Gravity – Omul ca extraterestru

0

Legăturile pe care ultimul film al regizorului mexican Alfonso Cuarón le stabilește cu predecesori precum Solaris sau 2001: A Space Odyssey nu sunt mult diferite de cele pe care un astronaut le are cu nava sa: aceste referințe sunt ca aerul pentru viziunea lui Cuarón: dacă admitem (și nu există motive să nu o facem) că oxigenul întreține arderea, atunci Gravity arde mai puternic ca orice alt film despre spațiu și dorința de supraviețuire.

Dezbateri pe marginea modalităților de realizare sunt interesante, suculente chiar. Cuarón are meritul de a fi gândit (susținut de fiul său, Jonas) o imagine unică în cinematografie și de a fi inventat mijloacele de a-și transforma ideea în realitate. Ca un truc magic, însă, Gravity e mai impactant dacă nu vezi sforile ascunse. În cele 90 de minute, mecanismele tehnice nu sunt vizibile și e mai bine să nu cedezi ispitei unui research scrupulos. Să nu se înțeleagă că realitatea fură ceva din magia filmului, modifică doar senzația de curgere; la un nivel imediat, Gravity pare la fel de simplu și de frumos ca respirația. 

Doctorul Ryan Stone (Sandra Bullock, în cel mai bun rol al său), astronaut novice, este chemată să instaleze un nou dispozitiv de scanare a datelor pentru Telescopul Hubble. Echipajul misiunii este completat de veteranul Matt Kowalski (un George Clooney împrumutat cu rezultate excelente din Solaris-ul lui Soderbergh) și alți trei astronauți. Când glumețul Matt anunță că are o presimțire nefastă cu privire la această misiune, te simți liniștit să-l auzi pe Ed Harris, comandant veșnic (Apollo 13), la turnul de control din Houston.

Dincolo de recapitularea distribuției, primele 13 minute din Gravity sunt o realizare cinematografică impresionantă. Deși auzi vocile personajelor, intrarea navei Explorer în câmpul tău vizual se face extrem de încet, iar camera pare să danseze în jurul astronauților. Aceste secvențe elastice stabilesc atmosfera (sau lipsa ei) filmului: absența gravitației încetinește mișcările, nu însă și mintea. 

Acțiunea este accelerată de explozia provocată de un satelit rusesc. Aceasta declanșează o reacție în lanț care ajunge în final și la Explorer provocând moartea a trei astronauți și aruncându-i pe Ryan și Matt în spațiu cu minime rezerve de oxigen, un jetpack și fără comunicare cu Terra. Orice scenariu prinde contur lăsând personajul să se confrunte cu diverse obstacole – nimic nou aici. În ultimul timp se observă, însă, o mică alterare a tropilor: de la filme precum 127 Hours și Life of Pi (fenomenul de supraviețuire în 3D al anului trecut) care construiau fundalul poveștii prin flashbacks, până la All Is Lost și, într-o mai mică măsură, Gravity. Contextul, trecutul personajelor nu mai sunt expuse la fel de clar. În All Is Lost lipsește orice urmă de backup story, în timp ce singura incursiune în trecutul lui Ryan este povestea morții fiicei ei. 

Acest element al scenariului constituie un indiciu pentru citirea filmului ca o poveste despre doliu, suferință și împăcare cu sinele. Pentru cine nu se poate detașa de umbra Solaris, dar mai ales de 2001 (iar Alfonso Cuarón nu ușurează sarcina, cu scene precum poziționarea lui Ryan în Stația Spațială Internațională, în poziție fetală, cu un cablu ieșind din zona abdominală, ca un cordon ombilical amintind de odiseea lui Kubrick), filmul pare mult mai bogat în semnificații. 

Pierderea copilului său a stors-o pe Ryan de capacitatea de a iubi, de a fi spontană, de a avea grijă de cineva. Un robot rece, într-un film despre spațiu fără extratereștri.  Când în majoritatea filmelor SF despre forme de viață în afara Terrei, acestea sunt de cele mai multe ori umane ca formă, însă mult evoluate, nu e greu să descoperi extraterestrul din Gravity: exterior uman, interior golit de sentimente, cu o minte brici. Ryan și-a dorit poate în plimbările ei fără direcție singurătate și liniște absolută. Și ca în 2001, la capătul figurat al lumii, în singurătatea și liniștea dorite, nu o aștepta altceva decât renașterea, o recucerire a umanității, dorința de companie. Ryan nu își găsește singură drumul spre casă: Matt, Aninggaq (o transmisie radio) o ajută să meargă mai departe.

În Solaris, Dr. Gibarian spune: We take off into the cosmos, ready for anything – – solitude, hardship, exhaustion, death. But when you think about it, our enthusiasm's a sham. We don't want other worlds; we want mirrors. Ryan a spart oglinda. 

Anim`est 2013 sau cum oaia mica invarteste lumea animatiei romanesti…

0

Cappuccino şi o zi de toamnă frumoasă pe o stradă în care Bucureştiul are un aer burgeois. Despre cum arată cea de-a opta ediţie a festivalului de animaţie de la Bucureşti şi despre animatie in general am stat de vorbă cu Vlad Ilicevici, directorul executiv Anim`est.

 

Postmodern: Cum arată ediţia de anul acesta a festivalului Anim`est în cifre?

Vlad Ilicevici:  Arată foarte bine – 377 de filme de scurt metraj, cu 25% mai mult decât anul trecut, 25 de filme de lung metraj, aşteptăm 25.000 de spectatori, avem 4 locaţii: Cinema Patria, Cinema Studio, Cinema Elvira Popescu şi Club Control, 3 workshopuri, 7 masterclass-uri, 50 de oameni în echipă şi 130 de voluntari.

 

PM: Aţi reuşit să strângeţi bugetul necesar festivalului, având în vedere problemele legate de finanţare?

