Targuri de cadouri pentru Craciun in Bucuresti

Cu atât de multe târguri de cadouri pentru Crăciun, trebuie să te împarţi între cele patru puncte cardinale ale oraşului. Unde să te duci mai întâi? La Romexpo, la Sala Dalles, la Muzeul Ţăranului Român sau la mall? Înainte de-a te decide, trebuie să ai câteva informaţii despre obiectele ce pot fi cumpărate, încât să nu baţi drumul degeaba când ajungi pe ultima sută de metri cu lista pentru Moş Crăciun.

La Târgul de la Romexpo exotismul dictează. Obiecte şi artefacte aduse din India, Pakistan sau Iran te vor îndemna să le transformi în cadouri. Cele 80 de standuri îţi oferă ţesături, decoraţiuni, accesorii, marochinărie, cosmetice sau parfumuri. Târgul are loc între 5 şi 8 decembrie, de la 10:00  până la 19:00, iar în ultima zi târgul se termină la 18:00.

Tot de peste mări şi ţări vin şi cadourile de la DarBazar. Pe strada Edgar Quinet, în zona Universităţii, vor poposi negustori de pe cele cinci continente. Aici poţi dona şi cadouri în scop umanitar. Târgul este deschis între 15 şi 30 decembrie 2013. La câteva străzi mai încolo, găseşti căsuţele pline de bunătăţi, aduse la târgul organizat de primărie la Universitate, Bucharest Christmas Market. Turta dulce şi deliciile culinare din toate colţurile ţării vor fi şi ele prezente în arome calde.

Sătul de atâtea cadouri exotice? Atunci vino în curtea Muzeului Naţional al Ţăranului Român, de unde să-ţi iei tradiţionala ie, un must-have al garderobei după cum ne spun designerii, dar şi alţii (şi lui Adele îi place, se pare), mărgele precum acelea purtate de femeile din Maramureş, lăzi de zestre sau alte obiecte inspirate din folclor. Meşterii populari le aduc pe toate, iar la spartul târgului te poţi încălzi cu un shot autentic românesc, cu ţuică sau palincă în loc de tequila. Târgul Piaţa Ţărănească şi Meşter(Eşti) te invită la două runde de cumpărături, între 13 şi 15 decembrie, respectiv 20-22 decembrie 2014, între orele 10:00 şi 18:00.  Tot la Muzeul Naţional al Ţăranului Român îşi găsesc un cadou potrivit şi dependenţii de bunătăţi livreşti. Între 13 şi 23 decembrie, aici are loc Bookfest de Crăciun.

Îţi plac dulciurile şi bijuteriile? Nu există o combinaţie mai bună decât cea de la târgul organizat în fiecare an la Sala Dalles. Turtele dulci, aromele aduse de cafegii, alunele trase în ciocolată sau bomboanele umplute cu rom havanez te îmbie. Dacă vrei să-ţi mai cumperi şi decoraţiuni de sezon sau accesorii inspirate din portul tradiţional al femeilor din Maghreb sau Anatolia, tot aici trebuie să ajungi, între 28 noiembrie şi 24 decembrie, de la 10:00 la 20:00.

Fanii marilor galerii comerciale au şi ei un târg special, organizat la Bucureşti Mall (Calea Vitan 55-59), între 27 noiembrie şi 23 decembrie, şi la Plaza România (B-Dul Timişoara NR. 26), între 29 noiembrie şi 23 decembrie. Târgul cadourilor de iarnă are oferte variate. Poţi alege între obiectele vintage şi bijuteriile contemporane, de la 10:00 până la 22:00.  

Dacă locuieşti într-o altă parte a oraşului, ai la dispoziţie  Galeriile Titan (Strada Liviu Rebreanu, Nr.2). Aici vei găsi, între 29 noiembrie şi 23 decembrie, cadouri handmade, bijuterii, decoraţiuni şi hăinuţe de sezon. Pentru cei care locuiesc în Sectorul 4, aceleaşi obiecte sunt pregătite să fie împachetate la Grand Arena Mall, între 5 şi 31 decembrie.

 

Pentru cei dornici să aibă în casă un obiect unicat se deschide Târgul Design Your Christmas, o punte între artiştii români şi cei austrieci între 28 noiembrie și 24 decembrie. Porţelanuri pictate manual, bijuterii şi jocuri ale copilăriei de altădată pot fi găsite la târgul organizat în cadrul librăriei Cărtureşti din Băneasa Shopping City.   

Tot de obiecte semnate de nişte designeri cunoscuţi vor avea parte şi vizitatorii târgului X-mas Panic, organizat în incinta World Trade Center – Hotel Pullman. Cadourile având etichetele unor branduri faimoase în rândul amatorilor de shopping te aşteaptă pe 14 decembrie 2013, între 11:00 şi 20:00.  

Nu-ţi plac mall-urile, sălile mari sau standurile burduşite cu produse de porc? Atunci poţi opta pentru o atmosferă interbelică, plină de cadouri dichisite. Antique MarketTârg de obiecte de Artă şi Antichităţi este o alternativă unde găseşti cărţi rare în ediţii princeps, decoraţiuni şi mobilă de pe vremea Brătienilor, porţelanuri sau tablouri. Colecţionarii şi anticarii se întâlnesc la Romexpo, între 5 şi 8 decembrie 2013, orele 10:00-19:00. Pe 8 decembrie târgul se va închide la 18:00.

