Facebook
Acasă Articole Pagină 259

Articole

Ultimele

Luna aprilie la Ateneu – Programul concertelor simfonice

corina
-
0

În luna aprilie poţi asculta la Sala Mare a Filarmonicii George Enescu compoziţii de la Ceaikovski, Edouard Lalo, până la Beethoven sau Wagner. Concertele au loc în zilele de joi şi vineri ale fiecărei săptămâni începând cu ora 19:00 şi se vor desfăşura potrivit programului următor:

 

Joi, 4 aprilie şi Vineri, 5 aprilie

Cele două zile îi sunt dedicate lui Piotr Ilici Ceaikovski.  Pentru început solistul Marin Cazacu va interpreta Francesca da Rimini (Fantezie simfonică după Dante), amintindu-ne astfel de povestea Francescăi şi a lui Paolo, prizonierii din Infernul. În repertoriu sunt incluse şi Variaţiunile pe o temă rococo pentru violoncel şi orchestră, respectiv Simfonia nr. 5, în mi minor, aparţinând, de asemenea, lui Ceaikovski.

 

Joi, 11 aprilie şi Vineri, 12 aprilie

Sub bacheta dirijorului Gerd Schaller poţi asculta Simfonia spaniolă în re minor pentru vioară şi orchestră semnată de Édouard Lalo, compozitor francez cunoscut pentru contribuţia sa la reînnoirea muzicii de cameră. A doua parte a programului îl are în prim plan pe Anton Bruckner cu a sa Simfonie nr. 5 în si bemol major, considerată o exemplificare desăvârşită a tehnicii contrapunctului.

 

Joi, 18 aprilie şi Vineri, 19 aprilie

Dirijorul Horia Andreescu împreună cu solistul Michael Roll îţi propun o incursiune în muzica lui Beethoven. Este vorba despre Concertul nr. 5 în mi bemol major pentru pian şi orchestră, ultimul din cariera compozitorului. Seara va fi completată de Simfonia nr. 8 în do minor a lui Dmitri Şostakovici, numită sugestiv Stalingrad.

 

Joi, 25 aprilie şi vineri, 26 aprilie

În fine, în cadrul ultimelor două concerte ale lunii te poţi delecta cu muzica lui Richard Wagner. Cu ocazia Anului Wagner sunt programate Uvertura la „Olandezul zburător”, Preludiu şi Moartea Isoldei din "Tristan şi Isolda" şi Preludiu la "Tannhäuser". Nu vor lipsi nici compoziţiile romantice, din program făcând parte Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor al lui Robert Schumann.

Orchestra va fi dirijată de Christian Badea, iar solistul este Bogdan Zvorişteanu.

 

Pentru concertele simfonice biletele variază între 50 şi 65 de lei la categoria I, 45-60 de lei la categoria a II-a, respectiv 40-55 de lei pentru categoria a III-a.

The Internship

-
0

Vince Vaughn și Owen Wilson se întâlnesc din nou după colaborarea pe care au avut-o anul trecut pentru The Watch. Cei doi actori vor interpreta personajele principale din comedia The Internship, semnată de regizorul Shawn Levy pe un scenariu scris de Vince Vaughn și Jared Stern.

Astfel, Vaughn are un triplu rol în această producție, care va apărea pe marile ecrane la începutul acestei veri, fiind actor, scenarist și producător (alături de Shawn Levy).

The Internship spune povestea lui Billy (Vince Vaughn) și a lui Nick (Owen Wilson), a căror carieră se află într-un mare impas din cauza digitalizării. Încercând să demonstreze tuturor cât sunt de capabili, cei doi se înscriu la un internship la Google, alături de foarte mulți absolvenți de facultate foarte inteligenți. Însă, faptul că au intrat în această lume este doar începutul, acum trebuie să concureze cu un grup format din elite, adevărate genii cibernetice.

Alături de Vince Vaughn și Owen Wilson, din distribuție fac parte actorii Rose Byrne, Max Minghella, Joanna Garcia și John Goodman.

