Articole

Hannei Doose i-a reuşit un film în care se regăsesc acei tineri plecaţi în căutarea unui rost (mai toată generaţia născută după anii ’80) şi a unei chirii mai bune în marile oraşe. Nebuni frumoşi, care mai suportă, din când în când, tonul cicălitor al mamei-cloşcă.

Praf pe inimile noastre / Staub auf unseren Herzen (re)aduce în prim-plan relaţia mamă-fiică prin lentila unei crize familiale. Ca-n orice relaţie de acest gen, umorul şi drama sunt două feţe ale unei singure monede – încercarea de maturizare, care se întinde, se pare, de-a lungul întregii vieţi şi este precum linia orizontului, se zăreşte, dar nu se atinge. Mama, un psiholog bine cotat, îşi creşte singură copiii, în timp ce îşi ajută clientele să-şi accepte greşelile şi să nu mai vadă eşecuri peste tot. Kathi, fiica, o actriţă de 30 de ani, la rândul ei o mamă singură, pică toate castingurile de film la care partcipă. De la ea preia mama-psiholog replica: Numai proştii nu greşesc, deşi crede în ea doar când se află în spaţiul cabinetului inundat de un alb liniştitor. Până la un moment dat, relaţia dintre cele două curge lin şi previzibil. Mama expertă în problemele sufletului pierdut îşi sprijină moral şi financiar copilul artist, mai mult şomer în ultima vreme.

Legătura emoţională dintre mamă şi fiică va fi dinamitată odată cu apariţia tatălui rătăcitor, după cincisprezece ani de absenţă. Acesta este, la rândul său, un copil mare. Culmea ironiei este că apare exact când fata lui, Kathi, trebuie să dea o probă interpretând rolul unei femei al cărei soţ a înşelat-o cu cea mai bună prietenă. Când îşi revede tatăl, află că tocmai a jucat rolul mamei într-un scenariu real din anul în care s-au despărţit părinţii ei. Odată cu întoarcerea tatălui, urcă la suprafaţă resentimentele mamei, iar toate defectele mărunte ale fiicei sunt amplificate în războiul cu trecutul.

Teama de abandon, neîncrederea în sine a copilului părăsit de unul dintre părinţi şi nevoia de control a mamei protective, care va renunţa la echilibrul psihologului din spaţiul securizant al cabinetului, sunt redate prin scene de-o intensitate bine gradată. Cei din sală pricep, doar tatăl este nedumerit şi nu înţelege de ce nu-i pot fi şterse greşelile cu buretele. El o ţine una şi bună: să fie din nou toţi împreună ca şi când nimic nu s-a întâmplat şi el ar fi rămas cu ele. 

De-a lungul filmului, cele două protagoniste se ceartă, îşi iau viaţa în râs, dau iama-n jucăriile celor mici şi încep să se comporte precum aceştia, doar că-n momentul în care adulţii responsabili ajung să pună la cale propriile jocuri infantile, adevaraţii copii fug din calea lor.

Regizoarea Hanna Doose a ştiut cum să le ofere consistenţă psihologică unor personaje, dar şi ce actori să aleagă. Mama si fiica sunt precum două vase comunicante. O emoţie trăită de una dintre ele se prelinge rapid şi umple canalele interioare ale celeilalte, iar scenele în care îşi pierd cumpătul într-o criză de nervi cu accente de umor amar schimbă raportul de forţe. Mama se arată fragilă şi împrumută câte ceva din imaturitatea unei adolescente aflate în plină decepţie sentimentală, pe când fiica adoptă mina severă, atribuită în mod tradiţional părintelui critic faţă de scăpările copilei zăpăcite.

Cel mai puternic mesaj al filmului se regăseşte în imaginea personajelor masculine trimise în planul secund. Prin ele se arată cum problemele obsesive din trecut le plasează pe mamă şi pe fiică mereu în centrul familiei, ceilalţi devenind figuranţi mărunţi.

