Articole

Adaptare, edulcorată pe alocuri, a romanului omonim (care i-a adus lui Peter Carey Premiul Booker), Oscar and Lucinda (1997) răscumpără prin frumuseţea imaginii, regia inspirată (Gillian Armstrong) şi jocul actoricesc ceea ce se pierde, inevitabil, în trecerea de la carte la film.

Oscar (Ralph Fiennes) şi Lucinda (Cate Blanchett) sunt doi indivizi stingheri şi excentrici, care nu-şi găsesc locul în societatea în care trăiesc. În Anglia victoriană, tânărul Oscar îşi părăseşte tatăl, pastor al unui cult protestant foarte auster, spre a se converti la anglicanism, convins că răspunde chemării Domnului. Când descoperă jocurile de noroc, la seminar, consideră că acestea i-au fost revelate de Dumnezeu spre a se putea întreţine, păstrând strictul necesar pentru el şi dând restul săracilor.

În New South Wales, Lucinda se trezeşte, la 18 ani, moştenitoarea unei averi considerabile şi, într-o epocă în care rolul femeii era limitat la sfera căminului, decide să cumpere o fabrică de sticlă. Marginalizată de societatea conservatoare din Sydney şi resimţind moştenirea ca pe o povară, îşi găseşte evadarea în jocurile de noroc.

Din întâlnirea celor doi se naşte un pariu ce are ca miză viitorul amândurora: Oscar se angajează să transporte în Australia profundă o biserică de sticlă concepută în atelierul Lucindei, mânat de speranţa nerostită că astfel îi va câştiga dragostea.

Motivaţiile personajelor, resorturile care-i fac să acţioneze, analizate îndelung în carte, sunt evident simplificate în film, chiar dacă se apelează la formula unei voci din off menite să rezume evenimente decisive sau stări emoţionale. Din fericire, interpretările nuanţate oferite de Fiennes şi Blanchett luminează peisajul interior al personajelor, cu tainele şi ambivalenţele lor.

Ralph Fiennes face să transpară în fiecare gest candoarea şi intensitatea personajului şi redă firesc, fără stridenţe, parcursul său emoţional. Cate Blanchett, într-unul din primele ei roluri importante, îşi dozează cu fineţe emoţiile, lăsându-ne să întrezărim impulsurile contradictorii, amestecul de rezervă şi exuberanţă ce defineşte personalitatea Lucindei.

Aceste destine excepţionale sunt proiectate, însă, pe un fundal mai amplu – acela al istoriei coloniale a Australiei şi al primelor contacte între colonişti şi aborigeni, contacte în care religia a jucat un rol central. Astfel, drumul caravanei lui Oscar, menite să poarte biserica de sticlă (simbolizând deopotrivă religia şi civilizaţia occidentală), prin teritoriul aborigen devine emblematic pentru complicitatea misionarilor la proiectul colonial. Asemenea lui Oscar, chiar când sunt mânaţi de cele mai bune intenţii, sfârşesc prin a deveni părtaşi sau martori neputincioşi la masacre comise în numele civilizaţiei.

În carte, Carey alege să deconstruiască perspectiva colonială prezentându-ne versiunea aborigenă a poveştii despre „venirea” Lui Iisus, asociată cu prima dată când au văzut sticlă. În film, acest lucru ne e sugerat printr-un scurt dialog între aborigeni despre străinii care aduc cu ei „cutii magice” şi, ulterior, printr-un cadru în care copii aborigeni, într-o inocenţă aproape adamică, privesc trecând silueta graţioasă a bisericii de sticlă. Deşi nici unul dintre aborigeni nu e individualizat în film, efectul e la fel de pregnant.

Dincolo de fundalul istoric și temporal, peisajele maiestuoase străbătute de caravană creează o atmosferă atemporală la care contribuie în egală măsură directorul de imagine Geoffrey Simpson şi compozitorul Thomas Newman, care semnează coloana sonoră.

Deşi dragostea e una din forţele călăuzitoare ale poveştii, Oscar and Lucinda nu e doar o poveste de dragoste, ci mai curând o poveste despre destin şi hazard, despre firele nevăzute care ne unesc, ţesând istorii individuale şi colective.