V.I: Dacă te referi la campaniile de crowdfunding pe care le-am desfăşurat – am avut  vreo trei în total, dintre care una activă încă pe site-ul nostru, şi din toate împreună am strâns vreo 700 de euro (n.r- din 15.000 necesari). În România crowdfundingul nu funcţionează şi deocamdată cred că oamenii direcţionează donaţiile spre proiectele sociale. A fost anul cel mai dificil din punct de vedere al bugetului – acum nu mai devreme de două luni aveam doar 50% din el, ceea ce făcea imposibil festivalul. Apoi am primit o finanţare nesperată şi bine venită de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) şi am reuşit să ne apropiem de un buget dacă nu normal, măcar minim. Problema a fost că în sesiunile clasice de finanţare ale CNC nu am luat bani, dar între timp s-a schimbat conducerea, director devenind Mihai Kogălniceanu, cu care am reuşit să avem un dialog normal.

 

PM: Au afectat aceste piedici organizarea festivalului?

 V.I: Cu toate problemele de buget pe care le-am avut, Anim`est-ul de anul acesta va fi mult mai mare. Vom avea cu 70% mai mulţi invitaţi străini şi unul dintre cele mai importante plusuri va fi extinderea platformei noastre educaţionale Animation Worksheep. Aceasta va cuprinde şi un nou concurs de scurtmetraje de animaţie Project Worksheep, în care 6 proiecte de animaţie vor fi selectate şi evaluate de 4 specialişti în domeniu: Andreas Hykade  animator şi profesor de animaţie german, Jean-Luc Slock, producător belgian şi doi români, Dan Panaitescu şi Sergiu Negulici, ambii animatori şi ambii foarte tari pe ceea ce fac. Premiul va consta în coaching activ pentru găsirea de finanţare şi producţie a filmeleor şi un cec de 500 de dolari. Acesta,  credem noi, este un pas înainte în dezvoltarea Animation Worksheep, care ajută cu toate resursele animaţia autohtonă.

 

PM: Ce îi lipseşte animaţiei româneşti, în afară de fonduri?

V.I: În primul rând lipseşte o şcoală de animaţie. După părerea mea ne lipseşte chiar o şcoală de film – deşi există Şcoala Naţională de Film, din cadrul UNATC-ului, vorbim despre nişte structuri învechite şi disfuncţionale, din nefericire. Deci, în primul rând, ne lipseşte baza academică, educaţia în ceea ce priveşte filmul de animaţie. Singurul program dedicat în mod direct animaţiei este un masterclass la UNATC slab reprezentat de corpul profesoral, dar la care aplicaţiile sunt la fel de multe ca la regie. În afară de acesta, mai există module tehnice sau teoretice la câteva facultăţi de artă şi cam atât. Ar mai fi şi problema tradiţiei în animaţie. Noi spunem că avem tradiţie, ne place să credem asta, dar relevanţa ei e mai mult cantitativă decât calitativă. Acest lucru se întâmpla înainte de 89 când studioul Animafilm era activ şi când producea foarte multe animaţii. Tot ce s-a făcut apoi au fost producţii independente, singulare şi pe alocuri demente ale tinerilor pasionaţi de animaţie. 

 

PM: Cum s-au schimbat lucrurile odată cu Anim` est?

V.I: Din 2006, de la prima ediţie, când primeam 3-4 filme româneşti şi ne era îngrozitor de greu să adunăm suficiente pentru o competiţie, anul acesta am primit câteva zeci dintre care unele sunt destul de bune. În fiecare an primim mai multe şi mai bune şi ne-am dori să primim şi mai multe şi mai bune. Pentru mulţi dintre animatorii tineri, Anim`est a fost singurul context de discuţie şi singurul context de creaţie. Descoperirea  şi încurajareaa oamenilor talentaţi sunt scopuri foarte importante pentru noi şi, în cazul în care creează ceva valoros, ne folosim toate posibilităţile să îi promovăm. Totodată, nu cred că este independent de Anim`est faptul că în cadrul concursului de scenarii de la CNC, secţiunea de animaţie s-a separat complet de cea de film documentar. Au apărut apoi proiectele reale finanţate direct de CNC cum este „Crulic”, care a câştigat numeraose premii şi a avut un circuit festivalier excepţional. Doi dintre trainerii şi evaluatorii din Project Worksheep sunt şi doi dintre animatorii principali de la „Crulic”, Dan Panaitescu şi Dragoş Ştefan. Avem tot mai mulţi  foşti participanţi la Animation Worksheep care se întorc în postura de competitori la secţiunea românească, fapt ce ne bucură foarte mult. Nu în ultimul rând, din 36 de absolvenţi ai Animation Worksheep, mai mult de jumătate lucrează deja în studiouri de animaţie.

 

PM: Spune-mi cum e publicul de la an la an, cum îl simţiţi?

V.I: Publicul nostru este unul foarte fain, foarte deschis la propunerile noastre şi este un public tot mai numeros. În cadrul său există deja un nucleu care vine în fiecare an şi acest lucru contează enorm pentru noi.

 

PM: 3 lucruri de „neratat” la Anim` est 2013?

V.I: Animusic Night din club Control – 10 ecrane pe care se va proiecta competiţia de spot publicitar, urmată de lansarea albumului „Extraordinar” al celor de la Toulouse Lautrec; Competiţia Sudenţească în întregul său, acolo se găsesc unele dintre cele mai bune şi surprinzătoare filme din tot festivalul; toate workshopurile şi prezentările animatorilor celebri, care vor avea loc la Elvira Popescu.

 

PM: Ce ţară sau studio de animaţie te-a surprins plăcut în ultimii ani?

V.I: Sunt două zone din care vin animaţii care mie îmi plac foarte mult – Danemarca, unde se află şi şcoala mea preferată de animaţie, Animation Workshop şi America de Sud, în special Argentina, de unde au şi venit două sau trei producţii premiate în decursul timpului la Anim` est.

 

PM: Într-una din ediţiile trecute ale Anim` est  a fost o retrospectivă a studiourilor Ghibli, iar anul acesta Hayo Miyazaki şi-a anunţat retragerea.  Veţi marca în vreun fel acest moment ?

V.I: Încă de la începutul Anim` est am încercat să-l aducem pe Miazaki în România, dar acesta nu mai călătoreşte. Am încercat să aducem pe cineva şi de la Ghibli, colegul meu Mihai Mitrică a fost în discuţii cu ei foarte mult timp. Anul acesta nu avem niciun moment special, dar pe viitor vor exista cu siguranţă.