Dacă eşti interesat să vezi câteva imagini din acest film premiat de trei ori la Festivalul de Film de la Munchen în 2012 şi nelipsit de la evenimentele dedicate regizorilor europeni, trailer-ul îţi poate oferi mai multe motive pentru care ai vrea să-l vezi.

Cu excepțiile notabile ale actorilor Ovidiu Ghiniță și Ioan Andrei Ionescu, textul lui Mircea Eliade citit de distribuția filmului Domnișoara Christina sună la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. Cumva, întrebarea Vrea cineva covrigi? pe care o adresează un întreprinzător prepuber în trenul care îl duce pe eroul Egor spre propria lui pierzanie nu prea convinge. Mai bine ar fi intrat un Hai să-ți dau niște integrame simple și-o Libertatea, boss, să plec și eu acasă la familie! Singura care își intră în rol este Maia Morgenstern, care, ca pe scena Naționalului, ca în spotul împotriva exploatării miniere de la Roșia Montana, ce mai, ca de fiecare dată, joacă rolul de Mare Actriță a Neamului cum nu se poate mai convingător!

Fără să aibă prea multe în comun cu o perioadă istorică nu foarte îndepărtată în timp, trecutul ăsta vătuit în care se petrece acțiunea filmului se revendică mai degrabă de la universul reclamelor TV care exploatează resursele, aparent nesfârșite, ale românilor de nostalgie pentru vremurile de altădată. De multe ori, ai sentimentul că lipsește ceva. Te aștepți să apară bunica să-ți vândă untdelemn sau tanti nu-știu-cum să își dea binecuvântarea pe ultimul lot de smântână din lapte de vacă. Prea ca la țară…

Nu știu dacă acest al doilea lung metraj al lui Alexandru Maftei merită văzut, dar cu siguranță el merită auzit. E ca și cum un angajat zelos de la Abis Studio, când i s-a zis Fă și tu rost de niște sunete din astea, de horror, a dat iama în primul site care i-a apărut la căutarea pe Google cu scary sounds și a descărcat absolut tot ce a găsit (în timp ce altcineva, și mai zelos, a și folosit întreg purcoiul de materiale rezultate). În Domnișoara Christina, avem de toate, când e cazul, dar mai ales când nu e cazul, totul e să nu i se dea nicio secundă de odihnă trompei lui Eustache. Lupi care urlă la lună, mai treacă-meargă, șuierat de vânt turbat și scârțâituri de tot felul, am înțeles, fluturat de aripi când nicio pasăre nu zboară, și asta am înghițit, dar la sâsâitul șarpelui cu clopoței în plin conac boieresc, cum să nu o iei la sănătoasa prin sala de cinema, căutând cea mai apropiată ieșire?!

Pentru o anumită parte a publicului, filmul lui Maftei e fără cusur. Singura condiție e ca acei spectatori cuminței să nu fi văzut în viața lor un horror. Bine, o parte din tropii genului sunt adaptați la specificul local (exorcismului îi ia locul descântul), dar asta nu înseamnă că nu te aștepți ca micuței Sanda să i se înșurubeze capul în jurul gâtului în timp ce varsă un ceva verde, așa cum se poate să mai fi văzut. Alții, nu eu…

