Articole

Mulți ani am ingnorat-o pe Monica Bellucci din prejudecata că e prea frumoasă ca să poată juca atât de bine sau, altfel spus, cultul din jurul personalității ei se datora în mai mare măsură modului în care arăta decât a talentului. Apoi, m-am îndrăgostit de ea din fotografii și am văzut-o în Un été brûlant/A Burning Hot Summer (2011), alături de Louis Garrel. La 46 de ani și după nașterea celui de al doilea copil, corpul ei nu mai era în prim planul prezenței ei filmice, în ciuda aceleiași feminități (nu pot să nu folosesc adjectivul) copleșitoare. Așa a urmat drumul înapoi prin filmele ei, din care am ales 5 personal favorites.

Irreversible (2002)

În Irreversible, Monica Bellucci joacă alături de Vincent Cassel, complementar în masculinitate senzualității Monicăi (cei doi sunt un cuplu de mulți ani). Filmul este povestea unei nopți îngrozitor de violentă pe care Alex (Monica Bellucci) o trăiește și încercarea partenerului ei, Marcus, de a se răzbuna pentru cele întâmplate iubitei lui. Filmul este aproape insuportabil de violent și realist, în discrepanță cu momentele de intimitate și înțelegere dintre Monica Bellucci și Vincent Cassel, înainte ca noaptea să se desfășoare. Filmul merită văzut în ciuda violenței nu doar pentru cei doi actori, dar și pentru naturalețea cu care este jucat, în afara clișeelor reacțiilor din filmele americane.

L’appartement (1996)

La 32 de ani, Monica arată extrem de bine, dar departe de feminitatea greu de cuprins cu mintea și cu simțurile la care a ajuns în ultimii ani. Aici este mai degrabă o copilă și joacă din nou alături de Vincent Cassel. Lisa (Monica Bellucci) a fost marea dragoste a lui Max (Vincent Cassel), pierdută însă. Totuși, chiar înaintea unei călătorii de afaceri în Japonia, lui Max i se pare că o zărește pe aceasta. Nu mai pleacă și urmează un thriller foarte complicat, pentru că de fapt cei doi trăiau fără să fie conștienți într-un menage a trois. L’appartement este pe alocuri exagerat, în stilul european care nu pune neapărat accent pe verosimilitate, dar este primul film în care Monica Bellucci se impune ca o actriță promițătoare.

Malena (2000)

Cel mai cunoscut film al Monicăi, semnat de Giuseppe Tornatore, are o poveste bună, imagini frumoase cu Italia “profundă”, iar Bellucci interpretează rolul vieții ei: personificarea senzualității și feminității. Pe cât de dorită de bărbați, pe atât de urâtă de femei, mândra și inaccesibila Monica trece ucigător de lasciv prin piața centrală a orașului, sub priviri admirative și pizmuitoare. Deși nu încearcă să provoace, frumusețea ei este prea puternică pentru firile pasionale ale vecinilor și o va urmări ca un blestem. Filmul apasă ici și colo prea mult pe pedala empatiei, manipulând emoțiile privitorului, dar merită văzut pentru Bellucci și imaginile la fel de senzuale ca și ea ale Italiei celui de Al Doilea Război Mondial.

Combien tu m’aimes?/How much do you love me? (2005)

How much do you love me? nu este la fel de bun ca și celelalte trei filme, povestea nu e extraordinară, filmul are accente mai degrabă de teatru decât de film, dar are feeling-ul de film european care nu poate să nu te prindă. În spatele unei povești care pare sordidă, este de fapt un film înțelept care a înțeles multe adevăruri despre intimitate și relațiile de dragoste: un funcționar bolnav și fără calități deosebite câștigă la loto și o ia pe cea mai frumoasă prostituată din bordel să trăiască cu el până în momentul în care vor cheltui toți banii. Deși pleacă după câteva zile la peștele pe care îl iubea, Danielei (Bellucci) i se face dor de Francois. În timp, raportul de forțe se schimbă și, dintr-o relație în care senzualitatea și frumusețea Danielei fac cărțile, Daniela se îndrăgostește de Francois și devine dependentă de acesta. Drama și romantismul lui How much do you love me? sunt întrerupte de momente haioase jucate de cei doi, care opresc formarea unei eventuale saturații la prea multe dulcegării și disperări tipice îndrăgostiților.

Shoot’em Up (2007)

Tot în rolul unei prostituate, furnizoarea de data asta de lapte pentru fetișiștii alăptării, Monica intră fără să vrea în intriga violentă a lui Smith (Clive Owen). Clive Owen se luptă cu mafioții pentru salvarea unui bebeluș, pentru care are nevoie de Monica pentru lapte. Deși la început extrem de sceptică în privința lui Smith, personajul Monicăi începe să empatizeze cu acesta. Empatia e reciprocă, conducând la câteva scene mai mult decât hot între cei doi. Filmul este în primul rând distractiv, fără prea mari subtilități, dar merită văzut pentru chimia foarte bună dintre cei doi actori, Clive Owen si Monica Bellucci. La capitolul întâlniri pe ecran cu actori cu sex-appeal, Monica marchează tot un film de acțiune împreună cu Bruce Willis, Tears of The Sun. Cei doi se luptă nu doar cu cei care îi vor morți, ci și cu căldura umedă tropicală, care îi arată aproape în fiecare scenă acoperiți de transpirație. Un film interesant măcar pentru o privire camp.