 

PM: Ce alte studiouri de animaţie aţi vrea să aduceţi la ediţiile următoare?

V.I: Anul acesta avem o retrospectivă extinsă Aardman (cunoscuți pentru Wallace and Gromit, n. red.) pe care am amânat-o mult timp din cauză că Peter Lord şi Nick Park nu au putut niciodată să ajungă. Este o situaţie delicată în cazul lor, dar clasică în lumea animaţiei –  ei reprezintă studioul la evenimente şi festivaluri, dar în acelaşi timp sunt şi principalii realizatori, prin urmare au un program imposibil. Am vrea să invităm la un moment dat pe cineva de la Passion Pictures, cei care au dus mai departe personajele din Gorillaz şi care au câştigat Oscarul acum doi ani pentru „The lost thing”. Este mai departe, tocmai în Australia,  dar este ceva ce ne dorim să se întâmple. Ne-am bucura să îi putem prezentăm publicului şi pe Trey Parker şi Matt Stone, realizatorii South Park , dar şi asta este foarte greu. Ar mai fi mulţi animatori japonezi, animaţia niponă fiind deosebit de activă şi semnificativă.

 

PM: Dacă ai putea, în mintea cărui animator ai vrea să vezi ce se întâmplă ?

V.I: Ca orice european cred că am nişte nedumeriri în ceea ce priveşte modul în care funcţionează creierul japonezilor aşa că am să-l aleg fără să ezit pe Hayo Miyazaki.

 

PM: Despre ce ar fi animaţia creată de tine sau despre ce n-ar fi ?

V.I: Ştiu sigur că n-ar fi despre felia minimalistă de viaţă atât de exploatată în filmul românesc. M-ar interesa mai mult să spun o poveste – puternică, interesantă, cursivă.

 

PM: În epoca 3D-ului şi a CGI-ului, un proiect ca Paranorman este un act de curaj. De ce crezi că nu a luat Oscarul ?

V.I: Nu sunt în niciun fel o autoritate în ceea ce priveşte modul în care se dau Oscarurile, dar în cadrul Anim` est vom avea un invitat care se pricepe la asta – Ron Diamond, reprezentantul Academiei Americane de film care va vorbi publicului în 7 programe separate despre ce presupune o animaţie de Oscar. Acolo mă voi informa şi eu.

 

PM: Mononoke sau Rapunzel?

V.I: Mononoke.

 

PM: Postapocaliptic scenario sau everyday life?

V.I: Postapocaliptic.

 

PM: Cartoony sau realistic?

V.I: Depinde. Chiar realist cu note de suprarealism.

 

PM: 3 all time favourites şi eşti liber să te întorci la oile tale.

V.I: „Skhizein” al lui Jérémy Clapin, „El Empleo”, al unui brazilian pe nume Santiago Bou-Grasso şi „Wall-e”.

 

Festivalul de animaţie Anim`est se desfăşoară la București între 4 şi 13 octombrie.

Through the Never – The Next Best Metallica

0

In 1975, the now legendary band Kiss released their first live album, Kiss: Alive. This landmark production solidified heavy metal as not just another rock sub-genre but as a sensory overload, an adrenaline fuelled rollercoaster that grabs hold of you from the first hit of an open chord to the last explosion has literally rocked the arena.

These types of albums became a montage of carefully treasured memories for those who had been at the concerts and panacea for those who missed out. With Through the Never, Metallica has taken that concept by the neck, drummed it into shape and brought it right into the 21st century, with all the visual regalia that entails.

The announcement of the release of the band’s first 3D feature film was met with understandable apprehension by long time fans. After all, for over 30 years, Metallica had carefully sheltered their “untouchable” image through select appearances, rare biographical moments and by refusing to allow their music to be used in every and all movies that needed that little bit of metal impact. Had their “metal gods” let them down this time by going the over commercial route?

They needn’t have worried. Through the Never, directed by Nimrod Antal (of cult movies Kontroll and Predators fame), avoids the biographical trappings that come with studying 4 such famous subjects. It instead treats us to an immersive visual representation of bone chilling Metallica imagery, complete with crosses that rise from below the stage, people in sealed coffins and a giant blind justice statue that epically crumbles to the ground during one of the songs.

Weaved through the performance is the story of Trip (played by the wonderfully expressive Dane DeHaan), a roadie sent on a mysterious task by the band into a city that has ominously gone deserted.  Through car crashes, riots and fires, his adventure escalates as he is chased and tormented by those two famous Metallica characters, Sandman and the Master of Puppets that have taken to  running amuck in the city, as if summoned into existence by the furious playing in the arena just down the street.
 

  Metallica_Through the Never1  

 

Using footage from 5 nights in Vancouver and Edmonton during Metallica’s 2012 tour, the show is a carefully staged production, designed by John Mark Fisher whose resume includes the legendary Pink Floyd tour, The Wall. The boys in the band, however, don’t bother with that. From Lars Ulrich’s punishing drumming, to Robert Trujillo’s ape-like antics and  James Hetfield’s Thor-like presence complete with incredibly tight pants (that left more than a few girls in the audience sighing), they go on about business as usual. The huge masses in the arena, the cross-shaped, screen filled stage and even the huge justice statue that comes dangerously close to crushing Lars, drums and all, seem to be part of the course for the nihilistic spectacle that is heavy metal.

 

   Metallica_Through the Never2   

 

With a set list that covers 30 years of Metallica history, from Hit the Lights and Ride the Lightning to Master of Puppets, Enter Sandman and Nothing Else Matters, the sound mix was, obviously, redubbed in the studio as there wasn’t one missed note or one ear screeching falsetto that this long time fan could point to.

The movie’s greatest achievement is, perhaps, it’s ability to include the theatre audience into the atmosphere and energy of a live performance. It’s as if with only extending your hand, you could be in the crowed or stand on that stage with the band.

In leaving the theatre my only thought was that Through the Never might not be deep but it sure was a fun ride. The best Metallica is, of course, the one you go to see with your friends, after buying your tickets 3 months in advance. But until the next concert comes along to a city near you, Through the Never is the next best thing.

Ce se intampla in weekendul 27-29 septembrie?