Problema cu cronicile negative e că pe unii îi determină să evite filmul, pe alții, să te evite pe tine. Dacă nu-ți place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema să fie a ta, iar filmul să fie în regulă, nu? Poate ești tu mai al dracului și nimic nu-ți place, poate ești posac din fire, poate la ursuz în dicționar e poza ta. Eu nu vreau să creadă cineva așa ceva despre mine, drept care o să scriu și de bine despre Domnișoara Christina. E bine că există Domnișoara Christina. E bine fie și din simplul motiv că ne amintește că nu există film pe lumea asta, fie el oricât de slab, pe care o parte din bloggerii români să nu-l proslăvească, dacă le iese și lor ceva sau, și mai grav, din convingere. Iată, de pildă, ce scria Iulia Dromereschi de la filme-carti.ro în luna iunie, după proiecția de la TIFF: Am avut ieri ocazia de a viziona un film închegat, cu substanţă, beneficiind de participarea a trei generaţii de actori, fiecare aducându-şi aportul şi cinstindu-şi arta cu o ofrandă pe măsură. (…) Firul narativ este simplu, uşor de urmărit, însă prezentat într-un dans alegoric de lumini şi umbre care dă naştere unei sumedenii de întrebări şi speculaţii. (…) Dacă vi se oferă ocazia, mergeţi să vedeţi Domnişoara Christina. Fără să exagerez, bănuiesc că ar avea un succes nebun în cinematografele americane; în fond, însumează fastul şi decadenţa unei epoci apuse, credinţele şi superstiţiile din popor, tragedia unor tineri prinşi într-un joc al supranaturalului aflat mai presus de înţelegerea lor – totul în imagini şi culori sublime. În plin boom al filmelor cu vampiri, vârcolaci şi creaturi supranaturale, Domnişoara Christina s-ar înscrie ca o capodoperă a genului, cu o viziune mult superioară unei întregi armate de filme pentru publicul pre-adolescent. După care îi acordă capodoperei un meschin 7 din 10.

Mai generoasă, dar și mai ermetică în exprimare se dovedește a fi Angela Alexandru (anzhelamovies.wordpress.com):Sorbind toate gesturile și dialogurile descrise în carte pentru a le orândui cu migală în scenariu, Maftei pășește pe un teren primejdios (transpunerea va diviza publicul care fie o va urî, fie o va aclama) dar dovedind fidelizarea dialogurilor, prudența camuflează alte tertipuri inutile. O introducere magistrală într-un peisaj glacial al singurătății. Superbă deschiderea filmului într-un cadru alb, cenușiu, întunecat și apăsător. Pentru mine, imaginea a fost percepută ca o aluzie la starea interioară a protagonistului care rătăcește pe holurile casei asemenea unui fantome familiare. Procedeul artistic foarte bine instrumentat de regizor este tăios, mai ales exprimat de o linie melodică ce ulterior va rula obsesiv, o frântura clasica și duioasă cu ciupituri metalice. (…) “Domnișoara Christina” îngroașă decent linia filmelor românești de calitate lansate anul acesta. Eu aș fi zis că îngroașă indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta, dar cine sunt eu să mă pronunț, când nici n-am obiceiul de a scrie măcar din când în când cu bold?

Ca să nu existe discuții, Cristina Zaharia de la port.ro pune punctul pe i din prima: Un lucru e clar de la bun început. Alexandru Maftei face istorie. El realizează acum un reuşit film fantastic cu accente horror, cu efecte şi montaj de sunete care dau suspans şi te ţin în tensiune de la început până la final, aşa cum nu s-a mai făcut în cinema-ul românesc. (…) Scenografia foarte îngrijită, efectele speciale digitale, mişcările lente de cameră, muzica plăcută şi laitmotivul filmului îţi focalizezază atenţia pe povestea strigoiului îndrăgostit. (…) Imaginea, frumoasă şi clară, cu dificile filmări de platou, de interior, în spaţii mici, face minuni în special când e vorba de prim-planuri. Ioana Anastasia Anton, ca logodnică speriată, manipulată, sacrificată familiei, cu figura ei angelică şi, mai ales, Anastasia Dumitrescu, interpreta personajului din titlu, de o frumuseţe hipnotică, aşa cum şi trebuie să fie eroina sa, luminată blând de o fluorescenţă rozalie, plac în fiecare cadru. Scena cu "Domnişoara" din profil, când se apleacă peste biata victimă ameţită, cu părul lung, negru, pe spate, poate să rămână una de antologie erotică. Aici sunt de acord, dacă prin erotism înțelegem amândoi revista Playboy, ciorapi cu plasă și videoclipuri cu manele.

