Articole

Simbol al rebeliunii, combustibil pentru creativitate, inductor de amnezie și apatie, experiență aproape religioasă – consumul de droguri și galaxia de personaje ce gravitează în jurul lui a fascinat scriitorii dintodeauna. Există un bloc solid de literatură a dependenței de narcotice, din care am ales câteva așchii mai strălucitoare, 3 cărți clasice + o recomandare personală.

1. Spaime și scârbe în Las Vegas – Hunter S. Thompson

O relatare în stil gonzo a călătoriei alter-egoului lui Thompson, jurnalistul Raoul Duke, și a avocatului său samoan, Dr. Gonzo, în Las Vegas, cu ocazia cursei de motociclete Mint 400, se transformă într-o examinare halucinatorie a ideii de vis american. Un portbagaj plin de droguri dă viață tuturor spaimelor unei generații americane ce în anii '70 se simțea înșelată de eșecul promisiunilor contraculturii din anii '60 și panicată de spectrul războiului din Vietnam. Filmul-cult în regia lui Terry Gillian, cu Johnny Depp și Benicio del Toro în rolurile principale, a popularizat romanul apărut și la noi la editura Polirom.

2. Junky – William S. Burroughs

William S. Burroughs a scris două romane clasice despre droguri, Junky și Prânzul dezgolit. Am ales Junkie pentru accesibilitatea lui, dar vă recomand și nebunia avangardistă cu efect narcotic ce guvernează textul cărții Prânzul dezgolit – adaptat pentru ecran de David Cronenberg în filmul cu același nume.

Junky își trage seva din experiența lui Burroughs ca opioman și dealer. Romanul a fost scris la insistențele poetului Allen Ginsberg și a văzut lumina tiparului în 1941 semnat cu pseudonimul William Lee. În stilul Generației Beat, Burroughs ne conduce pe un drum prin închisorile din Kentucky, lumea underground a New York-ului și Mexico City, totul în căutarea următoarei doze care să stingă setea celulelor dependente de heroină.

Roman apărut la editura Polirom.

3. Trainspotting – Irvine Welsh

Dacă primele două recomandări analizează lumea drogurilor din America, a treia face pasul peste ocean în Leith, Edinburgh – Scoția.

Împărțit în șapte părți , cu o intrigă non-liniară, romanul lui Irvine Welsh descrie existența dezolantă a unui grup format din consumatori de heroină și alcoolici. Mark Renton, Sick Boy și Spud au devenit personaje cult, după lansarea din 1996 a adaptării romanului pentru marele ecran, realizată de Danny Boyle.

Roman apărut la editura Polirom.

+

Albastru nemărginit, aproape transparent – Ryu Murakami

Scris de Ryu Murakami când încă mai era student la Universitatea de Artă, Albastru nemărginit, aproape transparent a câștigat unul dintre cele mai râvnite premii literare din Japonia, premiul Akutagawa.

Romanul, narat într-un stil ușor poetic și cu un aer autobiografic de personajul principal în vârstă de doar 19 ani, Ryu, urmărește un grup de adolescenți japonezi din anii '70 timp de o săptămână. Aceștia trăiesc lângă o bază militară americană într-o continuă stare de intoxicare și dezinteres față de lumea reală. Amnezia existențială le este întreținută de orgii, consum de droguri și rock&roll-ul anilor 60 (The Rolling Stones,The Doors) ce asigură soundtrack-ul acestui roman de excepție,  ecranizat chiar de autor.

Roman apărut la editura Polirom.

Așteptăm și recomandările voastre.

„Oamenii mari urmeaza trasee. Copiii explorează.” spune protagonistul de 7 ani la un moment dat în carte și ți-l poți imagina pe Gaiman întinzându-ți o mână și trăgându-te după el prin hățișurile memoriei și potecile mitului, cunoscute doar de inițiați, în lumea nouă aflată la granița dintre realitate și basm a romanului Oceanul de la capătul aleii.

