Articole

Muzele au făcut parte din procesul de creație dintotdeauna: fie că e vorba de faimoasa Gala a lui Salvador Dali, de Dora Maar – muza lui Picasso sau Margit Pogany – iubita lui Brâncuși, fie că e vorba de muza pe care o invocă Homer în Iliada sau de muzele regizorilor de film:

1 Diane Keaton – Woody Allen

Într-o carieră de regizor atât de lungă, de aproape 50 de ani, Woody Allen a avut timp să dezvolte afinități și sensibilități pentru mai mult de o singură muză. Printre ele Mia Farrow (cu care a realizat 13 filme), Dianne Wiest, Judy Davis, Scarlett Johansson și, mai nou, Penelope Cruz. Dar, dintre toate femeile care l-au inspirat pe Woody, Diane Keaton merită cel mai mult supranumele de muză. Deși nu au realizat împreună la fel de multe filme, doar 7, sunt cele mai valoroase creații ale lui Woody Allen. Sunt filmele pentru care regizorul va rămâne în istoria cinematografiei: Annie Hall și Manhattan, ambele povești de dragoste, dar și comediile Sleeper, Love and Death, Radio Days, Manhattan Murder Mystery și drama Interiors. Ce-i drept, între cei doi se simte o chimie creatoare extraordinară pe ecran, dincolo de povestea de iubire ce a existat dincolo de ecran. Diane povestea la un moment dat într-un documentar cât de fascinată era de inteligența lui Woody Allen înainte de a-l întâlni și cât de mult l-a iubit și admirat.

2 Laura Dern – David Lynch

Înaltă, blondă, cu un nas proeminent și de o feminitate și sensibilitate care nu te pot lăsa rece, Laura Dern a jucat în multe filme, dar a intrat în imaginarul multora dintre noi prin filmele maestrului unui suprarealism foarte personal, regizorul David Lynch. Nu au făcut multe filme împreună, noi am numărat doar trei, dar sunt suficiente pentru a o asocia pe Laura Dern cu filmele lui, probabil pentru că sunt cele mai bune trei roluri ale carierei Laurei: a debutat în filmele lui Lynch în Blue Velvet în 1986, a urmat apoi, în 1990, Wild At Heart, unde joacă alături de Nicolas Cage și care a câștigat trofeul Festivalului de la Cannes, și Inland Empire, la 20 de ani de la primul film semnat Lynch, în 2006. Între cei doi nu se știe dacă a existat și o relație de dragoste, dar, la prima apariție în filmele lui Lynch, regizorul era într-o relație cu o altă actriță, Isabella Rossellini, și ea protagonistă în Blue Velvet. La începutul lui 2013, Laura Dern a anunțat o nouă colaborare cu Lynch, rămâne să vedem despre ce este vorba.

3 Uma Thurman – Quentin Tarantino 

Uma a jucat în aproximativ 50 de filme în cariera ei dar, când te gândești la ea, îți vin în minte în primul rând rolurile din filmele lui Quentin Tarantino: iconicul Pulp Fiction și cele doua Kill Bill: volumul 1 și 2. Apropo, se zvonește o continuare, Kill Bill: vol. 3. Înaltă și blondă, la fel ca Laura Dern, Uma Thurman se diferențiază printr-o răceală și autosuficiență de prințesă. Uma pare inabordabilă și pare să fie mai degrabă rațională decât emoțională și feminină. Tarantino a distribuit-o chiar în această tipologie: purtând cămăși albe cu guler scrobit, pantaloni, o tunsoare sexy dar foarte strictă, Uma pare în Pulp Fiction foarte sigură pe ea. Până în momentul supradozei… Unii zic că obsesia lui Quentin pentru Uma a trecut dincolo de zona kosher. Să nu uităm de faptul că Uma l-a lăsat pe Quentin să bea șampanie din pantoful ei, știut fiind fetișul acestuia pentru picioarele femeilor. 