Un alt simbol al Bucureştiului apus este Hanul lui Manuc, unde se va organiza un târg de Crăciun, între 21 şi 24 decembrie 2013. Aşa cum îi stă bine unuia dintre locurile unde se adunau marii negustori în perioada otomană, hanul îşi va ispiti vizitatorii cu podoabe făcute de artizani iscusiţi, ţesături şi delicatese. Intrarea costă 10 lei, iar biletul se va transforma într-un voucher de cumpărături având aceeaşi valoare cu preţul intrării, dar poate fi folosit şi în cafenelele din interiorul hanului. Tot în zonă, și tot pentru 10 lei, poți vedea și Made in Ro – Târg de design românesc pe 21 și 22 decembrie 2013.

O altă clădire de patrimoniu devine gazda unui târg, de data aceasta inspirat de atmosfera franceză. Este vorba despre Casa Universitarilor, un palat din secolul al XIX-lea de pe strada Dionisie Lupu. Aici se organizează târgul Marche de Noel, între 14 şi 15 decembrie 2013. Bijuterii, decoraţiuni şi piese vestimentare realizate de nişte designeri contemporani te aşteaptă dacă eşti fashionist. 

Pe lângă târgurile ţinute în locurile preferate de întâlnire ale bucureştenilor, mai poţi opta şi pentru cel organizat de Fundaţia Calea Victoriei, numit Delicatese Culturale. Între 16 şi 18 decembrie 2013 găseşti coliere din dantelă, păpuşi expresive din material textil sau genţi cu imprimeuri simpatice. Tot aici poţi găsi vouchere pentru cursurile organizate de fundaţie.

Acum trebuie doar să te hotărăşti. 

Unora le place swingul sau Keep calm and love chocolate

Pe firul de bumbac al tricourilor din seria bagabonți & combinații, Unora le place swingul a adus publicului o oră din viaţa a două cupluri vecine de imobil, năucitor de clasice şi de previzibile:  jumătăţi corporatiste în fiecare oală, ore peste program, rapoarte de terminat acasă, simbolicul stash cu iarbă  – care să stea mărturie pentru  exuberanţa şi free-spiritul din afara orelor office şi câte un plod de fiecare baricadă, ca să fie tacâmul complet.

 

Bine, piesa ne învaţă că tacâmul nu e cu adevărat complet până când vecina cu experienţă nu găteşte lasagna şi brioşe cu ciocolată şi nu te invită să le deguşti. Nu singur, ci cu jumătatea. A ta? A ei? Până la acest răspuns, mai important este cel pe care-l are personajul feminin „victimă” la oricum năucitoarea întrebare: Ce preferi – ciocolată sau vanilie? Ce urmează ar fi făcut-o şi pe E.L. James să ridice o sprânceană: Mereu mi s-a părut că vanilia e o glumă proastă a naturii. Puneţi cremşnitul jos şi ascundeţi mini-eclerele…

Edgar Nistor face un rol reuşit în postura bărbatului în curs de maturizare, nedumerit de toanele soţiei, dar împăciuitor şi cu potenţial. Ca un căţeluş gata să sară mereu pe piciorul stăpânei, personajul său are toate calităţile care înnebunesc o femeie (la propriu): nu participă la nimicurile domestice şi este prea relaxat, în contrast cu nevasta, arhetipul unei Wonder Woman frustrate şi obosite care, după 8 ore de birou, face mâncare, curat, lecţii cu copilul pluuuuus raportul neterminat de la serviciu.

Odată călcâiul ahilian conjugal expus, legile atracţiei lovesc sub centură: vecinul este mai bogat, mai sigur pe el, are un arsenal de replici libidinoase, are un stil de viaţă atrăgător…ce să mai, victima –wanna-be-swinger nu poate rezista. Aşa că primeşte invitaţia la cină şi cu bărbatul de o aripă se prezintă la uşa infamului apartament de vis-a-vis. Se bea vin, se discută, se ascultă soul şi prin tehnici de contact improvisation ştiute doar de connaisseuri, cuplurile se schimbă. Restul e can-can: lumina zilei următoare desface toate vrăjile, cenuşăresele îşi pierd pantofii şi capul, vecina-siliconată îşi pierde cumpătul, iar swingerii îşi pierd vecinii, care se mută, ruşinaţi.

Reacţia sălii la dialoguri merită şi ea un t-shirt: hohote&intervenţii aiurea – oamenii rezonau la cele mai (neobişnuite?) situaţii şi de câteva ori, femeile se simţeau datoare să completeze vocal replicile actorilor, aprobator sau dezaprobator. Swingul naşte monştri…

Promiscuitatea contextului face ca şi cele mai serioase replici să ajungă diluate în public. Astfel, pe principiul prea bun, prea ca din corporaţie – opțiunea de a face swing pare primită la un meeting cu directorul de achiziții și cu head-ul de la marketing care punctează tendințe (neapărat hot!): baia în jacuzzi, un vin cu buchet, vacanţa crazy în Dubai.

Spre final – Concubinaj și șampanie. Vorba tricoului. Dar să se dea cu măsură, să ajungă la toată lumea. Adică la cei 31%. (Ultimul studiu despre apetența românilor pentru teatru spune că 48% dintre ei merg la teatru în weekend, în timp ce 31% au spus că merg în zilele lucrătoare).

