Articole

Dacă vi s-a părut vreodată că basmele pentru oameni mari (chiar și cei mai romantici dintre ei) care au finaluri de genul „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” sunt frustrante și ridică mai multe întrebări decât restul poveștii, filmul lui Richard Linklater invită publicul la after party-ul unei idile, când ea are deja machiajul întins, iar el- papillonul desfăcut.

Celine (Julie Delpy) și Jesse (Ethan Hawke) se cunosc în Before Sunrise (1995) și se îndrăgostesc pe nepusă masă, după ce colindă străzile Vienei pentru o zi. Se reîntălnesc abia peste câțiva ani, în Before Sunset (2004), după ce el scrie un roman despre idila lor și ajunge în Paris, orașul ei, să îl promoveze. Din păcate pentru ea, valiza lui Jesse nu conținea doar exemplare din cartea lui, ci și o soție și un copil la care nu se poate ști dacă va renunța pentru a reînnoda povestea de dragoste cu Celine. Finalurile celor două filme sunt ambele deschise; dacă ești romantic, vei spera că rămân împreună, iar dacă ești cinic, vei crede că se vor despărți.

Before Midnight pare, în primă fază, un pariu câștigat de romantici; cinicii vor râde pe parcursul filmului și vor râde mai bine.  La 18 ani după ce s-au cunoscut, Celine și Jesse sunt împreună (deși necăsătoriți) și au gemene. Jesse divorțase de soția sa cu care nu mai avea de mult o relație romantică, se mutase la Paris cu Celine și continuă să scrie, inspirat de muza sa. Frustrările celor doi părinți trecuți de 40 de ani sunt ca pietrele de pe fundul unei ape repezi de munte: se văd atunci când apa este limpede, adică în primul moment de intimitate pe care cei doi îl au într-o vacanță în Grecia, când petrec o noapte la hotel, iar prietenii pe care îi vizitează au grijă de gemene.

Totul începe după ce, ajunși la hotel, momentul de intimitate le este întrerupt de un telefon din partea lui Hank (Seamus Davey- Fitzpatrick), fiul lui Jesse din căsătoria precedentă, care îi anunță pe cei doi că a ajuns cu bine în Londra, de unde trebuia să ia următorul avion către SUA. Ruperea de ritm îi oferă lui Jesse pretextul de a începe să vorbească despre lucrul pe care îl bănuim încă din prima scenă: se simte vinovat pentru absența din viața lui Hank, așa cum lasă de înțeles îmbrățișarea prelungă din aeroport de la începutul filmului din a cărei strânsoare el nu vrea să își slăbească fiul.  Jesse dorește să îi ceară Celinei să se mute la Chicago pentru restul adolescenței lui Hank, chiar dacă aceasta tocmai urma să își înceapă job-ul de vis în Paris. Pentru Celine, aceasta este picătura care umple paharul, după ce timp de zece ani ajunsese să fie, împotriva firii ei boeme și convingerilor sale feministe, o mamă aproape full-time. 

Reproșurile ei și justificările lui au aceeași savoare ca flirturile lor din primele două filme ale seriei, numai că subînțelesurile sunt amare și trădează vise frânte și renunțări. Celine îi reproșează partenerului ei insensibilitatea la idealurile ei și realizările lui profesionale, posibile tot datorită inspirației pe care i-o insuflă ea, iar Jesse îi amintește că este probabil singurul bărbat capabil să îi suporte toate izbucnirile.  Schimbul de replici acide se întrezărește încă de la prânzul la prietenii greci la care sunt invitați, când ea începe să îl tachineze pe Jesse, prefăcându-se că este o femeie ușoară care flirtează cu el tocmai pentru că este scriitor.