Hotii de frumusete – Tinerete fara batranete, varianta moderna

corina
-
0

Frédéric Beigbederşi Pascal Bruckner. Probabil doi dintre cei mai cunoscuţi autori francezi contemporani, prin romane precum Dragostea durează trei ani, Copilul divin sau Paradoxul iubirii, puse în scenă în România de-a lungul timpului de către Chris Simion. Se adaugă seriei Hoţii de frumuseţe, adaptare după romanul cu acelaşi nume al lui Bruckner, produsă de Compania de Teatru D'AYA și găzduită la  Teatrul Evreiesc.

Dacă nu ai citit deja cartea, ideea piesei ţi se va părea cu siguranţă originală: la graniţa dintre Franţa şi Elveția soţii Steiner (Radu Micu şi Ştefana Samfira), împreună cu majordomul lor Raymond (Ionuţ Niculae) răpesc femei frumoase pentru a le fura tinereţea. Oricât ar părea de ciudat, cei trei folosesc această metodă pentru a-şi păstra vitalitatea, răzbunându-se totodată pe o societate în care, după ce ai înaintat în vârstă, eşti dat la o parte. În mijlocul acestei poveşti halucinante nimeresc, în urma unei excursii la schi în Alpi, Benjamin (Florin Zamfirescu) şi Hélène (Medeea Marinescu), noile victime ale familiei Steiner.

Paralel cu întâmplările propriu-zise funcţionează un al doilea plan, în care Benjamin, de această dată într-o şedinţă de terapie, rememorează împreună cu psihiatra lui (Ioana Pavelescu) întreaga poveste. Trecerile între trecut şi prezent se fac prin intermediul a trei ecrane pe care sunt proiectate scene filmate anterior de actori, intercalate, bineînţeles, cu jocul propriu-zis. Scenografia (semnată Adina Mastalier) reuşeşte din acest punct de vedere să funcţioneze, dar alternanţele foarte frecvente de la o poveste la cealaltă creează un efect excesiv de colaj și fragmentare.

 

 

Deşi piesa beneficiază de pe urma subiectului interesant, la capitolul interpretare există unele minusuri.  Cuplul Francesca – Jérome apare mai degrabă într-o lumina grotescă, nu atât demonică, aşa cum transpare din romanul lui Bruckner sau cum sugerează peruca purtată de Ştefana Samfira pe scenă. Nebunia de care se presupune că suferă Francesca capătă note stridente, amintind mai curând de o vrăjitoare.

Există, apoi, unele episoade cărora nu le-am văzut rostul în economia piesei. Mă refer în special la secvenţele cu Medeea Marinescu de la început, în care încearcă să îl seducă pe Benjamin, iniţial îmbrăcată în călugăriță, apoi în desuuri negre şi ciorapi cu plasă. Este adevărat că replicile apar ca atare în roman („Benjamin, vrei să mă dezbraci te rog? Am chef să stau goală în făţa dumitale”), dar nu ştiu dacă era nevoie de un dans în toată regula pentru a ilustra situaţia.

Proiectul lui Chris Simion (deşi lăudabil pentru curajul de a dramatiza în premieră mondială cartea lui Bruckner sau de a folosi un decor virtual) demonstrează totuşi că este nevoie de mai mult de un roman bun pentru a obține un spectacol reuşit.

Tea with Mussolini – Zeffirelli cu dragoste despre Toscana

Post Modern
-
0

Tea with Mussolini este opera lui Zeffirelli. Şi chiar de n-ai şti, recunoşti imediat stilul: cadrele în care se simte efectiva adoraţie pentru pământul italian şi istoria sa, prim-planurile sensibile cu chipurile personajelor, înregistrând fiecare schimbare a fizionomiei acestora şi caracterul reconfortant-teatral al jocului actoricesc (datorat în mare măsură distribuţiei impecabile).

Pelicula este parţial autobiografică, şi cu atât mai interesantă. Zeffirelli a mărturisit că filmarea acesteia a echivalat cu retrăirea nostalgică a primei părţi din viaţă în Italia: secvenţa în care Mary Wallace (Joan Plowright) îi improvizează o scenă din Romeo şi Julietacu păpuşi din hârtie este una dintre multele preluate ca atare din copilăria regizorului (care explică întrucâtva fascinaţia sa ulterioară pentru povestea pe care va decide să o ecranizeze în 1968).