Spectacolul Unora le place swingul a avut premiera miercuri, 27 noiembrie 2013, la Teatrul de Artă, în regia lui Claudiu Puşcău, după Donna Hoke, cu Lavinia Munteanu, Anca Manolescu, Edgar Nistor şi Marius Călugăriţa.

Quod Erat Demonstrandum

0

Quod Erat Demonstrandumeste al doilea lungmetraj al regizorului Andrei Gruzsniczki şi a fost distins cu Premiul special al juriului la cea de-a 8-a ediţie a Festivalului de Film de la Roma (8-17 noiembrie 2013). În România, premiera va avea loc în octombrie 2014. Cunoscută şi sub titlul Evadarea, pelicula aminteşte de problemele intelectualilor din ultimul deceniu al dictaturii comuniste.

Filmul prezintă una dintre poveştile în care viaţa oamenilor de cultură este tăiată brusc de intervenţia Securităţii. Acţiunea are loc în anii ’80, când personajul central, Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu), un matematician vizionar, îşi doreşte să-şi promoveze teorema revoluţionară în lumea întreagă.

Autorităţile comuniste nu-i permit să-şi realizeze visurile ştiinţifice şi atunci plănuieşte scoaterea ilegala a lucrării din ţară pentru a fi publicată de o renumită universitate străină. Paşaportul lui Sorin spre libertatea ideilor este o fostă colegă de facultate, Elena (Ofelia Popii), între timp devenită soţia unui foarte bun prieten. Când planul lor este pe cale de-a fi descoperit, începe un joc de-a şoarecele şi pisica între ofiţerul Securităţii (interpretat de Florin Piersic Jr.) şi matematicienii geniali.

Quod Erat Demonstrandumatrage şi datorită opţiunii regizorului pentru un film alb-negru, prin care se incearca recrearea atmosferei apăsătoare din perioada comunistă.

Behind The Glass – Sevrajul emotional

0

Triunghiul conjugal este inepuizabil pentru construirea unei poveşti. Captează, intrigă şi, uneori, scandalizează, cu o singură condiţie: să ofere o nouă turnură conflictului dintre soţie şi amantă, vechi de când lumea şi pământul. Filmul regizorului croat Zrinko Ogresta nu rămâne în memorie prin confruntări spectaculoase, ci prin trăirile bulversante resimţite de spectator, iar coloana sonoră le dă fiori şi celor amuzaţi de incapacitatea personajelor de-a ieşi din spirala adicţiei faţă de relaţiile toxice.

Nikola este un arhitect recunoscut, cu familie bună de tras în poze, dar şi cu amantă inteligentă şi înţelegătoare, devenită parteneră de afaceri şi colegă de birou. Îşi cară după el femeia legală pentru a se poza la decernarea unui premiu câştigat împreună cu amanta, dar consoarta ştie ce hram poartă, că doar de şase ani el tot amână plecatul de acasă de dragul copiilor. În tabăra cealaltă, iubita clandestină este departe de-a fi varianta mai puţin cicălitoare şi mult mai parşivă a feminităţii. Suferă de parc-ar fi luat-o şi pe ea cu acte şi reacţionează precum un dependent de heroină care plânge după doza aruncată în WC, minţindu-se că s-a vindecat.

Între cele două talere ale fericirii, personajul masculin se victimizează, dar nici gând să renunţe la vreunul. Pe tot parcursul filmului ţi se va părea egoistul antipatic, sigur pe sine, dar mai ales pe incapacitatea femeilor de-a trăi fără el. Nu-i pasă că a fost prins, totul i se cuvine şi totul poate fi manevrat după bunul plac. Nici plăcile de faianţă comandate pentru noua casă proiectată nu-i stau la dispoziţie aşa cum o fac aceste două femei.

Minimalist şi centrat mai mult pe trăirile afective decât pe un conflict presărat cu dialoguri pline de reflecţii legate de natura umană, Behind The Glass nu redă neapărat triunghiul amoros, cât sevrajul instalat tocmai când unul sau altul dintre personaje vrea să renunţe la dependenţa emoţională.

Urmărind pelicula considerată un succes al cinematografiei croate, ai două reacţii. Fie vei fi dezamăgit de simplitate, fie vei fi urmărit de stările afective trezite de final. Un singur lucru e clar. Dacă ai venit s-o înfierezi pe amantă sau să te amuzi pe seama nevestei păcălite, vei rămâne cu o mare frustrare. Nu poţi să le mai delimitezi la un moment dat.

Behind The Glass a făcut parte din seria filmelor selectate pentru Zilele Filmului Croat, ediţia 2013.

Exceptionalii, de Malcolm Gladwell – De ce nu suntem cu totii Steve Jobs?

Una dintre întrebările cele mai frecvente în interviurile cu scriitori este cea legată de rutina de scris. Ideile vin dis de dimineață? În miezul nopții? În timp ce stați atârnat cu capul în jos și scrieți cu limba? Răspunsul la întrebarea asta e apoi aplicat de legiuni cu creierul încins de viitorul lor luminos pe piața literară. De ce revine întreabarea asta? Pentru că vrem să aflăm cum a ajuns să aibă succes un anumit scriitor. E oare ceva ce mănâncă, un caiet în care își notează visele, sau poate un anumit brand de pix. Când le încercăm pe toate și totuși nu dăm următorul Război și pace, ne descurajăm și dăm vina pe talent. El îl are, eu nu.