Neil Gaiman a devenit celebru pentru seria de benzi desenate Sandman, pe care Norman Mailer a numit-o un comic pentru intelectuali, a fost ovaționat la scară deschisă pentru epopea Zei americani (premiile Hugo, Nebula), iar literatura sa pentru copii a fost recompensată cu numeroase premii: Coraline (Hugo, Nebula și Bram Stoker pentru cea mai bună nuvelă, adaptat în filmul de animație cu același nume), Cartea Cimitirului (primul roman din istorie caruia i-a fost acordat atât Carnegie Medal – britanic – cât și Newbery Medal – american), premiile ce desemneză cea mai bună carte pentru copii din acel an). Lăudându-se și cu 1,8 milioane de followers pe Twitter, un blog foarte citit, o apariţie în The Simpsons, o soție muzician (Amanda Palmer, de la Dresden Dolls) și un discurs transformat într-o carte, poți spune că autorul britanic este echivalentul unui star rock în literatura fantasy.

8 ani au trebuit să aștepte fanii lui urmatoarea carte scrisă pentru adulți și Oceanul de la capătul aleii nu dezamăgește. Este un roman mai scurt, mai dens, recunoscut mai autobiografic, decât tot ce a scris Gaiman. Un pas în memorie, într-o copilărie lipsită de idealism și uzualele clișee Nu mi-e dor de copilărie, ci de felul în care îmi făceau plăcere lucrurile mărunte, chiar dacă lucrurile importante se prăbușeau. Nu puteam controla lumea în care trăiam, nu puteam părăsi oamenii sau momerntele care mă făceau să sufăr, dar mă bucuram de lucrurile care mă făceau fericit.

Povestea este spusă din perspectiva unui artist de vârstă mijlocie „sunt artist, uneori creez piese de artă adevărată, iar asta umple golurile din viața mea”, ce se întoarce la casa natală cu prilejul unei înmormântări, dar este atras inexplicabil, la început, de ferma Hempstock. Oceanul lui Lettie Hempstock. Mi-am amintit asta și, odată cu asta, mi-am amintit totul. Un copil retras, ce își găsește refugiul în cărți (oricum, cărțile erau mult mai sigure decât majoritatea oamenilor), este aruncat într-o serie de evenimente din ce în ce mai terifiante, odată cu venirea în casă a unui soi de incubus, Ursula Monkton, ce vrea să-i consume realitatea domestică. Proiectare a tuturor fricilor copilăriei legate de adulți, ea era încarnarea puterii, așa cum stătea în aerul care trosnea. Era furtuna, era fulgerul, era lumea adulților, cu forța și cu secretele lor, cu cruzimea ei stupidă, firească. Aceasta îi seduce tatăl, încearcă să-l omoare și dă greș doar pentru că personajul principal, nenumit nici măcar o dată, este protejat de un triumvirat bunică-fiică-nepoată, în frunte cu Lizzie Hempstock.

O logică de basm guvernează romanul, elementele fantastice nefiind puse la îndoială de personaje, dar Gaiman este așa de priceput la ceea ce face încât te lași dus de acțiune fără prea multe întrebări Am văzut lumea prin care pășeam de când m-am născut și am înțeles cât era de fragilă, că realitatea pe care o cunoșteam era un strat subțire de glazură pe un tort de aniversare uriaș și întunecat, colcăind de larve, coșmaruri și foame. Am văzut lumea de deasupra și de dedesubt. Am văzut că erau modele, și porți, și căi dincolo de realitate. Am văzut toate aceste lucruri și le-am înțeles, iar ele m-au umplut, la fel ca apele oceanului.

Cu toate astea, punctul forte al Oceanul de la capătul aleii sunt pasajele ancorate în realitate, autorul reușind cu o economie de mijloace remarcabilă să te fure și să te facă să plonjezi în apa rece a ficțiunii: Eram îngrozit. La început, a fost șocul unui lucru care se întâmpla împotriva firii. Eram complet îmbrăcat – ceea ce era nefiresc. Aveam sandale în picioare – și asta era nefiresc. Apa din cadă era rece, atât de rece și de nefirească. La asta m-am gândit inițial, când m-a băgat în apă, apoi însă m-a împins mai mult, m-a vârât cu capul și cu umerii sub apa înghețată, iar teroarea și-a schimbat natura. M-am gândit: Acum o să mor.

Meditație asupra copilăriei și memoriei, basm sălbatic amintind de cele ale fraților Grimm, un roman de fantasy compact și captivant, Oceanul de la capătul aleii are câte puțin pentru fiecare, așa că vi-l recomand fără reținere.

Romanul Oceanul de la capătul aleii a apărut în România la editura Paladin.