Weekendul comediei scurte (prima zi) – Ai nostri rad mai tare

0
480

De câte filme scurte este nevoie pentru a te scoate din casă-n plină iarnă geroasă? Pentru început, doar de zece, dar să fie neapărat comedii şi, mai ales, dezgheţate şi grupate în trei categorii:  Râzi de te prăpădeşti, Comedie neagră şi De râsu plânsu.

Organizatorii celei de-a doua ediţii a ShortsUP Weekendul comediei scurte s-au gândit să pună de toate pentru toţi. Copiii mari s-au bucurat de animaţiile care parodiau formulele clasice ale poveştilor cu zâne şi prinţi neînfricaţi. Sirena-brioşă desenată de Mădălina Andronic, expusă în sala Cinematografului Patria, prevestea comicul din filmul 850 de metri (2013),în care belgianul Joeri Christiaen alege o eroină atipică pentru a-l momi pe cavalerul îndrăzneţ să treacă prin foc şi sabie. Drumul spre sabia fermecată ce-l poate ajuta pe acest urmaş tălâmb al marelui Lancelot este pavat cu mult amuzament, încât ţi-ai fi dorit să fi avut şi tu parte de astfel de animaţii când erai mic. Nu de alta, dar umorul pare să te pregătească mai bine pentru viaţă decât modelul imposibil de atins al viteazului ce-şi doreste faimă şi avere alături de cea mai frumoasă jună-nchisă-n turn de căpcăun.

O altă animaţie, considerată o comedie neagră, este şi Eşarfa pierdută (2013), ce-ţi aminteşte de primele jocuri video pentru care-ţi invidiai colegii de clasă mai norocoşi. Albert, veveriţa curajoasă, trebuie să-şi găsească eşarfa într-o pădure misterioasă. Ca-n orice joc, apar şi personajele salvatoare, care (supriză!) au nevoie să fie, la rândul lor, ajutate pentru a scăpa de anxietate şi de viziunile paranoice asupra viitorului. Printr-un bun exerciţiu de artă digitală, regizorul irlandez Eoin Duffy adună la un loc toate problemele omului contemporan, de la teama de imprevizibil şi de eşec, la cea de-a fi exclus dintr-un grup sau de-a fi nimicit în mijlocul unui scenariu apocaliptic devenit realitate.

Copilul din filmul Am depăşit recordul (2012) nu are timp de animaţii. El are alte preocupări, cum ar fi să citească despre oamenii ce depăşesc recorduri pentru a le deveni un concurent pe măsură. Nu vrea faimă, ci doar să devină vizibil într-o familie de genii, în care tatăl era deja un sculptor avangardist renumit la vârsta lui, sora îşi întrece profesorul de matematică, iar mama este şi ea o femeie de succes. Riscând să ajungă doar un adolescent normal, îşi pune-n minte să intre-n Cartea Recordurilor înainte de-a împlini 12 ani şi, cum are mai puţin de două săptămâni la dispoziţie, trebuie să se grăbească. Lui Ryan Velasquez i-ar fi ieşit de minune satira despre societatea obsedată de competiţia dusă până la stupiditate dacă n-ar fi luat-o pe scurtătura oferită de finalul mainstream, uşor tâmp.

Majoritatea scurtmetrajelor prezentate se învârt în jurul îmbinării dintre histrionism şi narcisism, ca formă de apărare împotriva singurătăţii şi a ignorării într-o lume unde numai gesturile şocante atrag. Nu mă uita (Jean-Francois Asselin, 2012) este mărturisirea vizuală a dorinţei patologice de-a fi mereu în atenţia celor din jur. Personajul central are insomnii dacă ştie c-a mai trecut o zi fără a deveni memorabil pentru cineva. Îşi dă întâlnire cu străinii agăţaţi pe net, şi, uneori, suportă frigul în drum spre casă după un blind date cam dezamăgitor numai pentru a fi sigur că tipa care nu-i pe gustul său va dormi totuşi cu tricoul lui. La nevoie, se fotografiază-n ipostaze bizare, majoritatea ridicole sau umilitoare, şi are halucinaţii în care anumite părţi ale corpului devin invizibile. Acest histrionic bizar ajunge să-şi găsească alinarea doar când vede numărul crescut al vizualizărilor strânse de videoclipurile ciudate în care devine protagonist. Să fie noua comedie-cult despre faţa întunecată a generaţiei Facebook?