Malcolm Gladwell pornește la drum în Excepționalii (Outliers) cu o teorie de bun simț: talentul nu e nicidecum de ajuns. Dar nici IQ-ul, un anumit proces repetat ani întregi zilnic, ziua în care ne-am născut, moștenirea genetică sau clasa socială din care provenim. De fapt poveștile analizate în carte – tare diverse, de la Bill Gates și The Beatles până la jucătorii de hockei din Canada- arată că este nevoie de toate cele de mai sus plus ceva coincidențe fericite.

Coincidența timp-spațiu-naștere, la care face referire autorul, dă o nouă definiție sintagmei: viața nu e dreaptă. Viața e mai degrabă un meteorit căzut din cer. Dacă ai norocul să fii exact la locul potrivit, la momentul potrivit, purtând hainele potrivite, ținându-te de mână cu persoana potrivită, s-ar putea să cadă exact lângă tine, să-l vinzi și să fii bogat ca Bill Gates. Dar cel mai probabil, dacă faci parte din majoritate, o să te izbească fix în față și o să trebuiască să-ți vezi de drum mai departe cu un ochi umflat, o durere constantă de cap și grăbindu-te să ajungi la televizor unde să te uiți la cel care tocmai a încasat un porcoi de bani sau premiul Nobel pentru roca lui din spațiu.

Unul din capitole se numește Regula celor 10000 de ore și nu este pentru leneși. Cam atâtea ore de muncă fac diferența dintre un tip ok la jobul lui și cineva excepțional la ceea ce face. Beatles au cântat 10000 de ore în cluburi de striptease din Hamburg înainte de a ajunge celebri. Mozart la fel, bine, el fără partea cu striptease-ul. Billy Joy, programatorul responsabil de Unix și Java, și-a tastat miile de ore pe orice computer a reușit să găsească, la fel Bill Gates, Steve Jobs și alți magnați din Silicon Valley.

De câte ori ați trecut peste o gură de canal și v-ați întrebat? De ce sunt capacele gurilor de canal rotunde? Niciodată? Ah, credeam că sunt singurul. Dar totuși încercați să vă dați un răspuns, acum că am ajuns la discuția asta. Gata, vă dați bătuți? Rezolvarea este: pentru că așa nu poate cădea înăuntru. Dacă ar fi avut o formă rectangulară și l-ai fi înclinat, acum aș țipa asta de undeva de sub pământ în timp ce câțiva șobolani ar ronțăi la picioarele mele. Încă ceva, dacă nu ai răspuns rapid, ia-ți gândul de la o carieră la Microsoft. Nu suntem destul de inteligenți. E una din întrebările de la interviurile lor de angajare. Dar am văzut cu toții reclamele. Apple all the way!

Legat de asta, cel mai interesant studiu prezentat în carte este cel al lui Lewis Terman. Un psiholog de la Stanford University care și-a petrecut întreaga existență academică recrutând din rândul elevilor americani copiii cu un IQ peste medie. Apoi i-a studiat ca pe niște termite într-o colonie dintr-un acvariu de sticlă. Nici măcar nu e formularea mea, e a lui, își numea subiecții Termite, ceea ce spune ceva de spre IQ-ul lui. Cand a început studiul, ce susținea că poți calcula inteligența matematic și în felul ăsta poți prevedea cu foarte mare acuratețe viitorul succes al unui om, Trenan a devenit celebru. Dar cu trecerea timpului, toată teoria s-a dărâmat ca un castel de cărți. Foarte puține dintre termitele lui geniale au ajuns să ocupe o poziție centrală în societate. Un IQ de 120 e minimul pentru a fi considerat de o inteligență peste medie, dar după el mai multe puncte în plus nu o să facă absolut nici o diferență. E ca în baschet, dacă ai până în 1,70 înălțime, nu prea o să ai șansa să joci profesionist, dar de aici încolo înălțimea nu mai este neapărat un factor care să facă diferența.

Creativitatea, inteligența socială, modul în care ne raportăm la autoritate în funcție de clasa socială sau etnia din care provenim, aceştia sunt factori care fac diferența dintre un geniu neînțeles și un excepțional de succes.

Păcatul cel mai mare pe care îl săvârșește Malcolm Gladwell este cel al generalizării. Editorialistul de la New Yorker are o teză și nu îi e frică să o folosească. Chiar dacă asta înseamnă să forțeze diverse mici sondaje și date, mai mult sau mai puțin relevante, în găurile din pereții argumentelor sale.

Dar Malcolm Gladwell este pentru științele sociale, ce este Stephen Hawking pentru fizică. Statisticile, sondajele, studiile academice sunt atât de distractive în mâinile lui încât devii brusc interesat de niște subiecte ce nu ți-au trecut niciodată prin cap, ca de exemplu importanța pragmaticii limbajului în cabina unui avion coreean. E știință învelită în ambalajul strălucitor al unor povești bine documentate și bine scrise.