Weekendul 27-29 septembrie este mai ales al festivalurilor: Docuart, Impro și Festivalul George Enescu, sunt câteva dintre evenimentele acestui sfârșit de săptămână.

 

Docuart a dat startul competiției filmului documentar încă de joi, 26 septembrie, și continuă proiecțiile până duminică. Documentare precum Păcătoasa Teodora,  Stremt '89, Vorbitor sau Gone Wild, prezintă imaginea unei Românii altfel, mult mai personală. 

 

Primul festival de improvizație din România se încheie weekendul acesta cu două spectacole All Stars care îi vor aduce față în față pe cei mai buni improvizatori ai competiției, într-un joc fără reguli, scenariu sau decoruri.

 

Festivalul George Enescu își închide porțile o lună de spectacole simfonice și camerale cu adevărat de excepție. Royal Philarmonic Orchestra încheie festivalul, cu un program ce include lucrări de Brahms, Ceaikovski, Mahler și Enescu.

 

La Teatrul Act se joacă duminică, 29 septembrie, piesa lui Chazz Palminteri, Fidelitate. Ecranizată în 1996, avându-i ca protagoniști pe Cher, Ryan O'Neal și pe însuși Palminteri, Fidelitate are toate ingredientele unui succes în stil Chazz: the hit man, mafia siciliană, umorul noir.

 

Weekendul acesta intră în cinematografe două drame, Rush și Runner Runner. Rush, regizat de Ron Howard (A Beautiful Mind, Cinderella Man, Apollo 13) îl reunește pe acesta cu scenaristul Peter Morgan (Frost/Nixon). Bazat pe povestea reală a rivalității între piloții de Formula 1 Niki Lauda și James Hunt, Rush se prefigurează ca o cursă către celebritate între actorii titulari: Daniel Brühl și Chris Hemsworth.

 

Runner Runner, cel mai nou film al regizorului Brad Furman (The Lincoln Lawyer), impresionează mai ales prin distribuție: Ben Affleck, Justin Timberlake și Anthony Mackie, și prin prezența lui Leonardo DiCaprio în lista producătorilor.

 

La capitolul muzee, weekendul 27-29 septembrie marchează ultima șansă de a vizita expozițiile GOOD GIRLS, la Muzeul Național de Artă Contemporană și expoziția de design vintage a designerului german Lucian Bernhard de la MNAR.

 

La MNAC te așteaptă în continuare expoziția semnată Mircea Cantor, iar la Muzeul Național de Artă sunt expuse gravurile unuia dintre ultimii mari maeștrii ai artei ukiyo-e, Utagawa KuniyoshiNu uita nici că la Biblioteca Națională poți vizita expoziția cu intrare liberă Arta Benzii Desenate.

 

Evenimentul Strada de C'Arte continuă până sâmbătă, 28 septembrie. Programul cuprinde și proiecții de film cu intrare liberă: Venus, Fata din Transilvania și We Need To Talk About Kevin (citește aici recenzia Postmodern).

Lupu – un debut magic realist

0

Într-un bloc ce se aseamănă cu un Macondo dâmbovițean, adolescentul Lupu aleargă ca un sălbatic pe scările întortocheate dintre realitate și fantezie de la un etaj la altul, bătând din ușă în ușă, sunând la fiecare sonerie, împreună cu fata de care este îndrăgostit. Nu vă faceți griji, vecinii nu se supără, jumătate sunt morți, unul e un Sergiu Nicolaescu senil și ilustru, iar ceilalți probabil că se uită la același nenorocit de documentar cu boșimani a lui Attenborough, ce rulează pe toate ecranele televizoarelor aprinse la vreun moment dat de personaje. În mod sigur cineva ar trebui să facă o plângere la firma de cablu.

 

Sper că am lăsat să se vadă că nu este tocmai un film obișnuit pentru ce te-ai aștepta de la un regizor român tânăr. Nu tu avorturi în perioada comunistă, nu tu polițiști intelectuali cu probleme de conștiință, nu tu nici măcar o doză de revoluție sau un rom-com de tranziție cu muncitorii de la uzina Aro. Avem una bucată de masturbare cu voyeur pe la începutul filmului și o crimă imaginară marca Amour pe la sfârșit, dar parcă nu e destul.

 

Se spune că cel mai uşor de scris este debutul, pentru că artistul are o poveste de spus, acea poveste care l-a fascinat şi poate obsedat îndeajuns de mult încât să o apuce pe calea artei. Lupu se simte ca fiind asta pentru Bogdan Mustaţă. O eliberare dintr-o singură suflare a unui coming of age preparat pe la o mulțime de programe de dezvoltare a scenariului (Script&Pitch, Torino Film Lab, Sundance, Nipkow). Lupu este un băiat de 16 ani, ce nu îndrăznește niciodată mai mult decât să privească timid prin geamuri colorate cum mama lui văduvă face sex cu vecinul de scară în baie sau să arunce o privire, prin uși puțin crăpate, la formele Clarei (Ada Condeescu), obiectul dorințelor lui sexuale, mangâiate de alți bărbați. El are o nevoie compulsivă de a-i ajuta pe ceilalți mai slabi decât el, fie că vorbim despre tatăl său mort de doi ani, ce încă nu se dă plecat din casă sau pe vecinul bătrân, jucat de Sergiu Nicolaescu, care încă își mai așteaptă soția moartă să vină acasă de la cumpărături. Culmea este că vine, ca să mai moară o dată.

 

Licantropia e utilizată ca metaforă pentru adolescență, însă nu vă imaginați vârcolacii la bustul gol din Twilight, ci mai degrabă Michael J. Fox fără excesul de păr în Teen Wolf. Un puști derutat, ce încearcă să găsească un sens și o fată într-o lume care pare să-l izbească din toate direcțiile, când el nici nu a învățat să țină garda ridicată. Dar tânărul nostru ajunge, într-un final, la un soi de maturitate și pleacă zâmbind în noapte, asta după ce a ucis pe cineva și a făcut sex pentru prima oară. Sau nu? The plot thikens.

