Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

0
850
foto: Amazon Studios: official trailer/Youtube

Prin noul său film, proiectat în premieră (în România) la American Independent Film Festival 2018, Woody Allen continuă să îşi răsfeţe spectatorii prin calităţile vizuale date de paletă cromatică generoasă. Dar în Wonder Wheel parcă s-a întrecut pe sine. Alternanţa dintre culorile senine precum o zi de vară în care te scalzi în timp şi nuaţele potrivite unei reverii nocturne pe plaja părăsită de turişti, unde îndrăgostiţii îşi pot face în sfârşit confidenţe, este pur şi simplu fermecătoare.

Wonder Wheel este un film în care deznădejdea cea mai adâncă pluteşte în marea de culori seducătoare ale verii, iar vara personajelor din film este una ce invită la evaziunea hrănită prin defilarea iluziilor. Asemenea ultimelor filme regizate de Woody Allen, vei vedea ideile serioase despre marile drame umane luând forma unor discuţii superficiale într-un loc însorit, în timp ce plimbările fără ţintă în care se trăieşte prezentul fluid în culori vesele pot conduce la nişte revelaţii interesante despre natura umană.

Începutul filmului îţi dă impresia că eşti luat din sala de cinema şi aşezat confortabil pe unul din şezlongurile ce populează până la refuz faimoasa Coney Island în plin sezon. Ca spectacolul vizual să fie şi mai intens pentru visători, Woody Allen ţi-a pregătit un sejur însorit pe vesela Coney Island aşa cum era în anii ’50. Nu de alta, dar ştie că abia aştepţi un film care să te scoată din prezentul ce te consumă într-un ritm năucitor, încât nu le poţi rezista imaginilor vintage capabile să recreeze un timp mai duios prin farmecul desuet al culorilor saturate ce transmit frenezia unei zile de vară.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

În Wonder Wheel trăieşti o zi de vară pe care o vezi în cărţile poştale ce îţi arată eleganţa oamenilor de altădată prin nuanţele de bezea ce roiesc în jurul unui parc de distracţii amenajat lângă plajă, cu nelipsitul carusel. Acest carusel permite intrarea în scenă a seducătoarei Carolina (Juno Temple). Ea este fiica lui Humpty (Jim Belushi), nimeni altul decât bărbatul care supraveghează caruselul. Mai bine zis, fiica rătăcitoare, care a fugit de acasă pentru a se mărita cu un gangster, de care mai nou vrea să se ascundă, apelând tocmai la ajutorul tatălui pe care l-a dezamăgit şi care a renegat-o.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

Tatăl are acum un fiu adoptiv, cu tendinte de piroman, şi o soţie pe nume Ginny (Kate Winslet) ce poate fi considerată o actriţă ratată, dar care visează la gloria de altădată în timp ce încearcă să pară credibilă în noul rol de chelneriţă la restaurantul unde serveşte scoici. Pentru a uita de existenţa alături de vulgarul ei soţ, Ginny îşi caută un salvator, dar se trezeşte în vâltoarea unei iubiri presărate cu scene de gelozie şi teama de abandon, trăită alături de mai tânărul Mickey, salvamarul interpretat de Justin Timberlake, ce aminteşte de tipologia charming boy din filmele vechi.

Nu este deloc greşit să spui că personajele intră în scenă, chiar dacă este vorba despre un film, deoarece marile drame, speranţe şi deziluzii sunt prezentate ca printr-o încercare de a găsi acel amestec genial ce poate face dintr-o piesă de teatru o capodoperă. Nu Woody Allen încearcă să scrie aceasta piesă, ci şarmantul Mickey, interpretat de Justin Timberlake. El este un salvamar care la finalul verii îşi continuă studiile masterale pentru a se specializa în dramaturgie.

foto: www.thelondoneconomic.com/film/Amazon Studios

Woody Allen doar conturează personajele şi le aruncă în situaţiile încâlcite, gata să fie exploatate de aspirantul Mickey. Sunt clasicele situaţii din filmele sale ce oscilează între tensiune şi degajarea oferită de calităţile vizuale care favorizează acel gen aparte de profunzime adesea mascată de lejeritatea ce-ţi opreşte alunecarea în adâncurile apăsătoare ale personajelor. Şi în acest film Woody Allen a vrut să te scalzi în frumuseţea locului ales pentru a plasa dramele, fie care este vorba despre Roma, Paris, Barcelona sau o plajă desprinsă din vederile ce amintesc de moda anilor ’50.

