Articole

John Malkovich și-a făcut intrarea pe scena Ateneului cerând aplauze. Ne-a povestit cum vine dintr-un turneu de succes cu spectacolul The Infernal Comedy și că, de fapt, nu îi place opera dar editorul lui a considerat că intervențiile actoricești ar trebui punctate cu arii… 

Probabil acesta a fost unul dintre cele mai bune momente ale spectacolului prin modul cum s-a jucat cu așteptările publicului. Malkovich părea că vorbește din afara personajului, de fapt era tot timpul în persona lui Jack Unterweger, criminal austriac în serie eliberat la un moment dat condiționat din închisoare la presiunea elitelor austriece datorită cărții lui scrisă în închisoare și devenită bestseller, Purgatoriul, doar pentru a ucide din nou. Nu e ficțiune, Unterweger a existat în realitate. Și acum vine să ne bântuie prin Malkovich, la 15 ani de la moarte, cu o nouă carte pe care încearcă să ne-o vândă, nouă, celor din sală.

Subiectul intrigă, cu siguranță, la fel ca și structura spectacolului de operă-teatru. Ce să mai vorbim de caracterul ireverențios la adresa operei și genului muzicii clasice. Probabil nu doar câteva persoane din public au văzut ca nepotrivite cuvintele lui Malkovich: în acustica perfectă a Ateneului nu cred că s-a auzit vreodată cuvântul "fuck" până acum (Malkovich l-a folosit cu generozitate). La fel, Malkovich interacționa foarte des cu cele două soprane ce interpretau arii despre trădare și dezamăgire din dragoste de Gluck, Mozart, Beethoven, printre altele ciupindu-le de fund, aranjându-le sânii în sutien, trăgându-le în focul pasiunii de păr. La un moment dat aveam impresia că vom trăi chiar un moment neverosimil și Malkovich îi va scoate corsetul sopranei Laura Aikin. Deja auzeam sunetele de supriză emise în cor de cei prezenți în sală.

Momentele de joacă cu așteptările noastre au creat un anumit amuzament, ca și glumele lui Malkovich. Unele chiar o ușoară jenă, ca scena în care Malkovich vine în primul rând și o chestionează pe o spectatoare în legătură cu viața ei sexuală: când a avut ultimul contact? poate acum două ore, mai mult, acum o săptămână, două? Interacțiunea cu publicul strict a lui John Malkovich a dat un plus de spontaneitate spectacolului. Malkovich a venit la un moment printre noi, declamând până la jumătatea sălii de spectacol și, în momentul în care scena s-a încheiat pentru a lăsa loc unei arii, Malkovich s-a așezat în sală, pe unul dintre locurile rămase libere. (După un schimb de priviri, spectatorul de lângă scaunul liber a înțeles intenția lui Malkovich și a eliberat scaunul de geanta care se odihnea pe el.)

Tot vorbesc despre Malkovich pentru că spectacolul este despre el, chiar a fost scris pentru el. Lumea a venit ca să îl vadă pe el. Dar, dincolo de jocul lui, pleci de la The Infernal Comedy dorindu-ți mai mult. Nu să fi durat mai mult, ci să fi venit cu niște gânduri mai profunde și să fi oferit provocare adevărată și nu doar amuzament. Din punctul acesta de vedere spectacolul este oarecum dezechilibrat. La fel, soprana Laura Aikin a fost mai bună decât Marie Arnet, orchestra parcă nu a strălucit, iar încercarea de a uni cele două genuri: operă și teatru, deși interesantă, nu a găsit cele mai bune soluții regizorale. Dar, călcâiul lui Ahile al spectacolului este textul recitat de Malkovich, care deși pleacă de la o premisă care promite, fascinația (vezi Hannibal) din cultura contemporană pentru ucigași sociopați (because some women just wanna screw a murderer, spune Malkovich), marșează pe digresiuni de genul femeile trebuie să fie ascultate; nu o minți niciodată pe femeia iubită; deși mulți renunță la sex din comoditate, una dintre dorințele cele mai puternice este cea sexuală, deci faceți sex; valoarea și ușurința de a deveni persoană publică în societatea noastră…