4 Brigitte Bardot – Roger Vadim

Brigitte Bardot era prea sexy și prea frumoasă. Roger Vadim i-a creat persona de star sexy, după ce a început să aibă o relație amoroasă cu această pe când ea avea 15 ani, iar el 22. Văzând potențialul de star al acesteia și fiind obsedat de Bardot, s-au căsătorit după doi ani, în 1952, iar în 1956 a apărut în primul film al lui Vadim: Et Dieu… créa la femme (And God … created woman). Deși nu e primul ei film, Bardot apăruse deja în peste 15 filme până în acel moment, filmul lui Vadim o transformă într-un personaj în sine, the sex kitten, imagine care i-a asigurat faima, dar de care nici nu a reușit să mai scape. Cei doi au mai realizat împreună încă două filme, în amândouă Bardot în "rolul" de sex kitten: The night heaven fell și Love on a pillow. Dacă nu ești neapărat convins de ceea ce vorbesc, aruncă un ochi peste Et Dieu… crea la femme, este cel mai puternic argument. Mai târziu, Roger Vadim se va căsători și va divorța de Jane Fonda.

5 Anna Karina – Jean-Luc Godard

Dacă suntem la franțuzoaice, nu putem să nu vorbim despre relația dintre regizorul Noului Val Francez Jean-Luc Godard și actrița Anna Karina. De fapt, Anna era daneză și a ajuns la Paris împreună cu mama ei când avea doar 17 ani și fără să vorbească limba. Fără un mod de a-și câștiga existența, Anna a avut norocul să fie remarcată de un vânător de talente pe străzile Parisului, ajungând să fie model, inclusiv pentru Coco Chanel, care a ajutat-o să aleagă numele de scenă, Anna Karina. Jean Luc Godard a remarcat-o într-o reclamă la săpunul Palmolive, dar aceasta a refuzat să apară în rolul pe care acesta i l-a propus, pentru că implica nuditate. Totuși, în următorul lui film – Le petit soldat – , încă minoră, Anna Karina joacă. În timpul filmărilor din primăvara lui 1960, cei doi încep o relație de dragoste. Se căsătoresc în 1961, și urmează, în total, 7 filme ale lui Godard în care Karina apare. Totuși, cuplul a avut o relație tensionată, despre care Godard vorbește tot într-un film cu ea în rol principal: Une femme est une femme. În 1965, simțindu-se neiubită, pe fondul unei copilării nefericite și al unui soț absorbit total de muncă, cei doi divorțează. Dar, și datorită muzei Anna Karina, ne-au rămas câteva capodopere certe, semnate Godard: Pierrot le fou, Alphaville, Band of Outsiders, Vivre sa vie.

6 Johnny Depp – Tim Burton

Persona din film a lui Johnny Depp aproape că se confundă cu cea a lui Tim Burton, relația de muză-creator dintre cei doi făcând parte din cultura pop. Depp proiectează pe ecran un personaj plin de excentricități, întunecat, neînțeles și inadaptat, completând perfect umorul negru goth și horror al lui Tim Burton. Cei doi au realizat împreună filme prin care noi ne-am conectat emoțional la ambele personaje de-a lungul timpului: Edward Scissorhands (prima colaborare, în 1990), Sleepy Hollow (1999), Charlie and the Chocolate Factory (2005) și Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (2007). De fapt, Depp a jucat în jumătate dintre filmele de lung metraj ale regizorului, concurându-le pe femeile-muze ale regizorului: Winona Ryder și Helena Bonham-Carter (soția acestuia).

7 Bill Murray – Wes Anderson

Un regizor atât de auteurish ca Wes Anderson avea nevoie de o muză pe măsură, la fel cum Tim Burton avea nevoie de cineva ca Johnny Depp. Bill Murray este exact peticul pentru sacul lui Anderson: interpretare minimalistă și umor în subtext. Dacă la începutul carierei, Bill a jucat roluri mai mult de antierou fără maniere în filme comerciale, începând cu 1998 și odată cu apariția în filmul lui Anderson, Rushmore, Murray a început să fie cunoscut ca actor de filme independente. Din acel moment, carierele celor doi sunt legate, iar Bill apare în toate filmele lui Anderson: The Royal Tenenbaums, The Life Aquatic with Steve Zissou, The Darjeeling Limited, Fantastic Mr. Fox și Moonrise Kingdom. Între timp, Bill l-a "trădat" pe Anderson cu alți regizori de tip auteur: Sofia Coppola (Lost in translation) și Jim Jarmusch (The Limits of Control, Broken Flowers, Coffee and Cigarettes).