{Textul conține spoilere} Să mergi să vezi Heli este echivalentul unei călătorii într-un roller coaster prin casa bântuită a unui carnaval: încă din titlu știi cam la ce să te aștepți, te așezi liniștit pe scaun și pornești. Începi cu un spânzurat ce se balansează de marginea unui pod, demoni cu măști ale poliției își îndreaptă armele către tine și frâng capete de căței, iar adolescenți cu tunsori Bieber și pupile dilatate, specializați în torturi ca la Inchiziție, sar spre tine cu bâte de crichet de după fiecare colț întunecat și colcăind cu tarantule de plastic. La un moment dat, simți niște sânge fals picurând de deasupra și atunci când ridici privirea observi capetele decapitate cu mesajul tu ești următorul. Ieșind pe poarta murdară de ceva ce pare a fi creier, te simți ușor vinovat că te-ai distrat așa de bine, pentru că cel de lângă tine are o privire înspăimântată, se balansează nervos, și tot spune: Cățelușul, oare ce au avut cu cățelușul!

Coșmarul mexican surprins de Escalante este perpetuat în mod special de cei ce, teoretic, s-ar ocupa cu impunerea legi. Dar tocmai aceștia nu au absolut nici o regulă, victimele sunt aruncate din mașini în mișcare la margine de drum pentru a fi sfârtecate de pume, cei ce ar trebui să fie educați în empatie și folosirea forței într-un mod corect sunt supuși în perioada lor de pregătire la practici de genul răsuciri prin propria vomă, pentru a li se rupe orice legătură cu buna decență și gândirea logică. Sunt transformați în niște bestii ce nu trebuie să diferențieze între vinovați și nevinovați, atunci când un act sângeros se cere executat.

Unul din acești monștri în construcție, de 16 ani, este îndrăgostit de o puștoaică de 12 ani, sora lui Heli, și se hotărăște să fure câteva pachete de cocaină rechiziționată, pe care să le vândă,  pentru a fugi cu fata și a se căsători. Heli, un tânăr muncitor într-o uzină de mașini, găsește pachetele și le aruncă. Prin singurul act de bine prezent în film, forțele iadului se dezlănțuie cu o furie psihotică. Așa că, învățați copii, a face ceva de bine o să conducă la a vă fi împușcat tatăl, a vă viola sora și, probabil, o să rămâneți și șomeri. Merită să faci ceea ce trebuie în Mexic. Mesaj educațional adus dumneavoastră de cartelurile de droguri pregătite să vă răpească dacă spui cuiva despre ce ai văzut aseară.

Atenția microscopică acordată realității o face să pară ireală, e ca atunci când printr-un microscop imens se vede până în străfundurile celulelor și ceea ce vezi ți se pare că nu e din lumea asta , să nu mai zic chiar din tine însuți.

Escalante a luat premiul de regie pentru Heli și pe bună dreptate, pentru că economia de mijloace utilizate în a crea șoc și deranj metal sunt semnul unui regizor care știe ce face. Violența cea mai năucitoare a filmului este violența despre care nu se vorbește. O traumă atât de puternică, capabilă să sfărâme într-un milion de cioburi inexpresive, ce cad pe jos in liniște, o fetiță inocentă, cu singura vină de a fi îndrăgostită, de a se certa cu fratele mai mare – practic orice adolescentă, de oricând, de oriunde, ce își aștepta rândul la fuga din iad.

Actorii sunt revelația filmului. Sunt actori mexicani neprofesioniști ce își donează incapacitatea de a mai avea o reacție over the top în fața crimelor și violenței, căci ei o experimentează zilnic în lumea reală. Dar nu e vorba numai despre ei. Sala era plină. Liniște. Dintr-o dată BAM! Lovituri în ușa, sala încă tăcută, tatăl scoate o armă, polițiștii îl ciuruiesc. Sânge, țipete pe ecran, sala tăcută. Un polițist o ia pe fetiță cu o mână, iar cu cealaltă sucește scurt gâtul cățelușului alb din mâinile ei. Sala izbucnește într-un icnet prelungit, jumătate întoarce capul, un om se ridică și pleacă. Filmul e în sine un test al desensibilizării personale, după supra-saturația de sânge fals și violență coregrafiată. Nimic nu mai pare prea mult. Pentru numele lui Dumnezeu, ce au avut cu cățelul?!