirmarea acestei camaraderii rămase intacte peste ani permite dezvăluirea marilor temeri ale umanităţii. Dar marile temeri nu capătă forma unor dialoguri filosofice grave, ci mai degrabă a reflecţiilor spontane, calde, favorizate de aburii alcoolului, care sunt însoţite de gesturi infantile.

Totuşi, în ciuda unei camaraderii bahice, profunzimea nu întârzie să apară, doar că este prezentă subtil, în obsesia lui Ames pentru eclipsa de Lună. El îşi invită prietenul să-i ţină companie în timpul eclipsei. Fascinaţia pentru eclipsa de Lună se transformă treptat în observaţii despre existenţa umană, despre vechimea corpurilor cereşti în relaţie cu vremelnicia fiinţei umane, sau despre feminitate şi Lună.

Văzând această piesă, îţi dai seama că autenticitatea care favorizează implicarea emoţională a spectatorului este posibilă tocmai prin redarea caracterului sofisticat al naturii umane prin construirea unor personaje având nişte aspiraţii mai degrabă simple. Aceste personaje se pierd în detalii banale, singura întâlnire cu marile întrebări ce dau un sens profund existenţei fiind cele strâns legate de lună. Însă, treptat, rostogolirea unor replici dure le va lega existenţa de partea spirituală a vieţii.

Un rol esenţial în exprimarea temelor complicate prin detalii simple îl are scenografia. Regizorului nu îi trebuie decât o lumină aurie prelinsă candid şi straniu peste florile dintr-un ghiveci suspendat ce aminteşte de căsuţa rustică a lui Ames, pentru a crea acea magie nocturnă ce învăluie feeric şi atemporal nişte confesiuni apăsătoare.

Pe lângă scenografia care prin simplitatea ei exprimă acel ceva ce pluteşte în preajma personajelor, dar se evaporă din replicile acestora, un rol vital pentru a crea acea atmosferă ce permite întâlnirea stranie dintre melancolia nocturnă, pierdere şi frumuseţea vieţii îl au acordurile unei piese retro din repertoriul lui Roger Miller. Evocarea lui Roger Miller are un rol-cheie în cel mai tensionat moment al discuţiei, în care gelozia unuia dintre personaje schimbă cursul dialogului.

Vârstele Lunii ţi se lipeşte de suflet datorită unei profunzimi care se prelinge în detaliile mărunte, nicidecum în dialoguri pretenţioase. Dar tocmai în aceste replici amintind mai degrabă de stilul zeflemitor al bravurii masculine etalate în aburii alcoolului, când limbile se dezleagă dincolo de teama de ridicol sau de a părea slab şi mai puţin viril, se află tot ce are mai frumos, adânc şi duios-melancolic acest spectacol care îţi reaminteşte de legătura indispensabilă dintre bucuria vieţii şi conştientizarea propriei fragilităţi.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here