Farmecul înțepăturilor dintre cei doi, datorat și faptului că el îi intră în joc, deschid o discuție între cele trei cupluri aflate la masă, care reprezintă cele trei vârste ale iubirii; are loc un schimb de opinii despre dragoste din care romantismul iese cam șifonat, iar Celine și Jesse înghit în sec: deși conflictul clocotește de atunci în ei, nu sunt dispuși să renunțe la idealurile lor și tac chitic. Finalul este la fel de ambiguu și frumos, după cum ne obișnuise Linklater.

Unii regizori români nici nu termină bine facultatea şi dau lovitura la Cannes cu câte un scurtmetraj făcut cu bani puţini şi cu ajutor de la prieteni. Mai jos aveţi o listă cu cinci filme scurte din ultimul an pe care trebuie să le vedeţi, fie că le cumpăraţi, fie că vânaţi proiecţiile de la festivaluri.

după Fel şi CHIP (r: Paula Oneţ, 2012)

Documentarul-eseu realizat de Paula Oneţ a fost una dintre revelaţiile anului în materie de scurtmetraje: a câştigat premii pe la mai toate festivalurile naţionale şi a fost selectat la Cannes, la secţiunea Short Film Corner. Unde mai pui că tratează o temă serioasă – moartea – şi reuşeşte să nu fie nici lugubru, nici patetic.

după FEL şi CHIP se deschide într-o frizerie dintr-un sat ardelenesc, unde câţiva bătrâni se lasă fercheziuţi parcă mai mult ca altădată: urmează să îşi facă fotografia care îi va imortaliza pe piatra de mormânt. Metafora fotografiei e simplă, chiar şcolărească, dar abilitatea cu care Oneţ o ilustrează e remarcabilă. Vedem bătrâni preocupaţi ca nişte adolescenţi de cum vor ieşi în poză, nemulţumiţi de cum au fost alăturați în Photoshop lângă jumătatea lor răposată sau reflectând liniştiţi şi în cuvinte simple asupra morţii. Filmul oscilează delicat, într-o estetică organică şi firească, între accente de sentimentalism şi comedie neagră, fără a se contamina de niciuna dintre extreme.

după FEL şi CHIP este un argument în favoarea potenţialului poetic al genului documentar: e, în acelaşi timp, un document social şi etnografic, dar şi o experienţă empatică ce oferă un unghi din care sunt privite moartea, ce e înainte şi ce e după. „Ce să facem, nu putem muri tăţi deodată.”

Pastila fericirii (r: Cecília Felméri, 2012)

Pastila fericirii este o poveste despre răzbunare. Ironică, moralistă, dar, mai ales şi spre binele ei, imprevizibil de amuzantă. În primele minute îţi dă o doză zdravănă de iar-implacabilul-neorealism-românesc, în care o cetăţeană politicoasă se confruntă cu indolenţa unei vânzătoare de bilete de RATB care nu are să îi dea rest, dar, deodată, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată şi “se face dreptate”, aşa cum nu s-ar întâmpla în viaţa reală.

Pentru că Pastila fericirii este, de fapt, o emisiune TV în care oamenii sunt răzbunaţi virtual pentru diferite frustrări cotidiene şi, astfel, făcuţi “fericiţi”: “Sunaţi acum şi vă veţi simţi răzbunaţi!”. Dar şi antidepresivul pe bază de răzbunare are efecte adverse, şi aici intervine morala pe care Cecília Felméri o impregnează în film: pe de o parte, e vorba despre satisfacţia iluzorie pe care o creează sentimentul răzbunării, iar pe de alta, că orice fericire oferită aşa, la “pastilă”, oricât de realist ar fi construită pe ecranul televizorului, nu e decât o făcătură.

Pastila fericirii a primit Premiul special la TIFF şi are în distribuţie actori precum Tania Popa şi Adrian Titieni.

O umbră de nor (R: Radu Jude, 2013)

Cel mai recent film al lui Radu Jude e tot despre moarte, a avut premierea la Cannes, la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, şi, piesa de rezistenţă, îl are în rolul principal pe Alexandru Dabija, unul din cei mai importanţi regizori de teatru ai momentului.

