Articole

Un decor ce pare să sugereze ruinele unei mânăstiri, un soi de ceremonie nupţială neconvenţională în care mirele e îmbrăcat în boxeri şi tricou, în timp ce Tom Waits cântă You Can Never Hold Back Spring … de la primele cadre La tigre e la neve (Tigrul şi zăpada) ne conduce în universul improbabil al lui Roberto Benigni, prezent aici în calitate de regizor, co-scenarist (alături de Vincenzo Cerami) şi protagonist.

Ca şi La vita è bella, La tigre e la neve, realizat în 2005, abordează un subiect dramatic – invazia americană în Irak -, dar ni-l prezintă cu fineţe şi umor, fără parti-pris-uri ideologice, prin prisma unui personaj de o inocenţă dezarmantă, ceea ce, paradoxal, amplifică absurditatea războiului.

Attilio de Giovanni (Benigni) e un poet plin de vervă şi distrat a cărui muză, Vittoria (Nicoletta Braschi), nu pare să-i împărtăşească dragostea decât în vis. Când află că Vittoria, aflată în Irak cu un prieten comun, poetul Fuad (Jean Reno), a fost rănită în urma unui atac, Attilio aleargă în ajutorul ei. În timp ce protagonistul nostru recurge la diverse stratageme spre a-i asigura Vittoriei tratamentele necesare, descoperim, prin ochii lui, o ţară devastată de război, în care ultimele oaze de normalitate dispar în bombardamente.

Deşi mesajul politic al filmului este unul lipsit de echivoc – condamnarea fără drept de apel a războiului -, La tigre e la neve nu poate fi redus la un film de protest sau un manifest politic. Perspectiva lui Benigni este una umanistă, cu accente ironice sau elegiace. Miza sa e afirmarea vieții oamenilor obişnuiţi, precum doctorul irakian, ce încearcă să-şi păstreze iluzia firescului.

Personajele pe care le întâlneşte în Bagdad pot fi asimilate unor tipuri – de la bătrânul farmacist înţelept, la micul pungaş care profită de haosul produs de invazie spre a face un ban -, dar nu sunt caricaturizate. O undă de empatie transpare chiar şi în modul în care sunt prezentaţi soldaţii americani, gata să-l împuşte pe Attilio când îl iau drept un atentator sinucigaş: prin ochii lui, vedem în ei oameni obişnuiţi pentru care teama şi suspiciunea au devenit o a doua natură.

Personajul lui Benigni nu se deosebeşte prea mult de cel pe care-l interpretează în La vita è bella, regăsim aceeaşi candoare, aceeaşi exuberanţă de clovn, dar nu e întâmplător, poate, că, de data aceasta, avem de-a face cu un poet. În inocenţa sa de Pierrot, Attilio e o figură eroică, iar, în credinţa sa în puterea „iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele”, nu e cu nimic mai prejos de Dante, eroul lui Benigni, trecând prin Infern pentru a gusta promisiunea Paradisului – la fel de miraculos şi improbabil ca imaginea unui tigru ce păşeşte prin ninsoare pe străzile Romei.

The World is Yours scria pe afișul publicitar pe care îl vedea în fiecare zi de la fereastră Tony Camonte, cel care avea să devină cel mai de temut gangster din perioada Prohibiției. Bazat pe biografia lui Al Capone, Scarface trezește o combinație de fascinație și repulsie – tipică unei vieți corupte și decadente. 

Tony Camonte (Paul Muni), devenit mâna dreaptă a lui Johnny Lovo reușește, în scurt timp, să controleze comerțul ilegal cu alcool în zona de sud a orașului Chicago. Deși acesta din urmă îl sfătuiește să nu se amestece în zona de nord a orașului, controlată de  gangsterul O’Hara, Tony nu își ascultă șeful și pornește un război între cele două bande. Violența sa ieșită din comun și lipsa de scrupule îl scot victorios din măcelul care are loc, însă la scurt timp după aceasta, Tony își setează următorul țel: acela de a o avea și pe Poppy, iubita șefului. Umilit de flirturile celor doi, acesta aranjează ca Tony să fie ucis, însă Camonte reușește să scape și, după ce se asigură că, într-adevăr, Lovo îi plănuise asasinatul, îl ucide și pe acesta.

