La vie d’Adèle

Producţia franceză La vie d’ Adèle, în regia lui Abdellatif Kechiche, explorează relaţia unui cuplu de lesbiene de la început şi până la posibilul său sfârşit. La vârsta de 15 ani, Adele (Adèle Exarchopoulos) ştie cu siguranţă că o fată trebuie să aibă relaţii cu băieţi. Asta până în momentul în care o întâlneşte pe Emma (Léa Seydoux), o tânără cu părul albastru.

Relaţia ce se înfiripă între cele două îi permite lui Adele să descopere dorinţa şi, pe parcurs, să se descopere pe sine ca femeie şi ca adult. Aflată constant în atenţia celor din jur, Adele creşte, se cauta pe sine, se pierde şi apoi se regăseşte …

Inspirat din romanul grafic Le bleu est une couleur chaude, al autoarei de benzi desenate franceze Julie Maroh, La Vie d'Adèle este câştigătorul premiului Palme d'Or 2013 şi va avea premieră în România în noiembrie 2013.

Top 5 filme cu Monica Bellucci

0

Mulți ani am ingnorat-o pe Monica Bellucci din prejudecata că e prea frumoasă ca să poată juca atât de bine sau, altfel spus, cultul din jurul personalității ei se datora în mai mare măsură modului în care arăta decât a talentului. Apoi, m-am îndrăgostit de ea din fotografii și am văzut-o în Un été brûlant/A Burning Hot Summer (2011), alături de Louis Garrel. La 46 de ani și după nașterea celui de al doilea copil, corpul ei nu mai era în prim planul prezenței ei filmice, în ciuda aceleiași feminități (nu pot să nu folosesc adjectivul) copleșitoare. Așa a urmat drumul înapoi prin filmele ei, din care am ales 5 personal favorites.

Irreversible (2002)

  

În Irreversible, Monica Bellucci joacă alături de Vincent Cassel, complementar în masculinitate senzualității Monicăi (cei doi sunt un cuplu de mulți ani). Filmul este povestea unei nopți îngrozitor de violentă pe care Alex (Monica Bellucci) o trăiește și încercarea partenerului ei, Marcus, de a se răzbuna pentru cele întâmplate iubitei lui. Filmul este aproape insuportabil de violent și realist, în discrepanță cu momentele de intimitate și înțelegere dintre Monica Bellucci și Vincent Cassel, înainte ca noaptea să se desfășoare. Filmul merită văzut în ciuda violenței nu doar pentru cei doi actori, dar și pentru naturalețea cu care este jucat, în afara clișeelor reacțiilor din filmele americane.

L’appartement (1996)

        

La 32 de ani, Monica arată extrem de bine, dar departe de feminitatea greu de cuprins cu mintea și cu simțurile la care a ajuns în ultimii ani. Aici este mai degrabă o copilă și joacă din nou alături de Vincent Cassel. Lisa (Monica Bellucci) a fost marea dragoste a lui Max (Vincent Cassel), pierdută însă. Totuși, chiar înaintea unei călătorii de afaceri în Japonia, lui Max i se pare că o zărește pe aceasta. Nu mai pleacă și urmează un thriller foarte complicat, pentru că de fapt cei doi trăiau fără să fie conștienți într-un menage a trois. L’appartement este pe alocuri exagerat, în stilul european care nu pune neapărat accent pe verosimilitate, dar este primul film în care Monica Bellucci se impune ca o actriță promițătoare.

Malena (2000)

              

Cel mai cunoscut film al Monicăi, semnat de Giuseppe Tornatore, are o poveste bună, imagini frumoase cu Italia “profundă”, iar Bellucci interpretează rolul vieții ei: personificarea senzualității și feminității. Pe cât de dorită de bărbați, pe atât de urâtă de femei, mândra și inaccesibila Monica trece ucigător de lasciv prin piața centrală a orașului, sub priviri admirative și pizmuitoare. Deși nu încearcă să provoace, frumusețea ei este prea puternică pentru firile pasionale ale vecinilor și o va urmări ca un blestem. Filmul apasă ici și colo prea mult pe pedala empatiei, manipulând emoțiile privitorului, dar merită văzut pentru Bellucci și imaginile la fel de senzuale ca și ea ale Italiei celui de Al Doilea Război Mondial.