Alter-ego-ul din film al lui Zeffirelli, Luca, este luat în grijă de reprezentantele aristocraţiei britanice stabilite în Italia în timpul regimului Mussolini, o colectivitate de doamne în vârstă, cel puţin excentrice, numite pe bună dreptate Le Scorpioni. Acestea îşi asumă voluntar rolul de a-l educa pe băiatul lăsat în seama unui tată italian recăsătorit şi cât se poate de indiferent la soarta fiului. Iar educaţia prin artă pe care Luca o primeşte de la doamnele în cauză este una de invidiat: Arabella (Judi Dench) îl plimbă prin coridoarele şi atelierele florentine ale Palatului Uffizzi, învăţându-l să admire şi să creeze studiind clasicii, Mary i-l prezintă pe Shakespeare, instruindu-l să fie receptiv la morala operelor sale pentru a-l ajuta să devină a true English gentleman. 

Dar cea mai vivace şi flamboiantă prezenţă este, de departe, colecţionara americană Elsa Morganthal Strauss-Armistan (un rol în care o descoperi pe Cher aşa cum nu prea ai ocazia să o vezi în alte producţii), suficient de generoasă încât să-i asigure băiatului un fond de economii. Stilul şarmant şi nonşalant al Elsei dă culoare scenariului, atât prin exuberanţa personajului care se căsătoreşte numai cu bărbaţi mai în vârstă pentru a-şi întreţine gusturile scumpe şi costisitorul obicei de a colecţiona opere de artă, cât şi prin modul în care interacţionează cu regina neîncoronată a grupului Le Scorpioni, înţepata Lady Hester (Maggie Smith), soţia fostului ambasador britanic, inamica numărul unu a americanilor despre care afirmă fără drept de apel că "vulgarizează totul". 

Dar toate micile conflicte şi neajunsuri la nivelul istoriei personale sunt aproape anulate de cele majore ale istoriei colective. Izbucnirea războiului mondial şi altercaţiile care îl anunţă vor afecta statutul privilegiat al britanicelor, care refuză totuşi să renunţe fără să-şi pledeze cauza. Iar momentul efectiv în care vor trece la acţiune este acela în care Lady Hester cere să fie primită în audienţă de Mussolini, întâlnire ce se transformă într-un cât se poate de engezesc ceai.

Promisiunile de imunitate şi protecţie ale conducătorului se dovedesc a fi la fel de valabile ca și cele de dragoste ale amantului Elsei, cel care îi va fura acesteia toată averea. Trădate de doi şarlatani, aşa cum subliniază scandalizată Lady Hester, cele două femei vor învăţa să-şi îngroape resentimentele şi, alături de celelalte doamne, să facă faţă situaţiei cu demnitatea tipic britanică, de nezdruncinat chiar şi în faţa trupelor naziste. Este epică scena în care acestea se așează în faţa catedralei din San Gimignano pentru a o proteja de iniţiativele distructive ale soldaţilor germani.

Pe lângă umorul britanic şi interpretarea excelentă, Tea with Mussolini reprezintă o autentică delectare la nivelul imaginilor, adăstând asupra mai multor opere de artă, de la cele renascentiste până la cele moderne, de la Michelangelo până la Picasso. Ca o călătorie inspiraţională prin Toscana, pelicula îţi stârneşte interesul, sau poate dorul, pentru peisajele şi cultura Italiei. În plus, deşi este o variantă romantizată, te ajută să înţelegi mai multe despre mediul care l-a format pe Zeffirelli, să experimentezi bucuria descoperirii atâtor şi atâtor elemente care îi vor influenţa limbajul cinematografic.

To the Wonder

-
0

După The Tree of Life, filmul care a primit Palme d'Or la Cannes în 2011, următorul film semnat Terrence Malick este o dramă romantică ce îi reunește pe Ben Affleck, Javier Bardem, Rachel McAdams și Olga Kurylenko. 

To the Wonder povestește relația dintre Neil (Ben Affleck), un scriitor aspirant, și Marina (Olga Kurylenko – Quantum of Solace, Seven Psychopaths), o imigrantă din Franța a cărei viză pentru America urmează să expire. Deși căsătoria ar fi răspunsul problemei, legătura pare mai degrabă destinată eșecului, cei doi ajungând să fie atrași  de alte persoane. 