8 Toshiro Mifune – Akira Kurosawa

Ultima muză de sex masculin din top, Toshiro Mifune pare, la prima vedere, din cauza faimei filmului lui Kurosawa Cei șapte samurai, genul "numai mușchi". De fapt, Mifune este un actor cu multe nuanțe și o dovedește în cele 16 colaborări cu Akira Kurosawa, multe dintre ele capodopere cinematografice: Rashomon, Yojimbo, Throne of Blood, Sanjuro. Mifune a declarat la un moment dat despre colaborarea cu Akira: I am proud of nothing I have done other than with him. La rândul lui, Kurosawa își descria muza: He put forth everything directly and boldly, and his sense of timing was the keenest I had ever seen in a Japanese actor. And yet with all his quickness, he also had surprisingly fine sensibilities.

9 Monica Vitti – Michelangelo Antonioni

Antonioni și Monica Vitti s-au "creat" unul pe altul. Au avut o relație împreună dincolo de ecran, iar Vitti l-a susținut pe Antonioni inclusiv pentru a obține finanțare pentru filmul în care juca și ea, L'avventura, filmul care le-a adus recunoașterea mondială amândurora în 1960. După acest prim film au urmat La notte, L'ecclise, Desserto rosso, toate până în 1965 și unele dintre cele mai bune filme atât ale lui Antonioni, cât și unele din cele mai bune roluri ale Monicăi Vitti. Spre finalul anilor '60, cei doi deja nu mai făceau filme împreună, iar relația de dragoste se stinsese.

10 Charlotte Gainsbourg – Lars Von Trier

Până la Charlotte Gainsbourg, "ciudatul" Lars Von Trier nu părea regizorul care să aibă nevoie de o muză. Fiecare actriță juca într-un singur film de-al său și colaborarea se încheia: Emily Watson, Bjork, Nicole Kidman. Începând cu Antichrist, însă, Lars Von Trier găsește inspirație în aceeași actriță: Charlotte Gainsbourg. La doi ani după Anticristul, Charlotte joacă în 2011 în Melancholia alături de Kirsten Dunst, iar la alți doi ani, Charlotte va fi personajul principal din Nymphomaniac, anunțat pentru 2013.

Lista muzelor și a regizorilor poate continua, cu siguranță: Hitchcock – Tippi Hedren și Grace Kelly, Ingmar Bergman – Liv Ullmann, Fratii Coen – Frances McDormand, John Cassavetes – Gena Rowlands, Almodovar – Penelope Cruz și Rossi de Palma, Josef von Sternberg care a creat persona lui Marlene Dietrich, Martin Scorsese – Robert de Niro și, apoi, Leonardo DiCaprio, Werner Herzog – Klaus Kinski. Dar ne oprim aici.

Acesta este doar începutul filmului, urmând desfășurarea efortului asiduu al avocatei Linda Kenney Baden, jucată de Helen Mirren,  pentru a încheia procesul de crimă în favoarea lui Spector.

Filmul se centreaza mai puțin pe acțiune în sine și mai mult pe relația dintre personaje, inspectând latura psihologică din spatele relației dintre artistul Phil Spector și apărătorul său, avocata Linda Kenney Baden. În plus, toate mărturiile fiind incriminatorii, singura apărare a avocatei este de a apela la empatia juraților, chemându-l la bară chiar pe Phil Spector, deja stigmatizat de public. Astfel, cei doi încearcă să găsească o metodă de a le arăta juraților adevărata față a unei celebrități care este vânată de mulțime odată ce a căzut de la înățimea ocrotitoare a succesului de care a dispus vreme îndelungată. 

Metoda lui Spector de a îndura disprețul oamenilor este de a se închide în propria sa lume în care este propriul său avocat. Chiar dacă, în mare parte, acțiunea se petrece la curtea de judecată și în birourile avocaților, filmul nu seamănă deloc cu un serial cu avocați. Doar se încearcă să se surprindă indignarea vizavi de ideile preconcepute ale oamenilor și încercările de a le combate care se petrec în culisele cu ușile închise ale procesului. 

Linda este singura care crede în vorbele neclare ale omului pe care îl apără la curtea de judecată. Fiind singură în acest joc periculos, aceasta este dispusă să îşi pericliteze cariera pentru a apăra un om nevinovat. 