Pentru profesorii mei de limba română din școala generală și liceu, critica literară era o întreprindere la care oricine se putea înhăma, atâta timp cât se înarma cu arsenalul potrivit. „Știi să deosebești rima încrucișată de rima împerecheată? Felicitări, de azi înainte, te poți considera egalul lui G. Călinescu!” Cam așa se punea problema, iar una din multele obsesii ale formatorilor de noi și noi generații de exegeți era atotputernicul laitmotiv.

Ei bine, nu cred că există cinci minute legate în cel mai recent film al cineastului american Harmony Korine (Spring Breakers / Vacanță de primăvară, 2013) în care vreunul din personaje să nu tragă în joacă, înspre ceilalți sau în aer, cu pistolul imaginar format din degetul mare și degetul arătător, sau fără ca sunetul unei împușcături să puncteze sonor un racord. Inutil de precizat, peripețiile celor patru fete care erau trei, Candy și Brit, se încheie cu un carnagiu.

Al doilea lucru de care trebuia să ții cont și când strănutai, dacă voiai să treci clasa, era simbolistica numelor. Indiferent cât de oarecare păreau, nu se putea să nu însemne ele ceva, iar dacă știai ce, treaba era pe jumătate gata. Nici aici, Vacanța de primăvară nu dezamăgește: din cele patru fete cucuiete care dau o fugă la ocean să sărbătorească vacanța de primăvară, pe cea mai hamletiană dintre ele o cheamă Faith. Ca un făcut, împricinata crede în Dumnezeu; tot e bine, putea fi și mai rău – putea s-o cheme Delăsare, Plictis sau Indolență.

Deși oaia albă rătăcește și ea, participând alături de suratele ei la toate escapadele imaginabile, o face ducând dorul cântărilor de odinioară din sânul congregației, când purtarea ei era încă pe placul Domnului. Culmea, ceea ce o determină să se întoarcă acasă e confruntarea cu justiția umană: acolo unde păcătoasele sex, alcool și droguri dau greș, spectrul cazierului judiciar se dovedește a fi un sfetnic mai convingător. Cotty, Brit și Candy (simbolistica lovește din nou!) rămân, însă, pe baricade, urmând consecvent, la indicațiile lui Alien (James Franco), drumul către propria lor pierzanie. „Spring Breakers” e descrierea cu un lux de amănunte a acestei destrăbălări prelungite, o descriere pe cât de elocventă, pe atât de plină de învățăminte, astfel încât ar trebui să fie pe placul tuturor: și al elevilor din ultima bancă, și al profesorilor zeloși.

Filmul nu a avut prea mare succes la Veneția, dar asta nu e vina nimănui – imprudența a fost a celor care au decis să-l înscrie în competiția Bienalei. La MTV Movie Awards ar fi mers la sigur: montajul alert, care alternează cadre scurte redate la viteză normală cu cadre scurte în ralanti, și faptul că filmul pare o versiune extinsă a emisiunii The Grind îl recomandă din plin.

În programul MTV în cauză, nu se întâmpla mare lucru în afară de faptul că niște băieți și fete îmbrăcați sumar dansau în jurul unei piscine. În Spring Breakers, se mai întâmplă câte ceva (o spargere, o descindere a poliției și o răfuială între găști rivale), dar fără băieți și fete îmbrăcați sumar care dansează în jurul unei piscine, filmul n-ar mai fi existat. Petrecerea presupune foarte mult alcool (care se bea, dar se și toarnă demonstrativ peste trupurile goale sau aproape goale care dansează), droguri (care se fumează la bong sau se prizează de pe trupurile goale sau aproape goale care dansează), sex (inutil de precizat cine sunt participanții) și arme (mânuite de trupurile care tocmai au dansat sau se pregătesc să danseze).

Camera le urmărește pe toate cu o atenție neobișnuit de alertă, de aici marele paradox al filmului. Asemeni unui restanțier leneș care vrea să treacă examenul, să se și distreze toată vara, Vacanța de primăvară are profunzimea unui porno, dar pretenția de a trece drept pildă, meditație despre deșertăciunea vieții moderne sau eseu despre poezia pumnului care lovește în față. „Bikinis and big booties, that’s what life is about”, e de părere Alien, însă același lucru se poate spune și despre filmul lui Korine.