Woody Allen, in dialog cu Stig Bjorkman – Dialoguri despre om, arta si geniu

0
369

Imaginați-vă că ieșiți la o primă întâlnire cu un evreu nevrotic plin de ticuri, arâtând ca un hipster de vârstă mijlocie, și imediat vă azvârle o grenadă: Am o viziune a vieții foarte pesimistă. Trebuie să știi asta despre mine dacă o să ieșim împreună: simt că viața este împărțită între oribil și mizerabil. Acestea sunt cele două categorii. Oribilul ar fi, nu știu, cazurile terminale, înțelegi? […] Și, știi, mizerabilul sunt toți ceilalți. Asta-i tot.  E clar, pe "hipster" îl cheamă Woody Allen și dacă îmi semănați o să vă vedeți cam o dată pe an într-o relație plină de conversații intelectuale sarcastice. Dar o să-l iertați pentru că o să vă facă să râdeți și să observați mult mai atent lumea șuie în care trăim prin dioptriile ochelarilor deveniți trademark. 

Pentru cei interesați să vadă dincolo de personajul Woody Allen, volumul de interviuri apărut la Editura Publica e echivalentul unei beții de o noapte într-un bar. O să-ți povestească despre tot ce ai vrut sau nu să afli despre el, o să te surprindă, o să lase garda jos și o să țipe urcat pe masă că nu e înțeles. Dar o să plecați prieteni și bucuroși că v-ați cunoscut mai bine.

Fiecare capitol al cărții tratează un film din cariera lungă a regizorului american. Sunt analizate influențele, cum s-a înțeles cu actorii pe care i-a distribuit, relația cu producătorii, echipa tehnică, publicul, criticii. Nu se eschivează de la nici o întrebare. Nici măcar de cele despre muzele Diane Keaton și Mia Farrow, iubitele lui în jurul cărora a creat personaje memorabile ca Annie Hall. Dar nu depășește granițele unui gentleman, nu dă din casă prea mult și nu vorbește de rău nici măcar despre scandalul divorțului dintre el și Farrow, preferând să o laude pentru profesionalismul ei și capacitățile actoricești.

Intervievatorul este un critic suedez, așa că discuția ajunge de multe ori la o pasiune comună a celor doi, anume Ingmar Bergman, pe care Woody îl adoră, a și avut ocazia să-l întâlnească o dată, și pare să-i cunoască filmele într-un mod extrem de intim. Ce admiră cel mai mult la el, regretând că nu poate imita mai mult pentru că el face în mod special comedii, este stilul poetic al maestrului suedez. Dar în același timp își mărturisește afecțiunea pentru frații Marx și potețialul imens a unei glume bine executate.

Ce șochează cel mai mult la Woody Allen din această carte este modestia și filozofia lui legată de condiția de artist. Te-ai aștepta la șampanie, petreceri simandicoase sau destrăbălate cu actori, ori nu este nici pe aproape de așa ceva. Procesul creativ este cel mai important lucru din lume pentru el, scrisul este eliberarea lui. După ce și-a ales subiectul scenariului, se așează într-o cameră și-l scrie dintr-o singură răsuflare. Imediat după, îl pasează producătorului și nu se mai întoarce la el decât atunci când ajunge în faza de filmare. Niciodată nu se uită la propriile filme (întrebat dacă i-au plăcut celelalte două părți, regizate de Francisc Ford Copolla și Martin Scorsese, din New York Stories, recunoaște senin că nu le-a văzut pentru a nu-și vedea propria poveste), nu citește cronicile filmelor lui, nu participă la festivaluri de film decât foarte rar, și atunci de dragul soției lui căreia îi place să călătorească, este notoriu pentru faptul că nu vorbește prea mult cu actorii pe platourile de filmare, iar imediat după ce termină un film, în termeni de zile, deja lucrează la următorul. Singura extravaganță la care nu renunță de ani de zile este concertul de luni seara cu trupa lui de jazz new-orleans style.

O să întâlniți un Woody Allen recunoscător în mod special publicului european, care i-a fost alături de-a lungul timpului, chiar dacă în America unele din filmele lui au fost catastrofe din punct de vedere financiar. Un Woody Allen ce se luptă să nu fie confundat cu personajele lui, dar care recunoaște că joacă tot timpul același personaj pentru că scrie despre ceea ce cunoaște. Un introvertit pur, dar care la începutul carierei a performat ca actor de standup comedy în fața unui public ce nu era obișnuit cu genul lui de umor. Un Woody Allen al paradoxurilor, ce nu-și dorește altceva decât să aibă libertatea de a spune povești, dar Libertatea e un gând înfricoșător (filmul Alice) așa că Glumesc tot timpul . E un mecanism de apărare. (filmul Sleeper)

 

 

               

  Editura Publica 

An 2013

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here