Victoria – Odisee nocturna in Berlin

0
443

Se spune că ajungi să cunoşti cel mai bine un oraş abia când îţi dai voie să-i trăieşti viaţa de noapte, în varianta lipsită de prejudecăţi şi de zone de confort inhibante. Pentru Victoria, o fată din Madrid, cu alura unei Lolite din videoclipul piesei You Don’t Fool Me, un dezmăţ berlinez începe cu o petrecere electizantă într-un club amenajat la subsolul unei clădiri, filmată în aşa fel încât simţi că eşti orbit de luminile pop stridente, apoi atras la rândul tău pe ringul unde oamenii se pierd în transa indusă de muzica techno în varianta anilor ’90. Ceea ce începe cu pierderea în mijlocul beaturilor ce îţi fac inima să o ia la trap se termină cu bătăile accelerate de adrenalina alimentată de o gaşcă de localnici. Atrasă de această gaşcă de băieţi cu aere de adolescenţi terbilişti ce resping disciplina teutonă şi înlocuiesc răceala atribuită nemţilor cu ospitalitatea gălăgioasă, Victoria trăieşte acea odisee de o noapte, plină de riscuri, erotism şi decizii rapide ce pot lăsa urme de lungă durată.

Filmul lui Sebastian Schipper a fost revelaţia Berlinalei şi are toate şansele să devină unul dintre filmele-cult ale unei generaţii legate sufleteşte de capitala Germaniei. Poţi comprima umanitatea un întreg oraş în filmul Victoria, asa cum Dublinul unei anumite perioade încăpea într-o singură zi descrisă de James Joyce. Prestaţia actorilor îţi dă impresia că faci la rândul tău parte din film, că poţi retrăi anumite scene în propriul oraş de suflet, iar tehnica filmării unui singur cadru lung îţi aminteşte de peliculele minimaliste (dar nu simpliste), bazate pe interpretarea prin care se doreşte imitarea la perfecţie a unor actori amatori, tocmai pentru a nu distruge autenticitatea.

La început, filmul pare încropit doar din scenele în care nişte băieţi cam derbedei vor să agaţe o fată simpatică la ieşirea din club. Înghiontelile, replicile de clovni urbani ce se tachinează unul pe celălalt pentru a o face să râdă, apoi să se destindă şi să lase garda jos, gesturile infantile şi bravarea din arsenalul unui comic asumat, dublat de histrionism, o determină pe Victoria să îi însoţească în ceea ce se anunţă a fi o noapte de pomină, fără a sta prea mult pe gânduri. Deşi în alte medii şi în alte circumstanţe, decizia ei ar fi putut duce la iminenţa anunţată a unui asalt sexual, în acest film, pericolul va fi de altă natură, ce o poate transforma dintr-o victimă recrutată din rândul turistelor entuziasmate, care nu ştiu regulile nescrise ale unui oraş străin, într-o fată rea. Dar până atunci, Victoria se va bucura de priveliştea oferită de Berlinul admirat de pe acoperisul unui bloc, unde tipii ce o însoţesc îşi povestesc viaţa după gratii, copilăria marilor prietenii şi îi explică de fapt ce înseamnă să fii cu adevărat berlinez. Se arată a fi nişte gentlemani în haine de golani, cu sufletul sensibil mascat de glumele mârlăneşti, în care nu o includ şi pe Victoria. Unul dintre aceştia se vrea cavalerul suprem atunci când se oferă să o însoţească până la cafeneaua unde lucrează aceasta.

Dacă în prima jumătate, pelicula seamănă cu perindarea unor tineri prin Berlinul nocturn ce pare a fi Bucureştiul unui film din noul val, privit prin ochii unor adolescenţi care trăiesc experienţa primei nopţi albe din viaţa lor, după ce i-au păcălit pe babaci că se duc la petrecerea aniversară a colegei cuminţi în care mai toţi părinţii au încredere, aşa cum ar părea şi candida Victoria la prima vedere, următoarele 60-80 de minute îţi accelereaza pulsul, de parcă ai lua parte şi tu la goana dementă a personajelor hăituite. Ce se întâmplă de fapt, astfel încât filmul ce semănă cu filmarea unor felii de viaţă fără o poveste închegată, să se transforme într-un thriller cu tot suspansul aferent ce te face să-ţi rozi unghiile când scena ce ar putea clarifica totul se amână? Unul dintre băieţii din gaşca veselă îşi aminteşte că are o datorie la unul dintre gangsterii care l-au ferit de tipii ăia duri de la duşuri când a stat la pârnaie după ce l-a caftit pe unul, deşi el susţine în faţa Victoriei că este un om bun la suflet. Pentru a-şi plăti această datorie, trebuie să jefuiască o bancă, dar are nevoie de ajutorul tuturor. Cu puţin înainte de ivirea zorilor, moment în care alţi tineri şi-ar face selfie-uri memorabile cu nuanţele cerului ivit printre blocuri şi bulevardele pustii, Victoria şi băieţii conduc nebuneşte o maşină furată, sperând să scape basma curată după jaf.