Malkovich este egal cu el însuși. În momentul în care intră pe scenă și îi auzi vocea te conectezi imediat la fascinația pe care persona lui o țese cu mult înainte de Being John Malkovich. Rolul în The Infernal Comedy este cel din Dangerous Liaisons și cel din The Portrait of a Lady: un personaj rece, capabil de orice, perfect in control, cu zâmbet inteligent dar egoist, lăsându-te să-i ghicești perversitatea gândului. Dar care, invariabil, are o slăbiciune. Unii critici spun că Malkovich nu vine cu nimic nou în jocul lui, ceea ce e adevărat. Pentru el rolul nu a fost o provocare, cu siguranță. Dar cei mai mulți au mers să îl vadă pe Malkovich îmbrăcând persona lui Malkovich și nu o altă versiune. La fel am fi vrut și dacă erau în rolul lui Unterweger Jack Nicholson, Marlon Brando, Al Pacino, Kevin Spacey, Richard Burton, Christoph Waltz sau Geoffrey Rush.

Cine și unde mai poate spune astăzi ca dulcea Desdemona: Eu te-am iubit pentru faptele tale, iar tu m-ai iubit pentru bunătatea mea?

Premiera Otello de la Opera Națională București din seara de 6 septembrie s-a desfășurat sub bagheta artistei Keri-Lynn Wilson. Înaltă și subțire ca un arcuș, dirijoarea canadiană a reușit să câștige publicul printr-un talent dublat de prezență și căldură. Evenimentul face parte din cadrul spectacolelor de operă și balet din cadrul Festivalului George Enescu și i-a avut în rolurile principale pe Marius Vlad Budoiu (Otello), Iulia Isaev (Desdemona) și Ștefan Ignat (Iago). 

Astfel, alături de colegii mei de scaun, spectatori germani și francezi, având în față orchestra și statura elegantă a lui Keri-Lynn Wilson, m-am lăsat pentru aproape trei ore țesută în povestea tragică a unei mari iubiri. Te fascinează potrivirea dintre emoția jocului și sunet, fără after effects și intuiești munca din spatele vrăjii.

Surpriza a constituit-o costumele – e greu să simți lirismul hanoracelor Polar, al gecilor de jeans prespălat sau al uniformelor de jandarmerie. Nepotrivire de texturi, nehotărâre în croieli – hocus, pocus și vremurile au diluat magia, iar termenul de ”contemporan” a născut o nouă reinterpretare fără personalitate. 

Iulia Isaev, o Desdemonă ideală, a emanat feminitate și delicatețe. Cunoscută publicului român din opere ca Don Giovanni sau Madama Butterfly, ea și-a demonstrat și în acest rol virtuozitatea și abilitatea de a-și înțelege pe deplin personajele. 

Ștefan Ignat, interpretul lui Iago, a dat viață unui anti-erou perfect, cu accente de villain contemporan. Pentru cineva obișnuit cu personajele negative rele pur și simplu, monologul lui Iago – unul dintre momentele cheie ale operei – este cel puțin reconfortant. Astfel, ca într-o ședință de psiho-analiză imaginară, senzație amplificată de garderoba sa mult prea casual, care a permis executarea unor gesturi pe care cultura urbană le-a transformat în clișee-mostră ale extenuării corporatiste – desfăcutul cravatei cu gesturi puternice, decheierea nasturelui care ține gulerul cămășii în același ton, așezarea ușor forțată pe marginea scenei, Iago își destăinuie crezurile care-i animă faptele. Pentru el, cinstea nu-i decât o metodă de a te înșela pe tine însuți, omul nu-i decât o jucărie în fața destinului, iar el este servantul unui demon pe care-l servește precum alții servesc divinitatea. Scopul devine crez, iar mărturisirea – gest profund creștinesc – absolvă până și cel mai perfid suflet.