Ironia supremă din film este aceea că totul îi merge bine lui Tony atâta vreme cât acesta își tratează victimele și crimele ca pe simple afaceri. În momentul în care începe să se lase purtat de sentimente, își semnează condamnarea la moarte. Aflând despre relația dintre sora sa, Cesca (Ann Dvorak) și Guino Rinaldo (George Raft), cel mai bun prieten al său, Tony îl ucide într-o criză de gelozie. Este primul moment în care politica sa de a „trage mai întâi și a pune întrebări după” îl lasă fără cuvinte, căci sora sa îi mărturisește printre lacrimi că ea și Guido se căsătoriseră.

Filmul încearcă să surprindă cât mai multe fațete ale personalității flamboaiante a lui Tony Camonte: preferințele lui pentru costume scumpe și culori îndrăznețe (după cum ne dăm seama din comentariile celorlalte personaje, căci filmul este alb-negru), pentru lux în general sau pentru artă sunt condimentate cu un entuziasm aproape copilăros atunci când descoperă și folosește pentru prima dată o mitralieră. De altfel, personajul principal este construit pe baza unei contradicții care are ca poli tocmai cruzimea sa nemăsurată și gustul pentru „plăcerile fine ele vieții”. Aflând, în timpul unei pauze dintre acte la un spectacol de teatru, că trebuie să plece mai repede pentru a „regla conturile” cu o altă bandă de gangsteri, îi spune secretarului său să rămână la spectacol pentru a-i povesti sfârșitul piesei.

Distribuția este, pe lângă regie și imagine, unul dintre punctele forte ale filmului. Interpretarea lui Paul Muni poate crea tensiune și fără ca acesta să fie surprins direct în cadre, semnăturile lui fiind fluieratul de rău augur sau umbra care-i alunecă pe pereți înaintea unui omor. La antipolul acestuia, secretarul său analfabet Angelo (interpretat de Vince Barnett, întrecut prin umor doar de marele Groucho Marx) reușește să creeze scene de un comic savuros.

Scarface rămâne în istoria cinematografiei ca unul reprezentativ pentru genul de film cu gangsteri: prin laitmotive ca  apariția „X”-ul creat din lumini și umbre, premonitoriu pentru moartea unor personaje, și imprimă mafioților faimosul tic al datului cu banul ca gest de intimidare. Howard Hawks semnează astfel regia unui film care avea să devină un clasic al genului cu gangsteri, lăsând cinematografia americană să mai aștepte aproape o jumătate de secol până la apariția unui alt „Scarface”, de data aceasta interpretat de Al Pacino.

I-am admirat pentru roluri, ca și pentru haine – croite de designeri renumiți -, dar mai ales pentru cum poartă aceste haine. Așa că i-am nominalizat în top nu pentru a valida zicala că haina îl face pe om, ci pentru că era prilejul perfect să vorbim despre stilul lor, acel je ne sais quoi. Da, sunt dandiesși îi admiram pentru asta: 

5. Jacob Palmer – Crazy, Stupid, Love (2011) – if you're not Steve Jobs, you've got no right to wear New Balance sneakers

Fara a relua povestea filmului, Jacob Palmer (Ryan Gosling) este un cuceritor care se imprieteneste cu Cal Waver (Steve Carell)  intr-un bar si se ofera sa il transforme intr-un barbat modern. Jacob e sarmant, aratos, mereu in cautarea unor cuceriri si etalandu-si stilul dar, asa cum reiese mai tarziu din film, sufera de o depresie cronica si foloseste ca surogat pentru fericire consumul de lucruri scumpe. Hainele lui au un stil elaborat-relaxat, costumele sunt perfect croite, cu detalii de piele la guler si la buzunare, camasi descheiate la primul nasture, curea asortata cu pantofii; iar ochelarii de soare sunt nelipsiti. 

Jacob Palmer intra in top pe locul 5, pentru ca ne arata pana la urma ca exista si ceva real sub hainele sale frumoase.

4. Patrick Bateman – dressed to kill – American Psycho (2000) 

Jucat de Christian Bale, Patrick Bateman este un personaj cu viata dubla: investment banker in Manhattan si criminal in serie in timpul liber. Personajul este portretul tipic al unui carierist newyorkez: nesigur pe el in ciuda imaginii, pedant, atent pana la obsesie cu modul cum arata, traind intr-o lume dominata de hedonism, lacomie si egocentrism. Lunga lista de branduri enumerate de-a lungul filmului denota un materialism de care Bateman are nevoie pentru a construi o imagine perfecta pe care sa le-o arate celorlalti, pe cand identitatea sa de criminal in serie ii da posibilitatea de a se conecta la ceva real dincolo de superficilitatea brandurilor.  