 

Nu este perfect, ca toate începuturile, dar poate tocmai de asta este proaspăt şi sălbatic, pulsând la propriu şi la figurat, o să aflaţi la ce mă refer dacă o să-l vizionaţi; un val de sânge proaspăt binevenit într-o cinematografie românească ce pare cramponată într-o formulă. Formulă pe care Mustață o cunoaște, căci numele lui a devenit cunoscut în 2008 prin scurtmetrajul O zi bună de plajă, câștigător al premiului Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin, ce respectă toate regulile minimalismului mioritic. Dar aici el o aplică subversiv. Ia realitatea, atât de dragă noului val românesc, o răstoarnă în cap până o apucă amețeala, apoi îi dă drumul să umble ca o bețivă de mână cu un adolescent arhetipal ce încă o mai crede ideală și demnă de iubit. Pentru că nu a văzut destule filme autohtone, de acolo ar fi aflat că ar trebui să o seducă și apoi să o vândă la produs în străinătate.

 

Lupu e construit din tăceri, iar atunci când vorbește, mai bine ar tăcea. Dialogurile nu sunt nici pe aproape punctul forte al scenariului, dar sunt amuzante în inadaptarea lor. Ada Condeescu emite probabil cele mai prețioase replici – nici nu e greu ținând cont de faptul că actorul principal de 17 ani, Mihai Vasilescu, spune atâtea propoziții cât să le numeri pe degete (iar una dintre ele este: Vreți clătite?) –  de genul: Am putea să facem dragoste, și apoi să ne sinucidem. Așa aș putea să te învăț și ce e moartea. Sau la fel de memorabila: Vrei să ne futem? El – Privire de căprioară pierdută, tăcere. Ea – Ieși afară!

 

Imaginea este miezul dulce al filmului. De foarte puţini ori ţi se pare că ceva nu este la locul lui într-o scenă, mici detalii cromatice, vestimentare şi o atenţie deosebită acordată integrării lente a spectatorului în estetica universului gândit de regizor, zdrobeşte orice împotrivire pe care spectatorul ar putea-o avea din cauza constantei pendulări între realitate şi imaginar. Până și shoturile cu Ada Condeescu, care s-au vrut a la Brigitte Bardot în Le Mepris, dar au ieșit mai mult a la Megan Fox în Transformers, cu repetate poze erotice și mișcări languroase prin pat, sunt de acolo. Sunt din acel imaginar încins al unui adolescent ros de dorință.

 

O să închei cu vorbele pline de haz ale actriței Camelia Zorlescu despre film și regizor, de la Q&A-ul ce a urmat proiecției de la cinema Studio, cu ocazia Nopții Albe a Filmului Românesc 2013, pentru că rezumă foarte bine și părerea mea: Acestui regizor îi clocotește creierul foarte mult, așa că sare de la una la alta, dar o să mai auziți de el, asta sigur. Înțelegeți puțin că este copilăria lui spre adolescență, care l-a chinuit foarte tare. După părerea mea nu este încă filmul lui cel mai mare, dar îl va avea acest regizor. Clocotește mult în el.

We Need To Talk About Kevin – Scheletul din dulap

0

Eva Khatchadourian a fost o cunoscută reporteră de călătorii, cu un bestseller la activ și participări la Tomatina. Apoi a fost soție, mamă și a avut o cameră cu hărți pe post de tapet, pe care fiul său, Kevin, a avut grijă să o distrugă. Iar acum este singură, mama unui monstru. Adaptat după romanul omonim al lui Lionel Shriver, We Need To Talk About Kevin pare cronica unei relații mamă-fiu disfuncțională, o poveste despre răzbunare și responsabilitate, având în centru figura unui martir, Eva (Tilda Swinton).

Am spus „pare” fiindcă lucrurile sunt un pic (mult) mai complexe de atât, iar linia fină care separă cele două posibile teme (pe scurt: este Eva o victimă sau suntem toți victime în măsura în care suntem oameni) este aceeași care face distincția film bun – film prost. La lansarea acestui film la Cannes în 2011, internetul a explodat cu recenzii construite în jurul unei scene de început, în care Eva, în mijlocul festivalului Toamatina asumă poziția lui Hristos crucificat. Semnificația este evidentă: Eva este o victimă a fiului malefic, demoniac pe care l-a adus pe lume fără voia ei. Un fel de continuare a clasicului Rosemary's Baby, nu? Quod erat demonstrandum.

Eroarea din ecuație este însă una subtilă: povestea este prezentată în flashbacks. Este normal în consecință ca fiecare amintire a Evei să fie infestată de regretele prezentului: mâinile întinse în extaz se transformă într-un gest de predare; filmul se numește într-adevăr We Need To Talk About Kevin, însă nu vă lăsați păcăliți; nimeni nu vrea cu adevărat să vorbească despre Kevin.

Spre deosebire de majoritatea filmelor care prezintă scenarii post masacrul de la liceul Columbine, We Need To Talk About Kevin nu îi oferă lui Kevin tratament preferențial. Atenția ne este dirijată către mama criminalului, iar Tilda Swinton este mai mult decât pregătită să ducă greutatea morală a poveștii. Problema responsabilității părinților pentru acțiunile copiilor a fost cea mai discutată pe marginea acestui film și este natural să fie așa. Eva a fost pusă la zid de părinții victimelor fiului său; dacă am vrea să ducem la extrem campania de reabilitare a Evei, am putea chiar spune că în timp ce Kevin a stat bine mersi la mititica, ea a dus greul în lumea reală. Și totuși această interpretare nu este satisfăcătoare.

Dilema Evei nu este faptul că fiul său este un criminal fără scrupule, că a manifestat răutate de la o vârstă fragedă (Kevin este interpretat excelent în copilărie și adolescență de Jasper Newell și Ezra Miller, respectiv) și măsura în care este ea responsabilă, în calitate de mamă. Întrebarea nu este dacă Eva a fost sau nu capabilă să-i dea cei șapte ani de acasă lui Kevin, cum le place bunicilor noastre să spună. Problema Evei este că în comportamentul lui Kevin ea vede nu răspunsul lui la lipsa ei de afecțiune, ci o oglindă a propriei alienări (idee susținută și de Tilda Swinton).