Terrence Malick este unul dintre cei mai ocupați regizori ai acestei perioade, pregătind în prezent trei filme pentru perioada 2013-2014, dintre care și Knight of Cups, o producție ce păstrează elementul decepțiilor în dragoste, pe care îl vedem și în To the Wonder.

Naked Tango – Un dans noir intre viata si moarte

Loredana
-
0

Tangoul este, în cea mai bună versiune a sa, o modalitate de comunicare în care cuvintele sunt în plus. Apropierea dintre corpuri, mişcările înlănţuite, mesajele transmise tacit de către partener şi executate intuitiv de către parteneră, creează imaginea unui curent de energie ce se transmite de la un corp la altul: închistat, pasional, agresiv.

Naked Tango, film regizat de Leonard Schrader, încearcă să surprindă această energie urmărindu-şi personajele cu o fervoare aproape de voyeur, în căutarea acelei senzații ce nu poate fi accesată decât dacă ai dansat vreodată tango.

Povestea te transpune în Buenos Aires-ul anilor '20, în care tangoul adevărat era dansat nu de elita societăţii ci de pungaşi, peşti şi prostituate, acestea fiind singurele ce îşi permiteau să se expună în modul în care tangoul pertindea de la o femeie.

Firul narativ al filmului îşi poate găsi locul cu uşurinţă între melodramele atât de populare în anii ’30 şi ’40. Stephanie Torres (Mathilda May) este o femeie tânără şi frumoasă, însă căsătorită cu un bărbat mult mai bătrân decât ea. Dorindu-şi să evadeze de sub tutela rigidă a soţului profită de ocazia de a asuma identitatea unei alte femei venită în America de Sud pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată.

Sinuciderea acestei “soţii prin poştă” îi oferă lui Stephanie şansa de a începe o nouă viaţă însă speranţele îi sunt năruite în momentul în care descoperă că noul său soţ deţine un bordel şi că ea nu este o soţie, ci o prizonieră. Transformarea personajului într-un obiect este punctată prin trecerea “titlului de proprietate” de la Zico (Esai Morales) la Cholo (Vincent D’Onofrio), liderul găştii mafiote locale.

Cholo o transformă pe Stephanie în femeia fatală pe care o visează şi care îi alimentează obsesia, aceasta primind un nou nume: Alba. Încercările ei de a-l manipula, de a evada sau, dimpotrivă, de a se apropia de captorul care o fascinează, declanşează o luptă pentru supremaţie transpusă într-un dans în care dragostea şi ura par să se combine.

Însă Naked Tango nu cade nici un moment în capcană de a-şi transforma povestea în “Frumoasa şi Bestia”. Din contră, se concentrează pe o temă mult mai aproape de esenţă adevărată a tangoului: lupta pentru dominare.

Şi ca orice film noir ce se respectă nu doar lucrează cu personajele tipice genului, ci le hiperbolizează. Cholo nu este doar un “băiat rău”, este “prototipul băiatului rău” ce îşi pedepseşte eroina nu pentru că o urăşte, ci pentru că o iubeşte prea mult. Iar Stephanie, odată cu transformarea sa în Alba, devine femeia fatală conştientă de puterea pe care o foloseşte pentru a manipula, respinge sau atrage.

În regia lui Leonard Schrader, Naked Tango nu este un film perfect. Pe parcurs, povestea pare să plece pe tangențe ce nu au nici o legătură cu tangoul sau cu tema centrală. Intenţia principală a filmului este transpunerea în narativ a tangoului şi de aceea nu ar trebui să existe pretenţii asupra originalităţii poveştii sau a realismului istoric din spatele ei. Cu toate acestea, regizorul simte nevoia de a introduce informaţii adiţionale ce te scot din lumea pe care o creează şi a plauzibilităţii evenimentelor prezentate. Însă în măsura în care tema prezintă interes pentru tine, se poate trece peste aceste imperfecţiuni de structură.