Combien tu m’aimes?/How much do you love me? (2005)

                    

How much do you love me? nu este la fel de bun ca și celelalte trei filme, povestea nu e extraordinară, filmul are accente mai degrabă de teatru decât de film, dar are feeling-ul de film european care nu poate să nu te prindă. În spatele unei povești care pare sordidă, este de fapt un film înțelept care a înțeles multe adevăruri despre intimitate și relațiile de dragoste: un funcționar bolnav și fără calități deosebite câștigă la loto și o ia pe cea mai frumoasă prostituată din bordel să trăiască cu el până în momentul în care vor cheltui toți banii. Deși pleacă după câteva zile la peștele pe care îl iubea, Danielei (Bellucci) i se face dor de Francois. În timp, raportul de forțe se schimbă și, dintr-o relație în care senzualitatea și frumusețea Danielei fac cărțile, Daniela se îndrăgostește de Francois și devine dependentă de acesta. Drama și romantismul lui How much do you love me? sunt întrerupte de momente haioase jucate de cei doi, care opresc formarea unei eventuale saturații la prea multe dulcegării și disperări tipice îndrăgostiților.

Shoot’em Up (2007)

                          

Tot în rolul unei prostituate, furnizoarea de data asta de lapte pentru fetișiștii alăptării, Monica intră fără să vrea în intriga violentă a lui Smith (Clive Owen). Clive Owen se luptă cu mafioții pentru salvarea unui bebeluș, pentru care are nevoie de Monica pentru lapte. Deși la început extrem de sceptică în privința lui Smith, personajul Monicăi începe să empatizeze cu acesta. Empatia e reciprocă, conducând la câteva scene mai mult decât hot între cei doi. Filmul este în primul rând distractiv, fără prea mari subtilități, dar merită văzut pentru chimia foarte bună dintre cei doi actori, Clive Owen si Monica Bellucci. La capitolul întâlniri pe ecran cu actori cu sex-appeal, Monica marchează tot un film de acțiune împreună cu Bruce Willis, Tears of The Sun. Cei doi se luptă nu doar cu cei care îi vor morți, ci și cu căldura umedă tropicală, care îi arată aproape în fiecare scenă acoperiți de transpirație. Un film interesant măcar pentru o privire camp.

Citește și Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Top 10 lucruri de bifat cand esti la Venetia

 

Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – a doua parte

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Venetia – Top 10 lucruri de vazut si facut cand esti la Venetia

 

Diana Krall – incercare de intoarcere în timp

Diana Krall a mai cântat pe scena Sălii Palatului în 2009, când a creat o atmosferă de club de jazz fără cusur în mastodontica și greoaia sală românească de concerte. Aseară, însă, Diana Krall n-a fost tocmai în starea potrivită pentru un concert live. Nu ne-a zâmbit, deși a făcut multă conversație cu publicul, solo-urile de pian nu prea i-au ieșit, lucru care s-a simțit în nervozitatea din voce la un moment dat, iar publicul n-a vibrat nici el ca acum aproape 4 ani cu muzica și trupa ei de muzicieni.

Explicațiile pot fi multe, printre care faptul că ne-a cântat prea multă muzică country, ca și cum ar fi uitat totuși că a traversat Atlanticul și se află în fața unui public european, n-a cântat aproape nimic din melodiile pentru care cei mai mulți dintre noi o iubim (de exemplu Peel me a grape, The Look of Love), iar publicul nu a fost așa de numeros ca în 2009, creând mai puțină atmosferă și vibrație. Multe dintre melodii erau din anii '20-'30 – melodiile pe care Krall le interpretează pe ultimul album, Glad Rag Doll (2012), pe care l-a promovat aseară.  Alegerile nu erau neapărat standarde de jazz la modă, dar îi sunt familiare Dianei Krall din colecția de viniluri a tatălui ei.