Citește și Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Top 10 lucruri de bifat cand esti la Venetia

Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – a doua parte

Filme italiene- cum traiesti La Dolce Vita

Venetia – Top 10 lucruri de vazut si facut cand esti la Venetia

Aristotel a pus bazele Teoriei Corespondenţei asupra adevărului printr-o sintagmă simplă: faptul de a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr.

Vasily Sigarev, aflat cu Zhit(Rus) ( Living, În viaţă) la al doilea său proiect regizoral (după Wolfy în 2009), pare să îşi fi propus să arate cât de tare se pot complica lucrurile în legătură cu relaţia dintre adevăr şi realitate, pentru că aceasta este o trăsatură stridentă a filmului său din 2012. Apreciat şi premiat la festivaluri, printre care şi cel de la Rotterdam, Zhit continuă tendinţa dură a producţiilor cinematografului rus din ultima perioadă alături My Joy(2010)  sau In the Fog (2012).

Deşi catalogat drept o dramă pe site-urile de specialitate, acest film poate face deliciul oricărui iubitor de thrillere. Trecând dincolo de alte explicaţii filosofice precum: realitatea o face cel care o experimentează, Zhit nu este un film uşor de urmărit. Asta nu pentru că ar suferi de vreo incoerenţă între cele trei poveşti ale sale, ce merg în paralel împărţiind acelaşi spaţiu geografic dur – un oraş semi-rural din Rusia contemporană, ci pentru nenumăratele şocuri pe care spectatorul este nevoit să le îndure. Oscilaţia constantă dintre realitate şi imaginaţie are loc fără vreun fel de avertizare, fapt ce te face să rămâi uimit de cum stau lucrurile cu adevărat.

În Living se relaționează mult cu moartea, experienţă ce nu va rata, până la sfărşitul filmului, niciun personaj cheie al filmului. Regizorul care a fost şi scenarist pentru această producţie foloseşte efectul pe care îl are dispariţia, sau gândul dispariţiei, acestor persoane, asupra celor apropiaţi lor, pentru a descrie în imagini episoade psihotice de primă mână.

Aşadar un tată care încearcă să îşi regăsească fiul, o mamă ce îşi așteaptă fetele acasă şi un tânăr proaspăt căsătorit vor sfârşi în urma unor experienţe cumplite. Cei rămaşi vii, puşi în faţa unor momente de teroare, răspund prin dragostea ce o poartă pentru cei dragi, care se dovedeşte a fi atât de puternică încât ei râmân, cel puţin în mintea lor, nevătămaţi. Acceptarea, resemnarea şi împăcarea sunt stări pe care filmul se focusează sau mai bine zis pe travaliul necesar atingerii lor, cum întregul cumul emoţional provenit din refularea realităţii nu face decât să le îndepărteze.

Realizat într-o tehnică a imaginii incisivă şi inteligentă prin cadrele fixe sau prin nenumăratele point-of-view-uri înşelătoare pentru spectator, filmul te ţine în priză. Predominată este, totuşi, starea de acută incertitudine care succede majoritatea momentelor importante ale filmului. Meritul fiind şi al actorilor (Yana Troyanova, Olga Lapshina, Alexei Filimonov, Yevgeny Sity, Anna Ykolova) ce reuşesc să transmită o stare de tensiune uluitoare interpretând persoane aflate într-o cumplită suferinţă. 

Cu siguranță ți-l amintești pe Mel Gibson pe la 20 și ceva de ani, interpretând unul dintre rolurile care l-au propulsat în carieră – cel al bărbatului care face orice pentru a-și răzbuna familia ucisă de o bandă de motocicliști, într-unul dintre cele mai reușite setting-uri distopice ale anilor '79 – '80. Ei bine, Tom Hardy (îl știi din Lawless, Dark Knight Rises, Bronson sau Stuart: A Life Backwards) e noua alegere a producătorilor pentru a-l readuce la viață pe Mad Max.

Alături de Charlize Theron și Nicholas Hoult (Warm Bodies, Jack the Giant Slayer), Tom Hardy va spune continuarea poveștii anti-eroului australian, aflat în mijlocul unui război de data asta, The Road War, povestit în retrospectivă, prin mărturiile celor care i-au supraviețuit.

George Miller, regizorul întregii trilogii Mad Max, e cel care se ocupă și de proiectul Mad Max: Fury Road – pe lângă regie, Miller a revenit și în postura de co-scenarist. Despre cursul pe care îl iau evenimentele și atmosfera generală a scenariului, Charlize Theron s-a pronunțat deja – reading it left her "€œscared s**tless".

Desi initial s-a crezut ca Mel Gibson ar avea  o scurtă apariție în noua producție, regizorul a infirmat zvonurile. 

Data lansarii a fost intarziata de mai multe ori, asa incat  in prezent Mad Max: Fury Road ar urma sa apara in luna mai a anului 2015.