Scenele în care stă cu fiul său lângă un șantier de construcții pentru ca zgomotul să sufoce urletele copilului sau episodul în care Eva îi rupe mâna lui Kevin sunt manifestări ale unei violențe abia reținute. Această violență este percepută de Kevin, iar candoarea forțată a mamei este taxată de copil ca o minciună. Vina Evei este de a fi adus în lume un om care-i moștenește instinctele și i le amplifică.

Într-o scenă care nu a fost introdusă în varianta finală, Eva își întreabă fiul de ce a cruțat-o numai pe ea. Răspunsul lui este simplu: You don't want to kill your audience. Să cataloghezi crimele lui Kevin ca acte diabolice înseamnă să insinuezi că au fost dincolo de înțelegerea lui. Chiar dacă în final Kevin spune despre motivele lui : I used to think I knew. Now I'm not so sure, el nu a fost victima unui scenariu cu posedați. Crima, ca și iubirea de mamă sau iertarea, sunt acte specifice omului, chiar dacă cel dintâi nu este neapărat uman(ist). Intențiile lui Kevin au fost clare și au dat rezultate: și-a îmbrățișat mama și și-a eliberat publicul.  

The Act of Killing – avem nevoie de gangsteri

0

Într-o ţară în care vicepreşedintele are acest tip de discurs: „Cuvântul «gangster» provine din «om liber». Această naţiune are nevoie de oameni liberi! Dacă toţi oamenii ar fi angajaţi la stat atunci am avea o ţară de birocraţi în care nu s-ar mai face nimic. Avem nevoie de gangsteri pentru ca lucrurile să se poată mişca; oameni liberi şi independenţi care să mişte lucrurile. Avem nevoie de gangsteri care să-şi folosească muşchii. Muşchii nu sunt pentru a îi vătăma pe alţii… deşi uneori mai este nevoie şi de asta!” te poţi aştepta la multe surprize.

Dacă în Europa se fac încă eforturi pentru a trage la răspundere torţionarii diferitelor regimuri politice, în Indonezia lucrurile diferă dincolo de orice comparaţie. În această parte din Asia criminalii sunt eroi naţionali, care au salvat ţara de comunism ucigând într-o perioadă scurtă – cam doi ani – aproximativ un million de chinezi, comunişti. Izbânda lor este astăzi glorificată de către tânăra generaţie care aderă majoritar la o organizaţie paramilitară de tip “gangster” – aşa cum se autodescrie – afiliată guvernului indonezian. Acest regim a recurs la toate mijloacele posibile pentru a îşi păstra puterea lăsând mână liberă oricăror grupuri interesate de acelaşi lucru.

The Act of Killing este un documentar realizat pentru Universitatea din Westminster în 2012. La filmări au participat numeroşi producători, printre care Errol Morris şi Werner Herzog, regizor fiind Joshua Oppenheimer. Filmul a obţinut numeroase premii. Asta pentru că afişează cât se poate de obiectiv realitatea indoneziană împrumutând pe alocuri trăsăturile unui reality show. Alături de micile lămuriri istorice pe care le oferă, filmul urmăreşte un grup de torţionari ajunşi acum la pensie dar deveniţi între timp figuri iconice ale luptei pentru libertate. Responsabili pentru un număr incalculabil de crime, aceşti oameni nu sunt chinuiţi de nici un fel de remuşcare. Din contră! Vor accepta provocarea producătorilor de a îşi face propriul lor film de acţiune. Îţi dai seama că ai de a face cu demenţa atunci când descoperi detalii privind volumul lor de muncă şi instrumentul preferat de lucru – un cablu metalic. Sadismul şi groaza îi înconjoară pretutindeni pe aceşti bătrânei zâmbitori care cu drag în inimă îşi joacă cu mândrie propriile lor roluri de coşmar–oameni liberi.

The Act of Killing e o productie dură, greu de urmărit, care nu maschează adevărul şi nu cosmetizează atrocităţile pe care le investighează. Chiar dacă sunt neregizate, puţine cadre sunt lipsite de viziune artistică, fiind demne de fotoreportaje suprarealiste sau de expoziţii de tipul One World Photography. Oamenii arată, puţin spus, cruzime, excentricitate, opulenţă şi vulgaritate. Doi dintre protagonişti au parte de o relaţie pe care spectatorul o va bănui a fi mai specială, cum Herman se afişează în tot felul de ţinute feminine şi locuieşte alături de Anwar, un bunic ce preferă cămăşile înflorate, într-un avion enorm de forma unui peşte mitic. Numeroasele momente bizare sunt datorate celor doi care fluctuează intermitent şi neobosit între demonstraţii îndârjite privind strangularea şi paşi exotici de dans cha cha cha.

Chiar dacă justificarea este un subiect ce este des atins de regizor, prin întrebările sale, astfel de citate care sunt pretutindeni în acest film ne lămuresc fără probleme: „Cu siguranţă Dumnezeu este împotriva comuniştilor” ; „Moralitatea de azi este legată de «Convenţia de la Geneva» dar mâine facem «Convenţia de la Jakarta» şi renunţăm la prima. Crimele de război sunt stabilite de către învingători. Eu sunt un învingător şi îmi permit să le definesc după bunul meu plac”;”Cu acest cablu poţi ucide foarte uşor un om fără să faci multă mizerie”.

No comment…

Festivalul Enescu 2013 – Orchestra Royal Concertgebouw şi Lisa Batiashvili

0

Trei invitaţi de seamă, duminică la prânz, la Sala Palatului: celebra orchestră Royal Concertgebouw din Amsterdam, dirijorul Mariss Jansons şi tânăra violonistă Lisa Batiashvili. Un public numeros, venit să asculte una dintre cele mai interpretate compoziţii enesciene – Rapsodia română nr. 1 în La Major op. 11 şi încă trei partituri ruseşti: Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 19, patru selecţiuni din suita Romeo şi Julieta – ambele aparţinând lui Serghei Prokofiev şi o altă suită, de data aceasta compusă de Igor Stravinski Pasărea de foc.