Diana Krall a intrat pe scenă împreună cu instrumentiștii la 20:20 și până la aproape ora 22:00, cu tot cu bis, ne-a cântat rock'n'roll, standarde de jazz semnate de Nat King Cole, Ray Charles, balade și melodii semnate de Bob Dylan, Elvis Costello (soțul Dianei) și Tom Waits. Cel mai mare succes l-a avut cântecul lui Tom Waits, Temptation – un cover obișnuit pentru Diana Krall. Soloul de chitară și cel asonant al viorii te țineau cu greu pe scaun, în timp ce piciorul o luase razna în voie. 

Revenind la momentul apariției artiștilor pe scenă, prima reacție a fost de admirație totală: ce bine arată! Foarte înaltă, îmbracată în pantaloni pe picior, rochie scurtă peste și frac, într-un ultim layer de haine, Krall era impozantă. Și datorită cizmelor cu toc considerabil… La cei 48 de ani, Krall putea fi ușor confundată cu o tânără de 30. Imediat cum s-a așezat, vocea ei profundă și joasă ne-a făcut să trecem rapid de la admirație la un început de vrajă seductivă. Din păcate, vraja nu s-a instalat complet până la sfârșitul concertului. Mi-au plăcut intro-urile melodiilor, prin care Diana Krall făcea legătura cu experiențele din România de la sosire și până în momentul concertului și cu vremea ploioasă de afară – ceea ce a demonstrat o premeditare profesionistă. Dar, repet, ceva nu s-a legat.

Dincolo de această senzație, experiența a fost una foarte plăcută, a fost o duminică seară care, probabil, având în vedere vremea, nu ar fi putut fi petrecută într-un mod mai plăcut. Am trecut ușor de la ritmul drăcesc al rock'n'roll-ului, la stilul jazz manouche (mult sound de chitară și vioară), la ritmul și sunetul muzicii negre din Deep South prin melodia lui Ray Charles, nostalgia și melancolia poetică ale lui Bob Dylan și până la muzica ușoară și un solo de pian sincopat.

O mai așteptăm pe Diana Krall la București, cu o dispoziție mai bună, un "playlist" mai jazzy și, sper, cu un public mai numeros și mai cunoscător. O mențiune specială la final pentru chitaristul Anthony Wilson, cel mai in tune muzician de pe scenă, pus pe show și eliberarea energiilor muzicale ale spectatorilor cu sunete nebune și ritmuri nu mai puțin implicate.

Sub aceeasi stea – Nerdfighteria, comunitatea online din spatele unei carti

O fată bolnavă de cancer se îndrăgostește de un băiat bolnav de cancer. Având în cap descrierea asta succintă a acțiunii, începi romanul gândindu-te că o să călătoreşti cu mâinile la ochi prin universul deprimant al unor adolescenţi muribunzi, dar te găseşti câteva ore mai târziu încă citind, râzând cu personajele ce ţi-au intrat pe sub piele şi întristându-te împreună cu ele că povestea trebuie să ajungă la un final. Sub aceeaşi stea nu face parte în nici un fel din categoria sick-lit, pentru că așa cum cel mai bine o spune Hazel it’s not a cancer book, because cancer books suck. Cancerul este doar o întâmplare, este fondul pe care se desfăşoară tandra şi dureroasa poveste de dragoste dintre Hazel şi Augustus. 

Sub aceeaşi stea este cel de al patrulea roman scris de autorul american John Green. Celelalte trei (Looking for Alaska, An abundance of Katherines, Paper Towns) au fost bine primite de critici și public, ba chiar au și luat ceva premii (Printz award,  Edgar award), dar valul de simpatie și aprecieri  critice ce s-a revărsat peste acest roman ( #1 TIME Magazine Fiction Book, #1 New York Times Bestseller, #1 Wall Street Journal Bestseller, Publishers Weekly Best Book), ce o are ca personaj pe Hazel Grace, a fost fără precedent, dar de așteptat. Spun de așteptat pentru că John Green este mai mult decât un autor. Este unul dintre pionerii lumii literare în mediul online. Împreună cu fratele său, Hank Green, a început în 2007 un proiect numit Brotherhood 2.0.