Ai putea să reflectezi la drama unei fete bune cu viitor de mare pianistă, pe care naivitatea a făcut-o să se înhăiteze cu băieţii răi, dar unşi cu toate alifiile, sucindu-i minţile. Ai putea să-i sfătuieşti cinic pe hoţii de ocazie din film să se asigure că porneşte maşina folosită în timpul jafului sau să o judeci pe cea care s-a lăsat luată de val într-un oraş străin după ce a căzut în plasa unui fante de doi bani, cu glume proaste şi replici de adolescent fără imaginaţie. Dar nu vei avea timp să tragi concluzii. Filmul este realizat de un regizor ce nu te vrea o fiinţă raţională, ci una care trăieşte alături de personaje, reducând totul la emoţional şi la vizual. Imaginile care vor să arate consecinţele unor fapte nesăbuite sunt brusc întrerupte de atmosfera euforică plină de sensibilitatea în nuanţele de neon ale unui club filmat încât să pară un acvariu plin cu pâcla ce transformă claritatea realului în contururi difuze, unde solidaritatea umanizantă a personajelor poate dezvălui nestingherită o inocenţă stranie, găsită numai în lumea decadenţilor, a marginalilor, care, la lumina zilei atrag oprobiul public.

Lumea personajelor este una desprinsă, apoi izolată de consecinţe, responsabilitate, planuri de viaţă, Bine sau Rău. Este acea lume în care doar apropierea afectivă contează, regulile sociale nefiind decât nişte intruşi care vor să le strice petrecerea atunci când muzica este dată prea tare sau chiotele unei bucurii euforice nu respectă orele de linişte. Protagoniştii sunt regii unui oraş care există doar pentru ei, între ieşirea din club şi răsărit, unde îşi pot permite gesturile ce i-ar include în categoria pustilor cu mintea făcută praf de acool şi alte substanţe, apoi riscurile unor gangesteri amatori, ce îţi dau impresia că vor să transforme jaful vieţii lor într-o parodie, dându-i naibii de biştari. Exact în momentul în care începi să crezi că ai timp să îi judeci, apoi să le lipeşti o etichetă negativă, regizorul te scoate din postura de om raţional şi îţi provoacă fie hohote de râs, atunci când ar fi trebuit să te iei cu mâinile de cap în locul Victoriei, fata vulnerabilă, care nu ştie în ce se bagă. Când eşti gata loc să îi condamni deciziile luate pe nerăsuflate, Victoria te face să-i ţii pumnii atunci când se pregăteşte să demareze în trombă spre marele jaf şi să-ţi aminesti că iubitul de o seară, care a băgat-o în toată situaţia asta, este acelaşi golan sensibilizat şi hipnotizat de fascinaţia care i-a oprit respiraţia când ea interpreta Valsul lui Mefisto la pianul unei cafenele.  

Victoria este un film despre Berlinul noii generaţii pierdute, aşa cum povestirile lui Fitzgerald sau muzica lui Jim Morrison erau oglinda altor generaţii… la fel de rătăcite, în ochii unora. Victoria este un film despre o singuratică, ale cărei ambiţii de pianistă au înstrăinat-o de relaţiile umane lipsite de obsesia competiţiei, de critici, de presiunea sufocantă a perfecţiunii şi a controlului de sine, ce îşi permite în cele din urmă o scăpare în lumea haosului urban, dar care o găseşte mai stăpână pe ea ca niciodată. Victoria este, la urma urmei, acel film ce poate fi interpretat aşa cum îşi doreşte fiecare spectator şi care te face să îţi doreşti să-l trăieşti într-o noapte berlineză…până la faza cu jaful.

Victoriaa fost proiectat în cadrul Zilelor Filmului German, ediţia 2015.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here