Finalul a fost marcat de un cadru puternic , în care zeci de batiste albe alcătuiesc un altar al iubirii pe care stau răpuse trupurile celor doi nefericiți eroi – Desdemona și Otello. Rugăciunea a fost un laitmotiv. În timp ce Otello se ruga pentru o ultimă sărutare, eu mulțumeam cerului pentru tulle-ul rochiei de mireasă pe care acesta o strângea la piept și pentru lumina de scenă – volumetria a acoperit uniforma modernismului. Victorie: costumul interpretului a rămas ascuns, vocea a triumfat și Otello a rămas Otello. Alb peste negru, iubire peste moarte și cascade de aplauze.
 

Scaune în plus înghesuite printre rânduri. Oameni în picioare sau lipiți de ziduri în încercarea de a-și asigura pixelul de scenă din raza vizuală liberă. Aer rarefiat. Și pianul sobru care-și anunța Maestrul.  Așa arăta sala mare a Ateneului aseară, 4 septembrie, înaintea recitalului anunțat ca fiind dedicat memoriei pianistei Mihaela Ursuleasa.

Se aștepta un Schubert poate mai apăsător sau mai solemn ca în alte împrejurări. De fapt, ne pregăteam pentru o experiență aproape ezoterică: să îl ascultăm pe Radu Lupu, specialist în Schubert și unul din marii pianiști ai lumii care refuză să mai înregistreze interpretările sale.

Am stat prea departe ca să pot privi, în marginea scărilor care  asigurau accesul în sala de concert, alături de alți nefericiți care-și doreau să ”vadă tot”.  Acustica Ateneului și austeritatea exersată a imaginii lui Radu Lupu ne-au făcut însă dreptate – pe scena pe care performează acesta, cultul studiat al vedetei glam, al paietelor și al bezelelor aruncate publicului cu căldură rămâne undeva departe. Aici, retina se poate odihni – auzul e cel răsfățat.  

Prima sonată, nr. 20 pentru pian în La Major D 959. Rafinat și subtil, tempo-ul sparge liniștea. Sensibilitate și răbdare în crescendo, iar Ateneul devine un spațiu intim. Musculatura sunetului e atat de modernă pe alocuri și susține perfect caracterul contemporan al muzicii lui Schubert – dislocările psihedelice de ritm, amploarea și tușele întunecate te duc cu gândul la coloana sonoră a unui film.

Pe parcursul a 57 de minute, tehnica cu care Radu Lupu stăpânește complexitatea ”vocabularului” lui Schubert naște un joc subtil al echilibrului. Totul e controlat, rafinat până în punctul în care balanța se păstrează permanent în hotarul de drept al compoziției. E un joc ingenios în care umbrele notelor rămân clare în eter.

Momentul e cu atât mai prețios cu cât se știe că Maestrul nu mai înregistrează. Astfel, fiecare sunet îți rămâne ție spre păstrare, fiecare detaliu va fi imprimat doar în conștiința clipei în care tu ești prezent.

A urmat Sonata nr. 21 pentru pian în Si bemol Major D 960. A început prelung, neliniștitor de detașat. În stilul subtil și ingenios care caracterizează arta lui Radu Lupu, tonul a redevenit alert, presărat cu tremolouri dramatice.

Ca elemente contrastante, scherzo-ul energic și abordarea fluidă a tempo-ului au creat senzația de lumină și bucurie. Răsplata e consistentă – notele cad în spirale de mătase. Iar și iar, firul poveștii rămâne suspendat într-o pauză ”jucată” magistral, iar sunetele își întind aripile până departe.  În acest fel, tristețea acestei compoziții pe care Schubert a încheiat-o chiar înaintea morții, devine suportabilă.

E greu de găsit un adjectiv care să susțină experiența de aseară. Schubert nu e neapărat dificil de interpretat, dar e nevoie de o concentrare totală și o viziune legată pentru a da un sens magic notelor lui. Iar românul Lupu știe și mizează pe asta. Într-un interviu rar, spunea:

Everyone tells a story differently, and that story should be told compellingly and spontaneously. If it is not compelling and convincing, it is without value.

Dovada: b(l)is(s). Dublu bis. De cinci ori bis.