Spre deosebire de cei care fac orice pentru a fi ţinuţi minte, fata din Aventură de-o noapte (2010) vrea să plece neobservată din casa iubitului ocazional, acel bărbat-adolescent, amator de postere cu tipe decupate din revistele porno, ce tronează asupra dormitorului plin de lucruri împrăştiate haotic, încât ai impresia că toată viaţa lui este populată de oameni ce se întrec să dea ţoalele jos după o noapte londoneză cu alcool pe post de afrodiziac. Comedia regizorului Jack Tew stârneşte nostalgii (pentru anumiţi spectatori), dar şi multe hohote de râs, cei doi protagonişti spunând totul când aleg să tacă, iar poantele bune sunt înlocuite de gesturile şi mimica potrivite.

Va mai amintiţi de Richard Gere când o pescuieşte pe Julia Roberts pentru a-şi alina singurătatea (Pretty Woman)? Regizorul Todd Strauss- Schulson alege o vânzătoare de plăceri care aduce mai mult cu Missy Elliot, pentru scurtmetrajul Echitabil (2013). Aceasta va fi tocmită de un tânăr intrat în depresie, ce vrea doar să i se repete cuvintele fostei iubite, devenite marea lui dragoste. Nu reprizele de amor îl interesează, ci doar intimitatea emoţională furnizată de repetitivitatea plăcerilor mărunte. Replicile şi gesturile fostei, puse acum în scenă de altă femeie, sunt negociate într-un ritual de tot râsul.

Sătui de nostalgiile vintage şi de pictorialele în care manechinele sunt rugate să imite staruri din anii ’60? Ei bine, regizorul canadian Emanuel St.-Pierre Beaulieu vă răzbună în stilul propriu! Noua lui specialitate? Ironizarea noului val francez (Nouvelle Vague). Un film cu Jean Paul Belmondo (2012) este un scurtmetraj în care faimosul actor francez cu acelaşi nume a fost distribuit într-o peliculă regizată de Brigitte Bardot , filmată de fraţii Lumiere şi parţial compromisă de apariţia lui Johnny Depp, care o vrea pe Brigitte şi-l enervează pe amorezatul Belmondo.

Tot în limba franceză vorbeşte şi medicul din filmul Diagnostic (2013), deşi pacienţii din aceeaşi patrie nu-i prea înţeleg bunele intenţii. De fapt, niciunul dintre actorii selectaţi de Fabrice Bracq nu are nevoie de prea multe vorbe. Mimica spune cât o mie de cuvinte, mai ales când e vorba despre medicul pedant ce luptă împotriva epuizării profesionale cu stoicism, având parte numai de pacienţi speciali, ce nu par să priceapă indicaţiile atât de utile pentru sănătatea lor.

Sătui de râsul altora? Foarte bine! Cele două scurtmetraje româneşti Şanţul şi Mâna lui Paulişta te fac să râzi cu lacrimi şi nu esti deloc naţionalist ultraş dacă-ţi vine să le declari mai bune decât producţiile străine prezentate. Proiectul de licenţă al lui Cristian Mungiu, Mâna lui Paulişta, este o radiografie hazlie a săracului prins în atmosfera telenovelelor sud-americane, folosite drept evadare din realitatea fără alte orizonturi promiţătoare. Realizat în 1998, când serialele şi filmele siropoase în graiuri latine erau în plin avânt, comedia lui Mungiu arată ce se poate întâmpla când paznicul unui magazin se uită la telenovele în acelaşi timp cu doi cerşetori vorbitori de portugheză, ce se-ntâlneau în fiecare seară pentru a vedea serialul preferat la televizorul expus într-o vitrină de pe Calea Victoriei. Încă o dată regizorul demonstrează că n-are nevoie de spectaculos sau de oameni puşi pe şotii răsuflate, ci doar de nişte actori expresivi şi de foarte puţine replici (dar bine alese) pentru a cutremura întreaga sală…de râs.

Un film românesc despre comedia de la oraş trebuia urmat de unul despre viaţa de la sat, în dulcele grai ardelenesc. Şanţul arată un Adam neaoş, cicălit de o preacuvioasă Evă, dar îndărătnică atunci când trebuie să se arate o bună creştină la rugăminţile unui sătean din altă etnie, care vroia să-şi boteze copilul. Acest vecin exclus din rândul lumii din cauza unei reputaţii colective puse în cârca alor săi este singurul care-l ajuta pe badea la săpatul şanţului din faţa casei, dar muierea tot nu se vrea naşă de botez, de unde şi hazul dialogurilor pline de regionalisme între aceasta şi bărbatul ei. În Şanţul (2012), Adrian Silişteanu scoate din lada cu zestre umorul involuntar din zona rurală, inepuizabil tocmai datorită acelui amestec firesc între dramele copleşitoare şi râsul usturător.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here