De la înălţimea scaunului de salvamar, personajul ce se visează dramaturg nu vrea să salveze pe nimeni din valurile propriei nefericiri. El doar colecţionează stări şi drame, provocând un conflict între mama vitregă, ce se teme de bătrâneţe precum o starletă uitată, şi tânăra fiică având toate calităţile unei protagoniste ce poate deveni capul de afiş în piesa amantului ei, că doar a fost capabilă să-i sucească minţile şi unui gangster (Woody Allen ţine să ne amintească şi de latura tulbure a unei Americi urbane postbelice marcate de ascensiunea mafiei în anii ’50, însă doar atât cât să ne dea acea mică doză de suspans pentru a nu ne plictisi pe plaja însorită).

Datorită salvamarului Mickey, devenit personajul ce se viseazăun mare dramaturg, Wonder Wheel mai poate fi considerat şi un film care transpune ludic ideea că viaţa reală şi ficţiunea se contopesc în mintea visătorilor. Prin aluziile erudite, Woody Allen iniţiază un joc derutant, între omagiul adus marilor clasici ai modernităţii şi parodia ce vizează mai degrabă percepţia cabotinilor asupra lor.

foto: www.clevescene.com/cleveland/Amazon Studios

Aşa cum te-a obişnuit în ultimele sale filme, Woody Allen reuşeşte să redea farmecul unui loc efervescent, ce apare frecvent în fanteziile spectatorilor ce visează la frenezia unei vacanţe într-o capitală faimoasă din altă ţară sau în locuri din alte timpuri. Prin aceste filme se apropie de regizorii ce îţi pot creea iluzia că biletul de cinema devine de fapt biletul pentru o călătorie. Dar face acest lucru fără a-ţi lăsa impresia unei butaforii, nici măcar atunci când te duce în decorurile altor epoci. Atmosfera din Coney Island, unde se petrece acţiunea filmului, nu îţi lasă impresia dezamăgitoare provocată de reproducerea artificială a unui loc din anii ’50, în care totul pare o imitaţie exagerată, de la figuranţi până la accesoriile vestimentare şi la decorurile ce transformă autenticitatea în extravaganţa unui pictorial fashion mai putin reuşit.

În Wonder Wheel, regizorul îţi dă iluzia că te afli chiar acolo, în Coney Island, un loc regăsit aşa cum îl vrea el. Este o iluzie dătătoare de speranţe pentru spectatorii ce preferă un film 2D care pledează pentru ingeniozitatea regizorului de a facilita imersiunea în atmosfera locului unde se desfăşoară povestea personajelor, în defavoarea imixtiunii unor inovaţii tehnice revoluţionare, care propovăduiesc binefacerile 3D.

Văzând acest film, ai impresia că ziua pe o plajă din anii ’50 este cât se poate de reală. Că simţi adierea brizei în luminile apusului, ca asişti la dialogurile amuzante sau tensionate ale personajelor în timp ce pe fundal se desfăşoară duios trecerea de la culorile vii ale amiezei la cele misterioase ale înserării. Poţi spune că adevăratul personaj ce asigură succesul filmului este lumina, ce îi da glas fiecărui moment al zilei. Lumina care se prelinge candid sau intempestiv nu doar exprimă stările personajelor, ci are rolul de a-i permite spectatorului să intre în atmosfera filmului amintindu-şi propriile senzaţii trăite într-o zi de vară pe malul mării, când soarele dogoritor îl obliga să caute un local umbros, înotând prin mulţimea estivală forfotitoare, când nostalgia îl făcea să aprecieze un parc de distracţii ce aducea mai degrabă a bâlci în culori stridente, când apusul îl invita la visare sau când o zi înnorată îi permitea să guste din voluptatea răgazului pe care îl oferă de obicei o plimbare solitară pe malul mării, pentru limpezirea gândurilor.