Timp de un an ei au luat hotărârea de a comunica  numai prin intermediul unor vloguri, videoclipuri de scurtă durată în care își documentau viața, răspundeau la provocări date de cei ce îi urmăreau și discutau subiecte pe care le găseau interesante. Proiectul continuă și acum pe canalul lor YouTube. În  jurul acestor videoclipuri s-a creat o comunitate, numită Nerdfighteria. Tineri care se simțeau izolați, plictisiți, dezinteresați de ce le oferea media mainstream și-au găsit refugiul pe web și sub influența celor doi frați ambiţiosi s-au organizat într-o forță online ce participă an de an la noile proiecte educaționale, evenimente și acțiuni caritabile ale familei extinse Green (VidconProject for awesomeCrash course șa.). 

Această comunitate online a făcut ca Sub aceeaşi stea să ajungă numărul unu în topul vânzărilor Amazon.com și Barnes&Noble în iunie 2011, deși oficial romanul a fost lansat pe 10 ianuarie 2012. Explicația, Green a anunțat printr-un vlog numele romanului și faptul că toate precomenzile urmează să aibă autograful lui pe prima pagină. Au existat 150.000 de precomenzi.

Cartea îi este dedicată lui EstherEarl, o tânără de 16 ani ce a făcut parte din comunitatea Nerdfighteria și pe care John Green a cunoscut-o în ultima parte a vieții ei. Esther a murit de cancer la tiroidă, aceeași boală de care suferă și eroina principală a romanului, Hazel Grace Lancaster, și, deși are un disclaimer la început, care te roagă să nu confunzi realitatea cu ficțiunea, e imposibil să nu o citești măcar ca pe un omagiu.

Un omagiu curat, lipsit de clișee, cu personaje ce își pun întrebări firești sub amenințarea nefirescului unei morți la o vârstă fragedă. Ce e viața? Cum o pot face semnificativă? Cum pot lăsa o urmă după ce eu nu o să mai fiu? Răspunsurile apar în urma unor căutări ce îi poartă prin Amsterdam, prin cărți, prin jocuri video dar și prin spitale.

Sub aceeaşi stea, deşi orientat din punct de vedere al marketingului pe categoria young adult, este o carte matură, dulce-amăruie, plină de speranţă şi sensibilitate ce merită câteva ore din timpul vostru.

Sub aceeași stea a fost tradusă și la noi în 2013, apărând la editura Trei.

Zhit – mostra a noului film rus

0

Aristotel a pus bazele Teoriei Corespondenţei asupra adevărului printr-o sintagmă simplă: faptul de a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr.

Vasily Sigarev, aflat cu Zhit(Rus) ( Living, În viaţă) la al doilea său proiect regizoral (după Wolfy în 2009), pare să îşi fi propus să arate cât de tare se pot complica lucrurile în legătură cu relaţia dintre adevăr şi realitate, pentru că aceasta este o trăsatură stridentă a filmului său din 2012. Apreciat şi premiat la festivaluri, printre care şi cel de la Rotterdam, Zhit continuă tendinţa dură a producţiilor cinematografului rus din ultima perioadă alături My Joy(2010)  sau In the Fog (2012).

Deşi catalogat drept o dramă pe site-urile de specialitate, acest film poate face deliciul oricărui iubitor de thrillere. Trecând dincolo de alte explicaţii filosofice precum: realitatea o face cel care o experimentează, Zhit nu este un film uşor de urmărit. Asta nu pentru că ar suferi de vreo incoerenţă între cele trei poveşti ale sale, ce merg în paralel împărţiind acelaşi spaţiu geografic dur – un oraş semi-rural din Rusia contemporană, ci pentru nenumăratele şocuri pe care spectatorul este nevoit să le îndure. Oscilaţia constantă dintre realitate şi imaginaţie are loc fără vreun fel de avertizare, fapt ce te face să rămâi uimit de cum stau lucrurile cu adevărat.