        

                                              Editura Publica, 2013

Caragiale despre români și românisme

Ion Luca Caragiale vorbește în multe citate cu același umor și aceeași claritate despre România de acum:

Ion Luca Caragiale despre europenizarea României:

Am ascultat "Pe-al nostru steag e scris unire!" Asta-i! Asta-i! Asta-mi place! Bravos, băieţi! Asta-i adevărată, şi nu "Deşteaptă-te, române!" Aia-i tânguitoare, mă, şi noi am plâns destul până acuma. Mă, de-acum să nu mai cântaţi pe ţăran cu plete lungi şi cu fluierul de cioban la buze. Azi fluieră trenul. Să-i faceţi pe ţărani un popor european.

 

Despre agape populare oferite de politicieni, Ion Luca Caragiale în nuvela Boborul:

Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, poliţaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

 

Trăiască moftul român:

În genere, naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii – nihilismul, francezii – l'engouement, spaniolii – morga, italienii – vendetta etc.; românii au Moftul! Trăiască dar Moftul român!

 

Despre economia româneascăNae Caţavencu în O scrisoare pierdută:

Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

 

Ion Luca Caragiale despre corupție în Moftul român:

Eu: Trebuie să mărturisim, cu toată părerea de rău, că în administraţie… uneori se fură foarte des.
Un optimist rămas în slujbă (zâmbind foarte blajin): Mofturi!

 

Despre vampiriPristanda în O scrisoare pierdută:

Curat caraghioz!… Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?

 

Despre știri din mass media românească, Ion Luca Caragiale în revista umoristică Moftul Român:

Eu: Ce mai spun gazetele, nene?
Nenea: Mofturi!

 

Din nou despre mass media românească:

Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul.

 

Despre polițiștiPristanda în O scrisoare pierdută: 

Cum vă spuneam coane Fănică (se apropie), aseară, aţipisem niţel după masă, precum e misia noastră, că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul…

 

Despre dragoste și mofturi, în Moftul român:

Un june cu revolverul în mână: Acriviţo! dacă nu mă iubeşti, mă omor!
D-ra Acriviţa (făcând două gropiţe asasine în obraji): Mofturi! 

 

Despre sensuri românești, Brânzovenescu în O scrisoare pierdută:

Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică "noi", partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim…

 

Despre politică, în Cânuță om sucit:

Multe şi de toate a încercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică […]

 

Despre neamul românesc:

Să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e până-acuma dospit cumsecade.

 

Ion Luca Caragiale despre standardul de viață al românilor:

Eu nu mă pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă.

 

Caragiale despre etosul românesc, în schița Monopol…

Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric superlativ.

 

Ion Luca Caragiale cu ironie:

În secolul nostru s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploeşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană.

 

Despre gustul puterii, Trahanache în O scrisoare pierdută:

Nu pot să las prezidenţia… să aibă puţintică răbdare.

 

Mofturi…:

Un cerşetor degerat: Fă-ţi pomană! Mor de foame!
Un domn cu bundă: Mofturi!

 

Definiția moftangioaicăi:

Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte – acu ia lecţii de limba engleză. În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi negăsind, malheureusement, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracţie, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă. Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul stradei. Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!

 

Caragiale despre opinii:

Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii.

 

Amator versus artist:

Amatorul lucrează de plăcere morală şi ce produce îi face întotdeauna plăcere; artistul lucrează de nevoie intelectuală şi foarte rar îi place ce face…

 

Despre talent și vanitate:

Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toţi.

Pentru un român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie.

 

Virtuți românești:

În România, linguşirea şi hoţia sunt virtuţi.

 

Condițiile necesare unei prese bune:

Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune.

 

Cațavencu despre progres în O scrisoare pierdută:

Caţavencu (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele): Fraţilor! (toţi se-ntorc şi-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!

In Another Country – cu si pentru Isabelle Huppert

0

In Another Countryeste cu siguranță, cel puțin până în prezent, singurul film în care o poți urmări pe Isabelle Huppert imitând o oaie. Poate că acesta este și cel mai mare merit al filmului coreean – acela de a o pune pe actrița franceză într-o altă lumină decât cea cu care ne-am obișnuit. Deși filmul conține trei povești – aparent – distincte, acestea se succed firesc, triplul personaj Anne (Huppert) fiind singurul element schimbător – și totuși constant. Locurile, personajele auxiliare, situațiile și chiar dialogurile sunt aceleași, fiecare contribuind la o viziune circulară asupra lui Anne – dar și asupra celorlalți.

 

Tânăra studentă la film Won-ju este prinsă alături de mama sa în stațiunea sud-coreeană Mohang. Pentru a scăpa de grijile financiare, aceasta începe să scrie trei versiuni de scenariu centrate pe un personaj feminin francez, Anne, care ajunge, din rațiuni diferite, în Mohang. În prima variantă, Anne este o regizoare de film aflată în vacanță cu un regizor coreean și soția acestuia. Cea de-a doua poveste ne-o înfățișează pe Anne, soție de om de afaceri bogat, care evadează în Mohang pentru a se întâlni cu amantul său coreean, regizor de film. În ultima poveste, Anne, recent divorțată, vine în Mohang pentru a se recupera după infidelitatea soțului și pentru a afla răspunsuri de la un călugăr budist.

Trecerea de la un fir narativ la altul se realizează prin Won-ju care este filmată scriind. Însă povestea reală – cea a lui Won-ju și a mamei sale – nu este tratată, nici rezolvată în film. Aparițiile lor sunt de scurtă durată și nu par a fi mai mult decât un simplu pretext. Deși povestea lor este punctul de pornire, trigger-ul întregului film, regizorul Hong Sang-soo se dezice de ea pentru a se ocupa de Anne… adică de Isabelle Huppert.