Binecunoscuta Rapsodia română nr. 1, terminată la Sinaia în 1901 i-a adus lui George Enescu, o popularitate de care se bucură şi astăzi. Compusă în spiritul muzicii populare româneşti, inspirată, mai exact, din folclorul plaiurilor moldoveneşti unde a copilărit, Rapsodia cucereşte ascultătorul prin vitalitate, caracterul vesel, optimist şi ritmurile antrenante. Tema principală revine mereu şi mereu, mai bogată; dantelăriile sonore realizate de harpă, viorile şi al lor sunet curgător, jocul timbral al suflătorilor întregesc paleta coloristică a acestei capodopere. Referitor la interpretarea orchestei Royal Concertgebouw, printre aplauze, cineva şopteşte: : "Ce gradaţie…câtă fineţe…!".

Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re Major op. 19 (Serghei Prokofiev), ne-a dezvăluit-o pe violonista de origine georgiană – Lisa Batiashvili, o prezenţă tânără, cu un chip delicat şi o rochie roşie, ce parcă atrăgea toate privirile. În cele trei părţi ale compoziţiei am văzut-o pe Lisa, când sensibilă şi delicată, când hotărâtă, vulcanică, plină de patos. Prima parte, în care solista a avut un rol mai mult decât principal, a început lent, suav, într-un murmur la viorilor.  O parte complicată din punct de vedere tehnic, dar complexă din unghiul creator. Disonanţele dinspre finalul acesteia se rezolvă într-o luminozitate în pianissimo a solo-ului flautului şi tânguirea delicată a viorilor. Un moment de maximă fragilitate în care îşi face apariţia harpa, prima parte încheindu-se în sonorităţi din ce în ce mai mici. Următoarea parte vine să contrazică prin caracter. Jucăuş, zglobiu, ritmică alertă – cuvinte descriptive a ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Rolul principal al solistei se conturează în jurul câtorva motive repetate obsesiv în crescendo. Temele reluate pe parcurs sunt variate, iar dialogurile frecvente între orchestră şi solistă sunt punctate cu măiestrie de dirijorul Mariss Jansons. Virtuozitatea interpretativă, cu atât mai evidenţiată este în acea secvenţă dinspre finalul părţii a doua, secvenţă învolburată, în care Lisa Batiashvili pare că ţese agresiv frazele muzicale. Sunetul este când cald, suav în acut, când pregnant în grav. Ultima parte,  şi a sa enigmatică atmosferă este începută de acompaniamentul orchestral pe care, mândru, fagotul îşi zice tema. Vioara solistă îşi reia rolul şi dezvăluie o idee muzicală captivantă, obţinută din mersuri ascendente şi descendente, cu crescendouri şi decrescendouri. Finalul, gingas, rupt parcă dintr-o poveste şoptită, este unul ornamentat cu bogate triluri în pianissimo.

Patru fragmente au fost interpretate din Suita "Romeo & Julieta" , dar suficiente cât să înveselească feţele ascultătorilor şi să le reamintească celebra poveste de dragoste, obţinută muzical de rusul Serghei Prokofiev. Selecţia, realizată de Mariss Jansons a cuprins : Montecchi şi Capuleti ; Julieta, fata ; Măşti; Romeo la mormântul Juliete. Prima secvenţă se impune prin muzicalitate, maiestuozitate, a doua propune o atmosferă feerică, în care clinchetele delicate ale precuţiei trimit în lumea copilăriei. Măşti– pare un dans al instrumentelor, în care tema principală se repetă obsesiv, fără a plictisti, ba din contră, cucereşte prin bogăţia melodică. O parte scurtă, dar electrizantă. Ultima aleasă, prin însăşi titlu, dezvăluie o atmosferă sumbră, tristă, solemnă. Neliniştea începutului este urmată de pasaje luminoase în major, care vin să prezinte totodată o resemnare, pentru ca în final, sonorităţile să fie dulci şi plăcute.

Muzica suitei Pasărea de foc, inspirată dintr-un vechi basm rus, îi aduce lui Igor Stravinski primul său triumf componistic. O creaţie colorată, bogat variată în teme, fraze, timbruri muzicale, ritmuri primitive, sonorităţi contrastante, care se desfăşoară în cinci părţi. Începutul, iniţiat de contrabaşii în pianissimo, apoi de tromboni şi restul grupei de suflători, vine cu un aer misterios, unde, pianul intervine delicată cu un scurt ornament. Uşor, uşor, întreaga orchestră se precipită, dar nu pentru mult timp, pentru că secvenţe lente, de visare pun stăpânire pentru o bună perioadă de timp. Diversitatea e la cote maxime. Efectele sonore ale percuţiei se împletesc cu clinchetele celestei, în crescendouri şi decrescendouri captivante. Dulce, fin, delicat, suav, glorios, măreţ – trăsături ale unei capodopere ce au determinat publicul să exclame "Bravo!".

Un bis al Lisei Batiashvili, un bis al orchestrei Royal Concertgebouw demonstrează un alt concert "frumos" (aşa cum spune cineva la ieşire) din cadrul Festivalului George Enescu.

Ce se intampla in weekendul 20-22 septembrie?

Evenimentul Strada de C'Arte debutează în acest weekend,  iar spectatorii de filme se pregătesc să facă din noapte zi vineri la Noaptea Albă a Filmului Românesc, în timp ce amatorii de concerte vor avea weekendul plin datorită Festivalului Enescu.

 

Cum spuneam, opțiunile sunt variate: film, muzică, teatru, alegerea e dificilă. La Sala Palatului continuă Festivalul George Enescu într-un weekend cu orchestra de cameră Saint Martin in The FieldsRoyal Concertgebouw Orchestra Amsterdam sub bagheta dirijorului  Mariss Jansons și Orchestra Radio. Bilete găsești aici.

 

Tot la capitolul muzică, Selah Sue cântă duminică, 22 septembrie, la Arenele Romane. Te poți aștepta la un mix de reggae, hip-hop și funk-soul, versuri adesea autobiografice și o performanță vocală de excepție. Biletele sunt disponibile prin eventim.ro, la prețul de 100 lei.

 

Weekendul acesta intră în cinematografe două filme diametral opuse ca gen: comedia-romantică sci-fi About Time și thrillerul Paranoiadar și un al treilea, greu de plasat în altă categorie decât cea a minimalismului cinematografic românesc.