O umbră de nor povestește despre un preot ortodox chemat să-i facă ultimele rugăciuni unei muribunde. Îl vedem mai întâi grăbit la volanul maşinii, apoi cum ajunge în apartamentul kitchos, îmbrăcat în civil, şi cum se schimbă în hainele preoţeşti, pe fugă, în bucătărie. Asta e doar prima dintr-un şir de situaţii ridicole şi tensionate cu care ne-am obişnuit deja din filmografia lui Jude: la un moment dat, o rudă a femeii suferinde nu este mulţumită de rugăciunea pe care o spune preotul şi cere alta, altădată e lăsat să aştepte şi face conversaţie legându-se de căţel, iar când i se pune problema teodiceii (de ce există rău în lume dacă Dumnezeu e bun?) este incapabil să răspundă.

Mesajul lui Jude este un fel de vanitas vanitatum neafectat, transpus în cotidianul pestriţ al Bucureştiului: chiar şi un moment din viaţă de care ne sinchisim tare, cel de dinaintea morţii, poate, de fapt, să se transforme într-o întâmplare ridicolă şi cinică, la fel de puţin marcantă ca o umbră de nor. Păcat doar că, pe alocuri, ironia şi umorul filmului sunt eclipsate de insistenţa obositoare cu care biserica şi ritualurile ei sunt caricaturizate.

În acvariu (r: Tudor Cristian Jurgiu, 2012)

Iată un scurtmetraj care a fost şi premiat la Cannes anul ăsta: premiul al treilea, la secţiunea Cinéfondation, după ce din 1550 înscrise, au fost incluse în competiţie 18 filme.

În acvariu stau George şi Cristina – doi îndrăgostiţi ca doi peşti înghesuiţi, înotând în cerc, lipsiţi de perspectiva întinderilor mari de ape. Asta e senzaţia pe care o transmite scurtmetrajul lui Tudor Jurgiu, în care, pe parcursul celor 21 de minute, cei doi tineri se despart şi se împacă de suficient de multe ori încât să rămâi convins că nu vor putea trăi vreodată unul fără altul, dar nici unul cu altul. Sunt prinşi în “acvariul” propriei relaţii, cu tot cu emoţiile lor din ce în ce mai frivole şi instabile.

Nimic nu i s-ar fi potrivit mai bine acestei poveşti banale şi pe-care-o-ştim-cu-toţii decât minimalismul lui Jurgiu. Cadrele statice şi cenuşii, fără artificii, fără prea mult dialog şi fără prea multă acţiune transmit întocmai angoasele care rodează, încet dar sigur, vieţile multor cupluri.

Bonus: un scurtmetraj de Gustavo Taretto pe aceeaşi temă, o variantă argentiniană şi dinamică a poveştii.

Betoniera (r: Liviu Săndulescu, 2012)

Povestea din Betoniera e una pe care ai trăit-o deja şi te aştepţi oricând s-o faci din nou. E povestea cetăţeanului revoltat care nu poate să doarmă nopţile din cauza zgomotului produs de un şantier de construcţii, care cheamă televiziunea şi autorităţile şi pentru care nimeni nu poate face nimic. Da, ştim, tipic românesc.

Doar că scurtmetrajul lui Liviu Săndulescu reuşeşte să furnizeze şi sensuri mai adânci decât simpla critică a abuzului în construcţii şi a incapacităţii organelor de poliţie; Betoniera vorbeşte, printr-un realism specific cinemaului autohton, despre neputinţă şi frică, despre descurajarea şi umilinţa pe care cineva le experimentează în astfel de situaţii kafkiene. Deşi omul blocase cu propria maşină betoniera, neclintit şi hotărât să i se facă dreptate, în final se retrage cu coada între picioare, de teamă să nu sfârşească el cel penalizat.

Filmul îl are în rolul principal pe Mimi Brănescu şi a câştigat la festivalul internaţional Next Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj românesc.