 

 

În Living se relaționează mult cu moartea, experienţă ce nu va rata, până la sfărşitul filmului, niciun personaj cheie al filmului. Regizorul care a fost şi scenarist pentru această producţie foloseşte efectul pe care îl are dispariţia, sau gândul dispariţiei, acestor persoane, asupra celor apropiaţi lor, pentru a descrie în imagini episoade psihotice de primă mână.

Aşadar un tată care încearcă să îşi regăsească fiul, o mamă ce îşi așteaptă fetele acasă şi un tânăr proaspăt căsătorit vor sfârşi în urma unor experienţe cumplite. Cei rămaşi vii, puşi în faţa unor momente de teroare, răspund prin dragostea ce o poartă pentru cei dragi, care se dovedeşte a fi atât de puternică încât ei râmân, cel puţin în mintea lor, nevătămaţi. Acceptarea, resemnarea şi împăcarea sunt stări pe care filmul se focusează sau mai bine zis pe travaliul necesar atingerii lor, cum întregul cumul emoţional provenit din refularea realităţii nu face decât să le îndepărteze.

Realizat într-o tehnică a imaginii incisivă şi inteligentă prin cadrele fixe sau prin nenumăratele point-of-view-uri înşelătoare pentru spectator, filmul te ţine în priză. Predominată este, totuşi, starea de acută incertitudine care succede majoritatea momentelor importante ale filmului. Meritul fiind şi al actorilor (Yana Troyanova, Olga Lapshina, Alexei Filimonov, Yevgeny Sity, Anna Ykolova) ce reuşesc să transmită o stare de tensiune uluitoare interpretând persoane aflate într-o cumplită suferinţă. 

American Hustle

American Hustle este un film regizat de către David O. Russell (Silver Linings Playbook, The Fighter) și scris tot de acesta în colaborare cu Eric Singer. Scenariul este bazat pe o poveste adevarată: operațiunea ABSCAM întreprinsă de FBI la sfârșitul aniilor ’70 și începutul aniilor ’80.

Un escroc financiar notoriu, Irving Rosenfeld (Christian Bale) și amanta sa Sydney Prosser (Amy Adams) sunt obligați să colaboreze cu Richie DiMaso (Bradley Cooper), un agent federal cu un comportament dezechilibrat. Scopul lor principal este de  a demasca  sau de a prinde alți infractori, mafioți și politicieni din New Jersey, iar în centrul poveștii se află Carmine Polito (Jeremy Renner), primarul orășelului Camden. 

În film, joacă și Jennifer Lawrence (Silver Linings Palybook, The Hunger Games) în rolul soției personajului lui Christian Bale, a cărei fire imprevizibilă amenință cu năruirea tuturor planurilor.  

American Hustle a castigat trei Globuri de Aur (cel mai bun film de comedie/musical, cea mai buna actrita in rol principal – Amy Adams si cea mai buna actrita in rol secundar – Jennifer Lawrence) si a fost nominalizat la nu mai putin de 10 categorii la Oscar, pintre care: Best Picture, Best DirectorDavid O. Russell, Leading ActorChristian Bale, Leading ActressAmy Adams, Supporting ActorBradley Cooper, Supporting ActressJennifer Lawrence  sau Original Scrennplay

Recomandari pentru weekendul 28-30 iunie 2013

Evenimentul lunii iunie se întâmplă chiar în ultima zi a acesteia, pe 30. Este vorba despre concertul de jazz al cântăreței canadiene Diana Krall, una dintre cele mai bune ale generației ei. Având în vedere că a mai fost o dată în România și știm cât de bună este live și că, în plus, atmosfera Sălii Palatului se va transforma de nerecunoscut în una a unui club de jazz, îți recomandăm să n-o ratezi.

 

Trecând la alt gen, sfârșitul de săptămână vine cu patru premiere de film, care vor fi atât pe placul iubitoriilor de comedie, cât și a celor care vor vrea să vadă o dramă sau un film de groază. Before Midnight, a treia parte a trilogiei Before, este unul dintre filmele  pe care le poți urmări în acest weekend. După Before Sunrise (1995) și Before Sunset (2004), povestea de dragoste dintre Jesse (Ethan Hawke) și Celine (Julie Delpy) continuă, dar în postura de părinți căsătoriți.

