Articole

Arthur Newman nu există. El este un produs al imaginaţiei, un ideal … Idealul lui Wallace Avery (Colin Firth), un om ajuns în punctul în care nu îşi mai recunoaşte viaţa. Dacă cei mai mulţi dintre noi încearcă să-şi uite trecutul, Wallace încearcă să lase în spate prezentul. Şi când prezentul său este o carieră eşuată ca jucător de golf profesionist, o soţie care l-a părăsit, un fiu care îl ignoră şi o iubită constant dezamăgită de el, cine suntem noi să-l condamnăm?

Planul său de “evadare” este pe cât de simplu, pe atât de lipsit de imaginaţie. Prin obţinerea unui act de identitate fals, un nou Mercedes ales să definească noua sa personalitate carismatică şi înscenarea propriei morţi pe o plajă părăsită din Jacksonville, Wallace Avery, omul aflat în pragul unei depresii, se transformă în Arthur Newman, un bărbat prietenos ce trebuie să ajungă în Terre Haute pentru a deveni instructor de golf la un club.

Wallace descoperă, însă, repede că viaţa trăită ca Arthur Newman este la fel de lipsită de împliniri ca şi înainte. Asta până când o întâlneşte pe Mike (Emily Blunt), o hoaţă de buzunare, obişnuită să ia câte puţin de la cei pe care îi întâlneşte doar pentru a dispărea după aceea şi la fel de determinată ca şi Wallace în fuga sa de realitate. Şi pentru că nu îşi doresc să fie ei înșişi, Mike şi Wallace încep să îşi asume indentitățile cuplurilor pe care le întâlnesc pe stradă, invadându-le casa, purtându-le hainele şi formând o conexiune emoţională şi fizică în paturile respectivilor.

În parte road-trip, în parte introspecţie personală, Lumea lui Arthur Newman încearcă să răspundă la întrebările mari ale vieţii cu soluţii uşoare. Morala filmului pleacă de la premisa că în viaţă nu poţi fugi de probleme şi că este întotdeauna preferabil să fii tu însuţi. Însă, odată terminat filmul, nu sunt sigură că această morală se aplică şi în cazul lui Mike şi Wallace, personalităţile lor fiind la fel de superficiale şi stereotipice ca şi identităţile în care cei doi se afundă.

Colin Firth se simte extrem de confortabil în rolul depresiviului şi reprimatului Wallace/Arthur a cărui natură bună îl determină într-un final să ia decizia corectă. Nici nu-i de mirare, ţinând cont că Firth şi-a clădit cariera pe acest tip de personaje, singura variabilă aici fiind accentul american ce a luat locul celui tipic englezesc. Emily Blunt are mai puţin noroc cu Mike a cărei traiectorie puternic înrădăcinată în stereotipul “zânei maniace” nu îi permite vreun moment să se comporte ca o persoană adevărată, ci doar să se avânte în decizii din ce în ce mai aberante ce îi hrănesc instabilitatea emoţională. Cu toate acestea, filmul ne cere să empatizam cu cei doi în ciuda lipsei de motive în acest sens şi, pentru că Firth şi Blunt sunt, până la urmă, extrem de carismatici şi fermecători, aproape picăm în plasă pe parcursul filmului.

În regia lui Dante Ariola şi după un scenariu scris de Becky Johnston (Seven Years în Tibet, The Prince of Tides), Lumea lui Arthur Newman exploatează fiecare strop de melancolie şi dramatism, lăsând foarte puţin loc pentru comedie, reflecţie sau decizii incomode dar poate mai realiste. Rezoluţia filmului este împachetată şi legată cu o mare fundă roşie, fiind apoi servită cu entuziasm drept o poveste “de treabă” ce  încearcă să nu supere pe nimeni şi să mulţumească pe toată lumea.

Povestea (apropo, textul nostru conține spoilere) te prinde: patru iluzioniști, fiecare specializat în alt gen de magie, primesc fiecare câte un cartonaș prin care sunt chemați într-un apartament din New York unde îi așteatpă niște intrucțiuni de la o persoană in absentia. Un an mai târziu, cei „patru călăreți” pun în scenă la Las Vegas un spectacol prin care jefuiesc, aparent prin teleportarea unui spectator-voluntar, banca acestuia din Paris și fac să plouă cu euro în sală. Publicul îmbrățișează imediat ideea celor patru haiduci, fie și numai pentru că își recuperează banii pe bilete, așa că îi aplaudă atunci când, a doua zi, aceștia sunt arestați de FBI pentru că se descoperă, în dimineața următoare, în Paris, lipsa din depozitele băncii a 3 milioane de euro.

La interogatoriu, agentul nepriceput și coleric Dylan Rhodes nu poate să găsească niciun indiciu care să incrimineze echipa formată din magicianul Daniel Atlas (Jesse Eisenberg), mentalistul Merritt (Woody Harrelson), maestra evadărilor Henley (Isla Fisher) și iluzionistul Jack (Dave Franco). Tocmai de aceea, lui Rhodes i se alătură un agent de la Interpol, Alma (Mélanie Laurent), o franțuzoaică mult mai relaxată, care pare să înțeleagă mai repede lucrurile despre care vorbește Thaddeus tocmai pentru că se lasă purtată de val și crede în supranatural. Lucrurile se precipită atunci când, la al doilea spectacol, în New Orleans, cei patru iluzioniști se întorc împotriva finanțatorului lor, Arthur Tressler (Michael Caine) pe care îl jefuiesc de 144 de milioane de dolari pe care îi livrează în conturile spectatorilor în direct.

Criticată pentru că ar insulta inteligența spectatorilor pentru momente necredibile precum cele în care Michael Caine este fraierit să își divulge parola generosului său cont bancar (bineînțeles „Pufăilă”, numele pisicii sale din copilărie), poveștii din Now You See Me i se pot reproșa mai multe, dar nu că ar plictisi sau că ar fi lipsită de umor (un alt punct forte este că  un astfel de jaf este nu numai posibil, ci și plauzibil).

Personajele sunt, într-adevăr, cam lipsite "de carne": Jesse Eisenberg pare mult prea neîncrezător în propriile trucuri, Isla Fisher nu se bucură nici pe departe de aceeași culoare ca în The Great Gatsby, iar Dave Franco are atât de puține replici (deși face parte din suita celor patru călăreți) și apariții încât poți să crezi că e un lăcătuș-mecanic mut (specialitatea lui era intratul prin efracție) sau un proaspăt imigrant care preferă să mai asculte încă până să vorbească el însuși. Woody Harrelson este în schimb un badass chapeau, iar pe Morgan Freeman și Michael Caine este amuzant să îi vezi încuiați pe dinafară de cei patru la petrecerea unde preț de câteva zile erau staruri.

Da, sfârșitul te dezumflă puțin, dar asta e pentru că un truc explicat își pierde din strălucire.