Poţi spune că în Wonder Wheel, Woody Allen reuşeşte să-ţi ofere acea experienţă cinematografică menită să invite la evadarea din propriul cotidian prin imagini frumoase, apropiindu-te în acelaşi timp de realitatea apăsătoare care se încăpăţânează să le joace farse oamenilor plini de visuri. Astfel de oameni sunt şi personajele sale, fragile precum cele din piesele dramaturgilor americani ce au revoluţionat literatura secolului XX (şi pe care Woody Allen îi omagiază în acest film prin multiple aluzii mai mult sau mai puţin subtile). Şi nu întâmplător am pomenit de omagiul adus marilor dramaturgi americani precum Eugene O’Neill. Vei descoperi că în scenele decisive, în care tensiunea escaladează imprevizibil, chipurile personajelor şi decorurile încăperilor sunt scăldate de cuceritorul joc de lumini care face trecerea de la roşul aprins, cu tentă senzual-misterioasă, la un albastru ce exprimă inocenţa vulnerabilă şi melancolia la care invită un parc de distracţii pe malul mării, la sfârşitul sezonului.

foto: www.thedigitalfix.com/film/Amazon Studios

Această dozare seducătoare şi tulburătoare a luminii aminteşte de un spectacol de teatru ajuns la scena în care tensiunea atinge apogeul şi în care personajele dau toate cărţile pe faţă, în timp ce modificarea intensităţii luminii şi a culorilor devine un artificiu ce branşează lumea interioară a spectatorului la zbuciumul afectiv al personajelor, la emoţiile ce se ghicesc dincolo de replicile acestora. Însă Woody Allen reuşeşte să transmită dramele universale ale oamenilor ce nu pot deveni ceea ce îşi doresc – drame ce au dus la naşterea dramaturgilor de geniu din America secolului XX – fără a te face să simţi claustrarea lor într-un mediu ce devine o capcană pentru personajele care adesea fac parte din lumea celor marginalizaţi, esuaţi la periferiile insalubre ale metropolelor americane în plina transformare sau în culisele tenebroase ale unor locuri asociate cu distracţia.

Datorită luminozităţii estivale, nu devine copleşitioare povestea familiei din care nu lipsesc acele clasice tipologii vulnerabile – bărbatul ce îşi maschează prin brutalitate fragilitatea, îngustimea minţii şi neputinţa de a duce acel trai îndestulat ce devine un simbol al virilităţii în societatea americană postbelică pregatită să pună mare preţ pe afirmarea de sine şi pe etalarea succesului în marile oraşe, femeia pe care trăsăturile senzuale o pregăteau pentru o viaţă strălucitoare, dar care se ofileşte într-un mediu strâmt ce nu îi oferă decât rolul de gospodină ce trebuie să îşi drămuiască atent pauperitatea, tânărul ce oscilează asemenea multor americani între dorinţa de a se afirma onorabil prin studii înalte şi ispita unei existenţe palpitante, în care experienţa este cel mai bun profesor la şcoala vieţii, şi tânără pe care îmbinarea dintre farmec şi naivitate o aruncă în lumea bărbaţilor şarmanţi din lumea interlopă.

foto: www.businessinsider.com/Amazon Studios

Prin reacţii comice deviate spre caricatural şi prin ironia candidă, Woody Allen reuşeşte să evite până la capăt amărăciunea sufocantă a omului învins într-o societate care începea să construiască un mit artificial al eroului. Regizorul încearcă totodată să contureze veridic acele personaje ce populează lumea dramaturgilor precum O’Neill, Tennessee Williams şi Arthur Miller. Prin alegerea actorilor care amintesc de tipologiile marginalilor ce ajung în prim-plan datorită acestor dramaturgi, Woody Allen nu propune doar o revizitare mai puţin apăsătoare sau o replică mai puţin zguduitoare a unei dramaturgii iconice pentru cultura americană. Regizorul invită senin la o reflectare asupra modului în care aceşti dramaturgi, prin şubrezirea miturilor din societatea postbelică, au influenţat de fapt noua cinematografie, care propunea o abordare mult mai francă, mai realistă a dramelor umane.

Nu puţini vor fi spectatorii care vor descoperi în spatele personajelor o aluzie la metehnele şi obsesiile unui creator gata să colecţioneze dramele celor din jur, pe care să le exploreze, apoi să le exploateze. Personajul interpretat de Justin Timberlake ar putea fi la fel de bine un alter ego în varianta caricaturală, demitiza(n)tă a oricărui regizor/autor ce încearcă să îşi imagineze cum este privit din afară, cuprins adesea de teama de a nu fi considerat un cabotin ce face din tragediile profunde nişte simple melodrame pline de clişee. De asemenea, obsesia salvamarului pentru vieţile ieşite din comun, pe care să le transforme în sursă de inspiraţie, devine şi o trimitere spre influenţa cinematografiei asupra modului în care ajung să fie exprimate şi percepute sentimentele şi relaţiile interumane în viaţa de zi cu zi.

Citeste şi Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here