Phil Spector (2013) este de fapt un film despre celebritate, prin încercarea de disecare a acestui caz real. A fi o celebritate, totuşi, nu e o muncă uşoară.

Recunosc că, ducându-mă la filmul danez Kapringen (Deturnarea) – în regia lui Tobias Lindholm –, mi-a fost puțin teamă să nu am parte de un thriller cu pirați, cu împușcături și alte elemente spectaculoase cu care, din păcate, ne-a obișnuit Hollywoodul atunci când tratează un subiect de felul acesta.

Subiectul poate fi rezumat în câteva cuvinte: o navă comercială daneză este capturată de o bandă de somalezi, care cer bani pentru eliberarea echipajului; urmează o serie de negocieri încheiate cu succes. Spunând asta, nu am spus, în fapt, nimic despre pelicula daneză. Fiindcă nordicii știu să facă filme nu despre un eveniment, care devine secundar – mai mult, un pretext cinematografic –, ci despre o stare. E vorba despre starea de captivitate, atât fizică, cât și psihică, a celor care sunt de-o parte și de cealaltă a firului de telefon care intermediază negocierile. Subliniată și întreținută de planurile de interior ale navei – angoasante și întunecate -, captivitatea echipajului sticlește în priviri, în gesturi și în vocile gâtuite de nervozitate și deznădejde.

Bucătarul Mikkel Hartmann (interpretat de Pilou Asbæk), membru al echipajului captiv, iese în evidență prin firea reținută și temătoare, ca și prin dorul de ai lui, devenind cumva chintesența stărilor prin care trec toți ceilalți. În plus, el este și acela care participă, vrând-nevrând, la negocieri. De partea cealaltă a telefonului, în birourile la fel de claustrofobice precum nava luată prizonieră, se află managerul companiei care deține nava, Peter Ludvigsen (Søren Malling). Din orgoliu profesional, întreținut de succesele sale în negocierile firmei – trăsătură redată minimalist prin câteva scene, la începutul filmului –, Peter se încăpățânează să conducă el însuși negocierile cu pirații somalezi, refuzând orice ajutor din exterior. Ajunge astfel, ca într-o oglindă, prizonierul propriului ego, îndepărtându-și soția tocmai prin încercarea de a-i apropia pe cei captivi de propriile familii, care îi așteaptă acasă.

Deși implicat emoțional, Peter are de-a face cu un pariu profesional: trebuie să (își) dovedească competența pe care i le impun costumul perfect, cămășile și butonii scumpi – perfect antitetici cu tricourile murdare și transpirate ale echipajului ținut ostatic. Cum spuneam, nimic spectaculos și flamboaiant, doar o stare care se prelinge perfidă de-a lungul întregului film. Angoasa este amestecată cu așteptarea și cu un sentiment de claustrofobie, care tânjește după spațiile deschise ale libertății.

Filmul are un happy ending, dar acesta nu este eliberator deloc, pentru că are un preț: moartea unui membru al echipajului, dintr-o prostie aproape, chiar în momentul în care pirații părăsesc nava (nu vă dezvălui motivul însă). Iar ceea ce trebuia să fie o victorie, un sfârșit bun pentru toată lumea, devine o apăsare care umbrește întoarcerea acasă. Captivitatea ar fi putut fi tratată, uitată, însă moartea unui om rămâne un preț greu plătit după eliberare. Și astfel, filmul se încheie cu două planuri care dovedesc măiestria regizorală a lui Lindholm: pe de-o parte, unul în care bucătarul Mikkel, urmărit de imaginea morții, se află, în sfârșit, alături de familia atât de dragă, dar de care nu mai e în stare să se bucure, pe de alta, plecarea acasă (orice o mai însemna acest „acasă” pentru el) a managerului firmei, Peter, ca după o zi obișnuită de lucru, în care și-a făcut… meseria, cu tot profesionalismul de care a fost în stare.

La fel ca Jagten (Vânătoarea), Kapringen nu vorbește transparent despre subiectul pe care-l tratează, ci îl schițează, mai degrabă, construind stări pe marginea altora. Ceea ce te lasă o vreme meditativ.