 

Schimbând registrul, Ethan Hawke apare și în The Purge, un film cu o premisă interesantă filosofică, dar care este exploatată mai ales pentru potențialul horror: în anul 2022, guvernul Statelor Unite declară legală, timp de 12 ore, orice fel de infracțiune, inclusiv crima.  

 

Dacă îți plac comediile, poți alege filmul The Internship, cu Owen Wilson și Vince Vaughn, ale căror personaje încearcă să își demonstreze capabilitatea în contextul noii ere digitale, înscriindu-se la un internship la Google. Dar nu este singura comedie cu premiera în acest weekend, vom avea parte și de o comedie canadiană, Starbuck, care spune povestea unui donator al unei clinici de fertilizare, care descoperă după 20 de ani ca este tatăl a 533 de copii.

 

Iar dacă vrei să vezi filme românești, îți propunem 10 scurtmetraje românești realizate în ultimul an, proiectate la Să film!.

 

Dacă vrei să mergi la teatru în weekend se joacă Îngeri în America, o piesă care a luat premiul Pulitzer în 1993 și a fost ecranizată de HBO într-o miniserie de succes. Acțiunea se petrece la jumătatea aniilor ’80 și urmărește destrămarea a două cupluri în contextul ravagiilor provocate de virusul HIV în rândul homosexualilor americani. Piesa se va juca vineri și sâmbătă, de la ora 19:00, la Teatrul Metropolis.

 

De asemenea, în fiecare seară de weekend, la The Light Cinema (Liberty Mall) va fi difuzată de la Opera din Paris una dintre cele mai vechi piese de balet romantice puse în scenă, La Sylphide.

 

Iar pentru pasionații de benzi desenate, sâmbătă și duminică va avea loc a treia ediție ComicsFest, în cadrul căreia vor avea loc lansări, ateliere, proiecții sau discuții cu creatorii de benzi desenate. Evenimentul are loc la Galeria Saint Ink (Str. Doamnei, nr.3).

 

Tot pentru acest weekend este bine de știut că Bucharest Music Film Festival va continua în Piața George Enescu cu audiții de muzică clasică și proiecțiile unor înregistrări de concerte și spectacole de operă. Îți recomandăm mai ales concertul lui Alexander Bălănescu de sâmbătă.

 

De asemenea, expoziția Publicitate și Design la începutul secolului al XX-lea, care cuprinde creații ale artistului Lucian Bernhard, aflat la originea posterului contemporan, este în continuare deschisă la Muzeul Național de Artă al României, precum și expozițiile Comorile Chinei de la Muzeul Național de Istorie și cea de Fluturi Tropicali Vii de la Muzeul Grigore Antipa. Iar pentru cei care nu au apucat încă să viziteze expoziția The Human Body, au ocazia și în acest weekend.         

Buena Vista Social Club – in sufragerie cu Ibrahim Ferrer si Omara Portuondo

0

Ai impresia că te plimbi pe o străduţă prăfuită şi colorată din Cuba când, din senin, un Ibrahim Ferrer te strigă de la balcon să te duci odată sus, că ai întârziat. Într-o cameră strâmtă, cu două canapele şi un fotoliu roşu acoperit cu folie de plastic, omul, zis şi “Nat King Cole al muzicii cubaneze”, ne arată altarul pe care i l-a încropit zeităţii africane Lazarus, cel care îi deschide drumuri şi îl ajută când rămâne fără puteri. Ibrahim s-a născut într-un sat, a rămas orfan la 12 ani şi de-atunci îşi face drum în viaţă cântând. Doar că acum nu o mai face. S-a pensionat. De 10 ani încoace lumea aproape că l-a uitat.

El este unul din personajele documentarului lui Wim Wenders, Buena Vista Social Club (1999); el şi alţi mari muzicieni cubanezi care au fost lăsaţi uitării, aşezaţi în propria sufragerie sau lălăind un cântec vechi pe străzi.