De fiecare dată, Anne intră în contact cu aceiași oameni și umblă prin aceleași locuri. Interacțiunile sale cu salvamarul Mohang-ului încep printr-o unică întrebare: „unde se află micul far din Mohang?”. Aparent, fiecare personaj din film caută ceva sau este dominat de impulsuri auto-distructive, iar muțenia stațiunii sud-coreene le evidențiază și amplifică. Regizorul de film venit în vacanță în Mohang devine obsedat de Anne, deși este împreună cu soția lui însărcinată. Salvamarul dezvoltă o pasiune pentru fiecare Anne, dar ea rămâne rigidă și rece, până în final când Anne cea divorțată petrece o noapte în cortul lui.

În mod firesc, ne întrebăm ce anume a vrut să demonstreze regizorul coreean cu acest film. Cele trei povești nu sunt deloc distincte, iar nici Isabelle Huppert nu putea fi capabilă să livreze trei prestații radical diferite. Alegerea lui Hong Sang-soo poate fi interpretată din două perspective; fie filmul este menit a fi despre un singur personaj, pus în trei poziții narative diferite, fie regizorul a făcut de fapt un film despre Mohang. Regizorul coreean din film își exprimă ambiția – în primul fir narativ – de a face un film despre Mohang, iar în ultima poveste este venit tocmai pentru a materializa proiectul.

Indiferent de viziunea pe care ne-o asumăm, nu putem nega calitățile umoristice ale filmului. Ne-ar fi greu, mai ales cu Isabelle Huppert care se plimbă prin Mohang cu geanta la mână ca pe Champs-Élysées.

În final, deși plot-ul este firav și slab dezvoltat, liantul care reușește să scoată filmul la liman este, deloc surprinzător, Huppert. În ultimă instanță, In Another Country poate fi privit ca un film cu și pentru actrița franceză. 

Like Father, Like Son – Ce nu te intareste, te schimba

0

Coşmarul oricărui părinte se adevereşte în filmul regizorului japonez Hirokazu Kore-eda, care a impresionat juriul Festivalului de la Cannes de anul acesta. Confesiunile unei asistente medicale nefericite în viaţa de familie spulberă liniştea a două cupluri. Aceasta le povesteşte cum le-a schimbat, intenționat, copiii la naştere. În perioada în care trebuie să ia o hotărâre privind şcoala potrivită pentru cei doi băieţi, stâlpii celor două familii află că, de fapt, prioritară este decizia de a-şi schimba copilul greşit cu cel biologic, în mai puţin de şase luni.

 

Cele două cupluri nu vor face schimb numai de copii, ci mai ales de viziuni asupra educaţiei. Unul dintre taţi, ajuns mâna dreaptă a preşedintelui unei mari companii, şi-a educat băiatul pentru a deveni un veritabil mascul Alpha în varianta niponă. Puştiul îl cam dezamăgeşte. Nu excelează la concursurile de pian, cum si-ar fi dorit tatăl, şi moşteneşte altruismul mamei în relaţiile cu alţi copii, nu combativitatea disciplinată a unui om de succes dintr-o mare corporaţie. Salvarea băiatului său, apăsat de pretenţiile ireale ale părintelui, este întâlnirea cu familia tatălui biologic, poate nu aşa de talentat în a purta cămăşile şi costumele scumpe ale celui înstărit, dar amuzant şi dornic să petreacă mai mult timp alături de copii. Nu are un apartament cochet, doar câteva încăperi situate deasupra unei prăvălii cu de toate, unde şi-a mai împrovizat şi un mic atelier de reparat nimicurile aduse de vecini.

Ceea ce te impresionează la acest film este capacitatea regizorului de-a lumina treptat personajele care s-ar fi prăbuşit într-o mare de nefericire. Deşi viaţa le-a fost dată peste cap, schimbările prin care trec şi reacțiile acestora te vor însenina. Japonezii ăştia par extratereştri. Nu se iau la harţă, nu-şi pun toate neamurile să-i vină de hac asistentei care le-a schimbat copiii, nu-şi smulg părul din cap şi nici nu împart blesteme în stânga şi-n dreapta. Când nu mai rezistă, iar disperarea îi sufocă, tac, îşi privesc cei doi baieți mai atent, apoi încep să le dea drumul în alt cuib. Merg la picnic şi învaţă unii de la ceilalţi despre nevoile copiilor găsiţi după mai bine de şase ani. Până la urmă, regulile normalităţii psihanalitice vor fi schimbate. Nu copilul trebuie să înveţe cum să ajungă precum tatăl său, prin identificarea cu acesta, ci tatăl va fi nevoit să-şi bage minţile în cap şi să se ia după odrasla care nu-i mai dă ascultare.

Europenii care şi-au imaginat Japonia ca fiind o planetă îndepărtată, plină de pagode şi populată de războinici în costume bizare şi gheişe punând la cale un ritual de seducţie prea discret pentru zilele noastre, vor descoperi părinţi care, în ciuda unor diferenţe culturale, îşi doresc aceleaşi lucruri pentru copiii lor. Aşadar, între românul grijuliu și japonezii din film nu există prea mare diferenţă când se întreabă ce se va alege de cel mic. Spectatorul-părinte este împărţit în două. Înţelege şi dorinţa tatălui de succes care vrea să-şi educe băiatul astfel încât să fie un luptător, după ce a dat piept la rândul său cu dificultăţile unei lumi dure, apoi îi va da dreptate şi tatălui cu mai puţine lichidităţi, dar orientat spre o educaţie bazată pe confortul emoţional, fiind capabil de-a se pune la mintea copilului când începe joaca.