Dressed to kill capata sens la propriu in American Psycho, iar Bateman primeste locul 4 pentru ca, desi esti contrariat de duplicitatea lui si de inclinatiile ucigase, nu poti nega faptul ca se imbraca impecabil.

3. Ray Koval – Duplicity (2009) – Clive Owen in Armani

Doi fosti agenti secreti, Ray (Clive Owen) si Claire (Julia Roberts), au aparasit lumea spionajului si sunt acum angajati pentru multinationale rivale obsedate de securitate. Misiunea lor este de a proteja un produs al carui patent va aduce profituri uriase.

Filmul nu este grozav, dar merita vazut macar pentru a-l admira pe Clive Owen pentru modul nonsalant dar sofisticat cu care poarta costumele Armani. Hainele lui Ray sunt asortate perfect cu o pereche de ochelari de soare Dior 0049 Aviator si parca sunt special scaldate in lumina care le pune perfect in valoare, fie cea din Bahamas, New York, Roma sau Dubai. Desi la lucru, Clive Owen iti da senzatia datorita stilului relaxat dar si a hainelor deschise (la culoare si la nasturi), ca se afla intr-o vacanta perpetua.

Se situeaza pe a treia pozitie pentru ca insusi Clive Owen a declarat: Nu am fost mai bine imbracat in nici un alt film.

2. Jay Gatsby – Robert Redford este The Great Gatsby (1974)

E de ajuns sa arunci o privire la Robert Redford in clasicul The Great Gatsby, ca sa intelegi ca acest film vorbeste serios despre moda si stil. Jay Gatsby, un baiat sarac devenit bogat, conduce o masina luxoasa si este cunoscut pentru petrecerile somptuoase pe care le organizeaza in casa sa superba din Long Island. Mai mult decat atat, isi doreste sa o recucereasca pe Daisy, iubita lui din tinerete, acum casatorita cu un mare bogatas.

Filmul evoca perioada anilor ’20 care promoveaza independenta, emanciparea sexuala si placerea de a trai. Dupa primul razboi mondial, timpul pierdut trebuia recuperat intr-un ritm alert, cu alcool si muzica jazz.

The Great Gatsby a fost laudat la vremea lui pentru felul in care ilustreaza eleganta perioadei de aur a jazz-ului, iar costumele au primit un binemeritat premiu Oscar. “Vinovata” este Theoni Aldredge (care a facut si costumele din A Streetcar Named Desire), ce a folosit piese din colectiile lui Ralph Lauren pentru a reda aerul anilor ‘20.

Se claseaza pe locul 2 pentru ca, desi putem dezbate mult si bine de ce Jay Gatsby este Great, un lucru este clar pentru toata lumea: are stil.

1. Agentul 007 – Clasicul – Seria James Bond (1961-2012)

James Bond nu are nevoie de nici o introducere. Si, asa cum stim ce poarta Mos Craciun, recunoastem stilul lui James Bond imediat: costum perfect in orice circumstante, purtat cu o doza serioasa de nonsalanta si siguranta de sine.

Costume de zi in 3 piese Brioni sau Tom Ford, ceasuri Rolex sau Omega, pantofi Church’s sau Crockett&Jones, butoni, cravata neagra, gri sau albastra. Din anii ‘50 si pana la Skyfall, James Bond ne-a aratat ca a purta costum si a te simti confortabil in el face parte din rutina zilnica a unui barbat.

Si peste toate, smockingul. Fie ca este interpretat de Sean Connery, Roger Moore, Pierce Brosnan sau Daniel Craig, James Bond arata extraordinar in smocking. Sau dinner jacket – in limbaj de spion englez. Diferentiat de costumele de zi prin revere din matase, papion si incheiate intr-un singur nasture, smocking-ul a devenit un accesoriu obligatoriu in incercarea de a salva lumea.

Este cap de lista pentru ca de 50 de ani incoace se prezinta elegant intr-un mod impecabil si ne arata ce inseamna sa fii un clasic.