Pelicula urmăreşte încercarea chitaristului Ry Cooder (cunoscut pentru coloana sonoră din Paris, Texas, regizat tot de Wenders) de a le reînvia numele şi de a le salva muzica: îi reuneşte pe legendarii "soneros" ai anilor '30-'50 într-un studio de înregistrări şi îi convinge să cânte din nou. Wenders îl însoţeşte în cea de a doua expediţie a sa în Cuba, montând filmări de la înregistrări, de la concertele din Amsterdam şi New York şi de la interviurile cu muzicienii în casele, cartierele, barurile şi parcurile lor. (Rezultatul a fost nominalizat la Oscar şi a câştigat premiul pentru cel mai bun documentar la Premiile Filmului European.)

Buena Vista Social Club – citit [sosial club] – nu este atât o formaţie, cât o atmosferă. Atmosfera localului de dinainte de Fidel Castro în care epoca de aur a muzicii cubaneze a strălucit cel mai tare printre fumul de trabuc şi unde oameni eleganţi trăiau cântând. Sensul reabilitării realizate de Cooder împreună cu Wenders îl depăşeşte şi pe cel de “formaţie”, şi pe cel de “atmosferă”; întoarcerea Buena Vista Social Club după 50 de ani e o încercare de conservare a spiritului cubanez – atât a muzicii cu versuri străvechi şi cu ritm parcă spontan, cât şi a felului lor vivace, superstiţios şi pasional de a fi.

Deşi unora li s-a părut obositoare şi frustrantă întreruperea frecventă a momentelor muzicale din film cu cele ale interviurilor, cred că Wenders a găsit în felul ăsta cheia pentru a prezenta Buena Vista Social Club ca fiind mai mult decât o formaţie extraordinară. Documentarul era singura ocazie să-i vedem plimbându-se prin mahalale, s-o vedem pe “señora” lui Ibrahim, pe Omara Portuondo cântând împreună cu o femeie de pe stradă, pe Compay Segundo stând graţios picior peste picior şi povestind că fumează de 85 de ani şi că lucrează la al șaselea copil, pe Rubén González cântând la pian într-o sală de balet, înconjurat de fetiţe dansatoare sau pe Eliades Ochoa plimbându-se cu chitara printre şinele de tren. Cu alte cuvinte, să vedem oameni, unii peste 80 de ani, care au început să cânte de mici şi nu s-au oprit până acum.

În ceea ce priveşte cadrele, ele alunecă pe străzi în bună tradiţie wendersiană a road movie-urilor, iar când au ca subiect un personaj, te întrebi dacă nu cumva camera e în mâinile regizorului din Lisbon Story care experimenta filmatul fără să se uite prin cameră. Personajul este învăluit, aparatul de filmat se învârte în jurul lui, îl analizează din toate unghiurile, uneori tremură, alteori nu. Cu toate astea, procedeul nu este obositor – pentru că personajul nu pare niciodată stânjenit, iar efectul de a te aduce mai aproape de el creează o senzaţie de intimitate.

Wenders are meritul de a nu chestiona prea mult imaginile şi personajele. Le lasă să se întrepătrună şi să se succeadă aşa cum sunt; ritmul filmului se contopeşte în cel al muzicii care îl marchează. Nu e nimic abrupt şi tocmai asta e senzaţia pe care o lasă: muzica cubaneză nu  pare să se epuizeze vreodată; chiar dacă astăzi Segundo, González şi Ferrer nu mai sunt, Buena Vista Social Club nu poate să dispară.

Mad Max: Fury Road

0

Cu siguranță ți-l amintești pe Mel Gibson pe la 20 și ceva de ani, interpretând unul dintre rolurile care l-au propulsat în carieră – cel al bărbatului care face orice pentru a-și răzbuna familia ucisă de o bandă de motocicliști, într-unul dintre cele mai reușite setting-uri distopice ale anilor '79 – '80. Ei bine, Tom Hardy (îl știi din Lawless, Dark Knight Rises, Bronson sau Stuart: A Life Backwards) e noua alegere a producătorilor pentru a-l readuce la viață pe Mad Max.