Cât despre valorile tradiţionale, regizorul japonez ştie cum să introducă inteligent acele scene menite să arate un paradox. În casa tatălui corporatist de succes nu se găseşte altarul strămoşilor, unde toată familia se închină, pune aranjamente florale şi aprinde beţişoare parfumate, aşa cum se procedează în casa tatălui modest. Educaţia modernă primită de copilul său este specifică acelei Japonii bazate pe clara delimitare a claselor sociale, unde seniorii ajunşi în poziție de conducere deţin controlul absolut, cum se întâmplă şi în compania pentru care lucerază, exact cum se întâmpla în societatea feudală niponă. În schimb, tatăl sărac, deşi păstrează câteva ritualuri moştenite de la vechea Japonie, îi oferă copilului său adevărata educaţie modernă, bazată pe compasiune şi pe nevoia de-a petrece timp alături de cei dragi, în detrimentul succesului personal cu preţul dezumanizării.

Ce-ar fi putut deveni un film despre familii distruse pentru tot restul vieţii se transformă într-o lecţie firească de umanitate şi de redescoperire a propriei nevoi de afecţiune. Cei doi taţi ce provin din categorii sociale considerate precum apa şi uleiul, încep să-şi amestece valorile şi modelele de personalitate când le vor binele celor doi băieţi. Adevărata provocare nu constă în recuperarea copiilor biologici prin reintegrarea lor în familia de origine, ci în adevărata schimbare a celor doi taţi. Sunt aduse brusc la suprafaţă dificultăţile fiecăruia, venite din propria copilărie. 

Ce alegem să creştem ? Un copil sensibil faţă de cei din jur, sau un viitor luptător, care obţine tot ce vrea, dar nu are timp să se bucure de cei din jur ? Unde se opreşte nevoia de-a se oglindi în reuşitele celui mic şi unde se termină personalitatea părintelui în chipul şi asemănarea viitorului adult? Întrebările care-l macină pe fiecare părinte, rezolvate memorabil de regizorul filmului.

 

Like Father, Like Sona fost inclus şi în Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film 2013

Ce se intampla in weekendul 29 noiembrie-1 decembrie

Se poate spune că weekendul acesta este unul în care cinefili vor fi privilegiați pentru că vor avea parte de multe premiere de film și două festivaluri dedicate filmului european. Dar și pentru iubitorii de muzică sau de teatru se vor găsi evenimente interesante.

The Butler este un film în regia lui Lee Daniels (Precious) care spune povestea majordomului de la Casa Albă, Eugene Allen (Forest Whitaker), din perioada 1952-1986. În film, o vom regăsi și pe Oprah Winfrey în rolul soției lui Eugene, dar și pe Robin Williams (Dwight D. Eisenhower), James Marsden (John F. Kennedy), John Cusack (Richard Nixon) sau Alan Rickman (Ronald Reagan).

Tot o premieră a weekendului este și filmul lui Spike Lee, Oldboy. Joe Doucett este  răpit și ținut prizonier 20 de ani într-o cameră de hotel. După ce este eliberat fără nicio explicație, Joe își caută răzbunarea, dar numai pentru a afla că este prins în continuare într-un joc de conspirații și tortură. Din distribuție fac parte Josh BrolinSamuel L. Jackson, Elizabeth Olsen și Sharlto Copley.

Jude Law este Dom Hemingway, în producția cu același nume, un spărgător de seifuri profesionist, care se întoarce pe străzile Londrei după 12 ani de închisoare și caută răsplata pentru tăcerea păstrată cu privire la afacerile ilegale ale șefului său. Alături de Jude Law, în film apar Richard E. Grant, Demian Bichir și Mădălina Ghenea.

Only God Forgives este un thirller pentru care Ryan Gosling reia colaborarea cu regizorul Nicolas Winding Refn (Drive). Astfel îi vom regăsi pe Ryan Gosling în rolul unui manager al unei afaceri paravan pentru traficul de droguri din Bangkok, care caută să își răzbune fratele ucis, și pe Kristin Scott Thomas în fruntea unei organizații criminale periculoase.

Filmul Delivery Man, remake-ul filmului canadian din 2011, Starbuck, intră în această săptămână în cinematografe cu povestea lui David Wozniak (Vince Vaugh) care descoperă, după 20 de ani, că este tatăl a sute de copii, după ce în tinerețe fusese donatorul unei clinici de fertilizare.

Tot acest weekend la Cinema Elvira Popescu vor avea loc Zilele Filmului Croat, unde vei putea urmări o selecție a celor mai apreciate filme croate atât la festivalurile internaționale, cât și de către public. Printre titluri se regăsește și filmul Nije Kraj, regizat de Vinko Bresan, câștigător a numeroase premii internaționale, inclusiv la Festivalul de Film de la Berlin.

