Venea din timpul diez – Despre prezent la timpul trecut

0
587

Ne plac poveștile pentru că ne transpun în lumi imposibil de ajuns altfel și pentru că întotdeauna dau impresia că orice lume e posibilă. Bogdan Suceavă în romanul său, Venea din timpul diez, ne spune o poveste care, deși nu este produsul imaginației cît rezultatul unei observații critice a unui timp trecut, fascinează.

Venea din timpul diez devine oglinda unui spațiu temporal, după cum titlul îi spune, ce nu poate fi identificat cronologic; este un timp mitic, rupt de realitate, ce totuși nu poate exista în afara ei.

Romanul apărut în 2004 la editura Polirom și reeditat șase ani mai târziu e cronica Bucureștiului anilor '90; cronică despre care s-au scris numeroase altele, cu iz critic, scoțând la iveală intepretări și chei de lectură. S-a scris despre romanul lui Bogdan Suceavă mult prea mult și e puțin probabil că ceea ce aș putea spune în urma unei lecturi diletante să nu dea impresia de „deja spus”. Totuși, o lectură rămâne întodeauna un act intim și personal, care naște impresii de lectură unice, indiferent de lector.

E posibil ca pentru cei are au trăit în Bucureștiul contemporan romanului acesta să fie o confirmare și o oglindire a acelor timpuri. Cei aflați în diacronie față de timpul romanului pot privi cu un ochi străin și curios un timp ce nu le aparține, dar pe care e posibil ca încă să-l trăiască.

O ficțiune istorică, chiar dacă e ficțiune, poartă o oarecare doză de veridicitate, iar istoria, de multe ori, folosește drept oglindă și spațiu de căutare. Poate de aceea, într-un ton sarcastic al unei satire scrise pentru gustul rafinat, Bogdan Suceavă ne împărtășește printr-o poveste câte ceva din cum am fost.

Ce se întâmplă în roman e destul de simplu de rezumat. E povestea unor oameni care vor să convingă majoritatea că ei dețin răspunsurile căutărilor oamenilor. Trei grupări diferite se perindă în lupta pentru câștigarea simpatiei poporului, promițând fiecare un tip diferit de „mântuire”. În acest joc de opinii și grupări, se reflectă în fond o neputință: aceea a poporului român de a renunța la nevoia de a fi condus de o ideologie și de o iluzie care nu îi aparține și pe care nu o cunoaște. Aici autorul însuși afirmă: „În România se va spera pururea, fără acoperire și fără înțelpciune, fără luciditate și cu o oarecare știință a mințirii de sine.”

E mult simbol, mult spectacol și discurs persuasiv, în nevoia de un mântuitor și de o credință în Venea din timpul diez, iar prin acestea cartea diagnostichează societatea românească de atunci. Însă, dincolo de simbolistica romanului, dincolo de ce a vrut sau nu autorul să spună, rămâne ideea de literatură. E un roman ce ne arată, precum Rebreanu mai demult, viața românului, nu la sat, ci la oraș, corupt de propriiile-i patimi.

Bogdan Suceavă reușește să ne amuze, scriind o „comedie” în stilul lui Caragiale, subliniind moravurile și neajunsurile firii umane, de această dată crescute în spațiu balcanic. E o plăcere a lecturii ce se naște în timp ce întorci paginile romanului, mintea citirorului fiind cea care alege ce linii de câmp să traseze,  întocmind hărți de sensuri.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here