În About Timedarul lui Tim de a călători în timp se dovedește extrem de util atunci când șterge din greșeală trecutul poveștii lui de iubire cu Mary. În rolul lui Mary, Rachel McAdams se lasă cucerită a doua oară. Dacă sună cunoscut, motivul e simplu. Anul trecut actrița a apărut într-o comedie similară, The Vow, amnezia lua însă locul accentelor sci-fi.

Paranoia, un thriller white-collar, atrage mai ales prin distribuție. Gary Oldman și Harrison Ford sunt argumentele cele mai puternice ale acestei premiere.

Reprezentantul românesc este cel mai nou film semnat Corneliu Porumboiu Când se lasă seara peste București sau Metabolism – în care îl regăsim ca protagonist pe Bogdan Dumitrache (Din dragoste, cu cele mai bune intenții). Iată recenzia noastră aici.

Răspunsul "alternativ" la premierele cinematografice ale săptămanii îl reprezintă Noaptea Albă a Filmului Românesc. În noaptea de vineri ți se propun proiecții ale unor filme deja validate de public și de critici – Poziția copilului, dar și avanpremiere precum cea a noului film Lupu, un coming-of-age cu elemente horror. Găsești aici mai multe informații. 

 

La capitolul teatru, avem de remarcat in primul rand o premieră – Teatrul Act își începe stagiunea cu un nou spectacol: Orfanii, un thriller psihologic adaptat după romanul autorului britanic contemporan Dennis Kelly. Însă în aceste zile ești invitat și la Godot, unde poți vedea spectacolele 7 dintr-o lovitură (vineri) sau Bullets Over Lipscani (sâmbătă).

 

Dacă te gândești să dai o raită pe la muzee, iată ce puncte îți recomandăm să bifezi pe traseu: la MNAR poți vizita fie expoziția de design vintage a designerului german Lucian Bernhard, fie gravurile japoneze semnate Utagawa Kuniyoshi. La MNAC, expozițiile Good Girls și Mircea Cantor continuă; prima dintre acestea se încheie la sfârșitul acestei luni, așa că grăbește-te dacă vrei să o vizitezi. 

 

Nu uita nici de cele două târguri de la Romexpo la care mai poți ajunge astăzi și mâine. Antichitățile și piesele de mobilier fac pereche bună cu produsele tradiționale, motiv pentru care o "excursie" la Romexpo s-ar putea lăsa cu "provizii" de toate felurile. Iar dacă te vei aventura prin mall, e bine să știi că te vei întâlni cu un târg de produse pe care nu le gasesti de obicei pe acolo.

Festivalul Enescu 2013 – Soliloquy, jocul cu suma nula a banalitatii

0

Spectacolul Soliloquy About Wonderland al companiei de dans Vortice m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Oscar Wilde: “If you want to tell people the truth, make them laugh, otherwise they'll kill you” , la care aș adăga ”and dance while they hear the truth”. Am avut senzația că, timp de o oră, pe scena Operei Naționale București, a avut loc un ritual al iertării – dansul a acționat ca o unealtă magică pentru ignoranța, banalitatea și repetiția cu care ne desfășurăm existența. O neobișnuită spovedanie a condiției umane pe muzică de Daft Punk. Marele Vrăjitor nu a fost altul decât Charlie Chaplin, al cărui discurs din ”Dictatorul” a căpătat, cu fiecare replay, o valoare de mantră.

Arhitecții show-ului au fost și de această dată Cláudia Martins și Rafael Carriço, cu Luis Paz în partea de proiecții și multimedia. O bilă albă pentru costumele șterse, cu griuri care au împrumutat personajelor ceva din blazarea unor prizonieri împăcați cu sentința. Nici întunericul, nici ploaia, nici trădarea, nimic nu subminează dansul, alegorie largă a îndemnului dat de Pina Bauch: ”Dansați, dansați, altfel suntem pierduți!”.

Coloana sonoră nu putea fi mai eclectică. De la Debussy și Camille Saint-Saens la Eric Satie și dj-ii excentrici de la Daft Punk, muzica a susținut ideea de nebuloasă cosmopolită care are rolul de a copleși individul și de a-l dezechilibra. Omul este fragil, predispus greșelii și are un comportament mimetic – orice tendință îl acaparează și îl schimbă. Dacă timpurile și tehnologia i-o cer este robot, dacă inima îi cucerește rațiunea este îndrăgostitul universal, dacă trendurile sunt puternice, devine consumator, imitator, fan înrăit, fanatic.

Solilocviul are prin excelență o latură maniacală, fapt sugerat atât de bine de repetiția unor pași de dans. Astfel, coregrafia este construită în jurul unei secvențe de mișcare – secvență dominată de piruete simple și gesturi largi de abandon ale brațelor – la care se revine obsesiv.

Iubirea face parte din arsenalul sentimentelor care slăbesc cel mai rău balamalele existenței. Întreaga construcție se transformă într-un joc: într-o lumină de separeu al unui club la ora închiderii, cinci femei în rochii multicolore și pantofi stiletto își unduiesc trupul pe un tango pasional. Rând pe rând ele apar în fața publicului, cu chipul acoperit de câte o mască de felină și cu voci lascive șoptesc declarații de amor în limbi diferite – franceză, engleză, portugheză, română și rusă. Ideea necunoscutului este redată fără greșeală – inima nu are reguli.

Discursul final al filmului „Dictatorul” regizat de Charlie Chaplin sintetizează principalele lacune ale omului. Individual sau colectiv, nimic nu se schimbă cu adevărat niciodată, totul are un curs spiralat. Vocea lui Chaplin devine vocea istoriei, care prin exemplu poate iniția schimbarea – individ după individ, comunitate după comunitate. Dar atunci Pământul nu ar mai fi Pământ, ci s-ar numi Olimp. Natura umană rămâne vulnerabilă și nu poate distinge mereu binele de rău, singura ei calitate inatacabilă rămânând speranța.

Cortinele se apropie, dansatorii se răsucesc frenetic și ninsoarea de polistiren îndulcește despărțirea. ”Soliloquy About Wonderland” se încheie în forță: ”Nu sunteţi nici maşini nici animale, ci oameni! Voi purtaţi dragostea în suflet! Nu urâţi! Doar cei care nu sunt iubiţi pot să urască. Nu luptaţi pentru sclavie, ci pentru libertate!“

Ultimele articole