Alături de Charlize Theron și Nicholas Hoult (Warm Bodies, Jack the Giant Slayer), Tom Hardy va spune continuarea poveștii anti-eroului australian, aflat în mijlocul unui război de data asta, The Road War, povestit în retrospectivă, prin mărturiile celor care i-au supraviețuit.

George Miller, regizorul întregii trilogii Mad Max, e cel care se ocupă și de proiectul Mad Max: Fury Road  pe lângă regie, Miller a revenit și în postura de co-scenarist. Despre cursul pe care îl iau evenimentele și atmosfera generală a scenariului, Charlize Theron s-a pronunțat deja – reading it left her "€œscared s**tless".

Desi initial s-a crezut ca Mel Gibson ar avea  o scurtă apariție în noua producție, regizorul a infirmat zvonurile. 

Data lansarii a fost intarziata de mai multe ori, asa incat  in prezent Mad Max: Fury Road ar urma sa apara in luna mai a anului 2015.

Ce faci in weekend? Recomandari pentru 21 – 23 iunie 2013

Weekend-ul acesta este mai ales unul muzical. In aceste zile vei asculta și te vei distra pe muzică bună la cea de a treia ediție Backyard Weekend din Complexul Studențesc Tei, la Sala Palatului Patricia Kaas cântă melodiile lui Edith Piaf, iar în Piața George Enescu începe Bucharest Music Film Festival, care, deși are și film în titulatură, are ca focus major muzica.

 

Pe lângă evenimentele muzicale, în acest weekend se  desfășoară Namaste India, festivalul dedicat culturii indiene, unde te vei putea simți în India pentru câteva ore. Vor fi spectacole de muzică și dans, târguri de artizanat, discuții și demonstrații de yoga, cricket, ayurveda, arta decorării cu henna, portul sari-ului, iar mâncarea va fi de asemenea tipic indiană.

 

La capitolul teatru, continuă festCO, Festivalul Comediei Românești, cu spectacole ca Două loturi în regia lui Alexandru Dabija și O piesă deșănțată a Liei Bugnar. Festivalul se încheie duminică cu Gala Comediei Românești unde se vor decerna premiile festivalului.

 

În ceea ce privește lista premierelor cinematografice, e iunie, deci blockbusterele încep să facă legea în cinematografe. În acest weekend avem două premiere, ambele filme cu bugete mari, potrivite pentru o distracție "de mall":  Man of Steel va readuce pe marile ecrane povestea lui Superman după o pauză de 7 ani. Filmul este semnat de regizorul Christopher Nolan, cel care a realizat și trei filme Batman. Din distribuția nouă fac parte Russell Crowe, Kevin Costner, Michael Shanoon și Amy Adams.

 

De asemenea, intră în cinematografe filmul al cărui trailer îl vedem de luni bune rulând în deschiderea filmelor din cinematografe. Ți-amintești munții de zombie care se revarsă, în timp ce Brad Pitt salvează situația? A venit momentul să vedem întreaga desfășurare a invaziei morților vii din World War Z,  începând din acest weeend.

 

Totuși, pentru fanii producțiilor autohtone, este bine de știut că duminică va avea loc un eveniment pentru ei:  filmaddict Short – seara se film românesc, scurt la Galeria Saint Ink.

 

Revenind la muzică, la Backyard Weekend, capetele de afiș vor fi Pillow Talk, care va concerta vineri, iar sâmbătă Nouvelle Vague și Dub FX. Din line-up fac parte și Mario Basanov, DJ Vadim, Nick Monaco sau Clarian (Footprintz).

 

La Bucharest Music Film Festival, începând de vineri, în Piața George Enescu vor avea loc recitaluri de muzică clasică, urmate de proiecții ale unor concerte și spectacole de operă. De asemena, duminică, Patricia Kaas revine la București, printr-un concert susținut la Sala Palatului cu ocazia promovării noului album Kaas chante Piaf.
 
 

Iar pentru cei care nu au ajuns la edițiile trecute, dar nu numai, un nou eveniment Yard Sale va avea loc duminica acesta la Dianei 4.

Ultimele articole