Visatoarea din Ostende – Nu exista oameni simpli, doar spectatori fara simtul detaliului

0
468

Orice invenţie e o mărturisire, orice minciună e o confesiune intimă. Ar putea fi singurul adevăr din viaţa unei femei care a preferat să-şi ascundă prin voluptatea imaginaţiei senzuale tristeţea unui trup învins. Visătoarea din Ostende, noul titlu din seria de autor dedicată de Humanitas Fiction lui Eric-Emmanuel Schmitt, poate fi un tribut adus libertăţii şi vindecării prin ficţiunea în spatele căreia pot sta culorile unei realităţi apăsătoare. În loc să fie doborâte de propriile drame, femeia infirmă sau tânăra însingurată care se redescoperă la căpătâiul unui playboy muribund ajung să-şi vadă existenţa dintr-o altă perspectivă tocmai când acel timp subiectiv le promitea un traseu monoton, previzibil până la sinistru. Lor li se vor alătura nişte personaje masculine prinse în mrejele unor portrete feminine când fragile şi reţinute, când extravagante şi dezinvolte.

Personajele din cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt nişte inadaptaţi adorabili, în ciuda minciunilor, ezitărilor sau obsesiilor. Te va intriga femeia care povesteşte despre cum a sedus un aristocrat lăsat fără haine printre dunele de pe malul mării (Visătoarea din Ostende) și vei fi captivat de protagonista mereu criticată de mamă, care îşi descoperă feminitatea prin ochii unui seducător rămas fără vedere (Vindecarea). Te vei amuza pe seama încercărilor nereuşite ale unui profesor tipicar şi hiperraţional de-a citi un roman comercial pe furiş (Lecturile proaste), vei dori să poţi afla misterul femeii care aşteaptă un călător necunoscut (Femeia cu buchetul de flori) şi te vei întreba ce se află oare în mintea nevestei disperate care-i pune gând rău soţului fidel (Crima perfectă). Răspunsurile vor fi găsite, bineînţeles, acolo unde te aştepţi mai puţin, cum îi stă bine unei proze scurte bine scrise.

Dintre toate personajele cărţii, va ieşi în faţă tocmai eroina ce părea să se fi născut prizonieră în lumea propriei boli. Pentru a nu lăsa în urma ei o fotografie ştearsă, visătoarea din Ostende se deghizează într-o Circe a poveştilor de iubire neobişnuite, însăşi viaţa ei ascunzând o astfel de poveste. O spune debordând de naturaleţe, încât până şi oaspetele acesteia, un scriitor versat, îi cade-n plasă, fascinat de imaginaţia erotică prin care detaliile incandescente ajung nişte poezii de alcov rafinate (nu lipseşte nici umorul ce atenuează lirismul considerat prea feminin când vine vorba de picanterii). O vei îndrăgi, aşadar, pe visătoarea care în loc să aştepte moartea, aprinde închipuiri prin scânteile recuperate din propria cenuşă.

Lui Eric-Emmanuel Schmitt îi stă bine în postura de povestitor. Aceste cinci proze scurte incluse în Visătoarea din Ostende uimesc prin virajul brusc de la banalitatea detaliilor spre ascunzişuri tabu. Este imposibil să nu te implici emoţional în poveştile unor personaje aparent anoste, dar pline de subtilităţi şi de manii sofisticate. De fapt, adevăratul merit al autorului când a scris aceste miniaturi a fost abilitatea de a-şi arunca privirea dincolo de gesturile, tabieturile şi faptele pe care alţii le-ar fi considerat penibile sau plictisitoare. Nu există oameni simpli, ci doar spectatori fără simţul detaliului, ar putea fi concluzia spre care te  vei îndrepta după ce te-ai adâncit în lectură.

Povestirile lui Schmitt au ceva din nuvelele scrise de Cehov, mai ales datorită acelor detalii nesemnificative de la care porneşte avalanşa emoţională către final, din atitudinea uneori nemiloasă faţă de personajele forţate să plonjeze în ridicol după ce interpretează greşit realitatea, regăsită la Gogol, dar şi din acea îmbinare năucitoare dintre comic şi tragic, inclusă-n romanele Yasminei Reza. Ce ţi-ai putea dori mai mult, mai ales dacă îţi era dor tocmai de acest gen de povestiri bune de luat oriunde ai puţin timp liber? 

 

    

Humanitas, 2013

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here