Zilele filmului LUX este un eveniment dedicat filmelor europene ce se va desfășura vineri și sâmbătă la Cinema Studio. Filmele din cadrul competiției sunt: The Broken Circle Breakdown, film propus de Belgia pentru premiile Oscar 2014, Miele, prezentat la Cannes la secțiunea Un Certain Regard, și The Selfish Giant, o adaptare modernă a poveștii cu același nume a lui Oscar Wilde.  

Dacă ai chef de un concert, concertul The Straits va avea loc duminică la Sala Palatului. La 15 ani de la destrămarea formației Dire Straits, Alan Clark și Chris White au pus bazele formației tribut The Straits și au pornit un turneu mondial, care va ajunge și la București în acest weekend. 

Tot la capitolul muzică îți recomadăm concertul celor de la The Tiger Lillies de vineri din Club  Control dacă vrei să experimentezi rock cu accente de cabaret, vodevil și teatru de strada.

Vineri, de la ora 21:00, la Sala Radio, dirijorul Cristian Măcelaru, laureat în 2012 al premiului Emerging Conductor Award, va performa alături de Orchestra și Corul Academic Radio. Din program fac parte: Simfonia nr. 8 in si minor D. 759 – neterminată al lui Franz Schubert și Requiem, KV 626 de W.A. Mozart.

La teatru, weekendul acesta poți urmări spectacolul Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, o punere în scenă minimalistă a piesei lui Matei Vișniec, de către Cătălina Buzoianu. Povestea urmărește relația unui cuplu ce se dezvoltă după un one-night stand, o relație ce va deveni plină de simboluri referitoare la perechea primordială. Specatcolul se va juca la unteatru vineri de la ora 21:00.

Sâmbătă la Teatrul Odeon (Sala Majestic) se joacă, de la ora 19:00, piesa Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Spectacolul este rezultatul colaborării dintre regizorul Dragoș Galgotiu, coregraful Răzvan Mazilu și designerul Doina Levintza. Acțiunea se petrece în Statele Unite, dar evocă realitatea Germaniei naziste, Arturo Ui fiind de fapt Adolf Hitler.       

Iar începând cu acest sfărșit de săptămână Târgul Cadourilor de Crăciun de la Sala Dalles va fi deschis în fiecare zi până la Crăciun. Dacă faci o vizită vei descoperi standuri cu decorațiuni, ornamente și cadouri, ciocolată belgiană, trufe și praline franțuzești, turtă dulce, cozonac și arome de portocală, scorțișoară, rom sau marțipan ale ceaiurilor și cafelei.

BlackBird – o alta Lolita

0

Fără nicio legătură cu de-acum celebrul Black Friday al lunii noiembrie, la Unteatru a avut loc la sfârșitul lui noiembrie 2013 premiera piesei BlackBird (Mierla – n.r.) a dramaturgului nord-american David Harrower

În regia lui Andrei și a Andreei Grosu, dramatizarea aduce în discuție problematici delicate, despre care nu se poate vorbi cu ușurință în nicio conjunctură. Există iubire în afara limitelor știute? Unde se termină ea și unde începe abuzul? Dacă ștergi trecutul cu buretele, nu te pierzi și tu pe parcurs? Întrebările sunt multe și se desprind ciorchine din fiecare replică.  Iar acolo, în subsolul Unteatru, pe scena improvizată, au fost înghesuite multe și incomode, și date apoi la înșirat pe un fir al Ariadnei,  lui Constantin Cojocaru și Florinei  Gleznea.

Ceea ce părea la început  o sală de judecată sau chiar un ring al versiunilor despre o realitate greu de digerat s-a transformat treptat într-un spațiu în care două personaje pline de răni vechi își caută fără succes alinarea.

Dialogul desface mitul abuzatorului și al victimei neajutorate și descoperim povestea unei copile de o senzualitate incertă, aflată într-o misiune exploratorie pre-adolescentină,  căreia i-a căzut pradă un prea-slab-de-înger bărbat de 40 de ani. Fetița îi scrie bilețele, îl urmărește, e fascinată de vecinul de cartier și amic de-al tatălui său, cu care fuge într-un final de acasă.

Comparația cu Lolita este indusă de anumite asemănări (atât eroina din BlackBird, cât și Dolores aveau 12 ani la momentul abuzului, momentele intime se consumă tot într-un motel retras) și poate ar putea sta în picioare, însă nu regăsim nici pe departe la Ray conflictele interioare ale lui Humbert Humbert, îndoielile sau remușcarea. Pe măsură ce textul înaintează, tușele personajului masculin sunt tot mai  stridente: este mitoman (și-a schimbat numele după anii petrecuți la închisoare, își minte soția și apropiații vis-a-vis de trecutul său, își ascunde adevărata meserie – cea de portar, ba se minte chiar și pe el- spunându-și că nu va mai ceda niciodată tentației).  

Cuvântul care poate descrie cel mai bine scenografia semnată de Vladimir Turturică este firesc: niciun obiect nu păcătuiește vizual – eroina are un bagaj care pare exact din videoclipul cu fete turmentate care-și înghesuie lucrurile la repezeală într-o geantă, pe care o aruncă pe bancheta din spate, demarând în trombă. Harababura punctează însă nebuloasa din care nu poate ieși singură: pufuleți lângă ruj intens și pantofi roșii cu toc cui, suc de fructe lângă bere  – semn că vis-a-vis de agresorul său, ea este încă o copilă, minijupă lângă caserola de sandvișuri. Amuzant și emoționant în același timp.

Ultimele articole