Filmul este puternic influenţat de The Four Horsemen of the Apocalypse (1921), filmul în care şi-a făcut debutul legendarul Rudolph Valentino, prima scenă din film fiind un omagiu adus acestuia. Într-adevăr, Naked Tango datorează foarte mult filmului mut, permiţând muzicii, privirilor sau gesturilor să ţină loc de dialog şi să creeze tensiune.

Decorurile somptuoase cu influenţe futuriste şi fascinaţia pentru culoarea roşu, prezentă aproape în fiecare scenă, vin să sprijine izolarea într-un mediu irealist a lumii pe care  filmul o explorează, singurul lucru palpabil rămânând tangoul dansat de Cholo şi Alba ca pe o sârmă, dar fără plasă de protecţie.

Person of Interest – esti urmarit

Post Modern
-
0

Te-ai gândit vreodată la posibilitatea ca la fiecare colț de stradă sau în fiecare semafor să existe o cameră de supraveghere, iar o mașinărie să știe în fiecare secundă a fiecărei zile unde ești, ce faci și cu cine vorbești? 

Person of Interest se bazează pe unul dintre cele mai îndrăznețe dorințe americane post 11 septembrie: crearea unui sistem care să ajute la detectarea crimelor și, mai ales, a acțiunilor teroriste înainte ca ele să se întâmple. În serial, toată această acțiune este realizată de un program computerizat, inventat de Mr. Finch (Michael Emerson).

Harold Finch este un geniu bilionar însărcinat de Homeland Security să creeze un soft – un fel de Big Brother al întregii societăți. Softul pe care îl crează Finch are, de asemenea, abilitatea să prezică până la cele mai neînsemnate crime. Însă, Finch renunță să mai lucreze pentru Homeland Security și, cu ajutorul unui fost agent CIA, John Reese (James Caviezel), începe să ajute posibilele victime ale unor infracțiuni minore pe care Guvernul le consideră foarte puțin importante.

 

 

Fiecare episod reprezintă un nou caz de rezolvat pentru echipa formată din Reese și Finch, ajutați fiind de doi detectivi new yorkezi: Joss Carter (Taraji P. Henson) și Lionel Fusco (Kevin Chapman) care nu acționează tocmai legal. De fiecare dată totul pleacă de la un număr primit din partea mașinăriei inventate de Finch pe care Reese și cei doi detectivi trebuie să îl transforme într-o persoană, aflând totul despre viața acesteia și încercând fie să o apere de dușmani, fie să o oprească să le facă rău altora. Mașinăria nu poate să prezică dacă acestea sunt victimele sau, din contră, inculpații, inițial ei sunt doar person of interest.

Person of Interest este înconjurat într-un mister total. Nu știm mai nimic despre cazurile pe care trebuie să le rezolve cei patru eroi. John Reese este doar the man in the suit, nici măcar FBI-ul nu reușește să afle cine este acest om care se comportă ca un super erou. Iar Harold Finch este geniul din spatele calculatorului, omul din casca lui Reese și creierul cu un buzunar foarte larg, mereu dispus să cumpere o firmă, un spital sau să creeze o nouă identitate doar pentru a rezolva cazul. Singurele lucruri personale pe care le aflăm sunt din trecutul acestora, cu ajutorul unor momente în care ne întoarcem cu câțiva ani în urmă.

Însă, tocmai acest mister care învăluie întregul serial este cel care îl face interesant. Acțiunea te ține în suspans, ai mereu parte de bătai, focuri de arme, curse cu mașini sau motociclete și în fiecare episod există secvențe în care Reese urmărește sau este urmărit de cineva pentru că și acești super eroi sunt la rândul lor urmăriți de mai multe grupuri de interese, printre care FBI, Homeland Security sau alte genii cibernetice care vor să folosească softul lui Finch în interes personal. 

Tot la capitolul plus este distribuția. Michael Emerson păstrează inteligența ușor înspăimântătoare pe care a avut-o și Ben Linus – personajul său din serialul Lost, pentru care a câștigat un premiu Emmy și reușește să facă un personaj foarte credibil, ajutându-se de costumele elegante, ochelarii rotunzi, șchiopătatul și privirea unui om bun.

De asemenea, James Caviezel, cunoscut mai ales după ce l-a portretizat pe Iisus din The Passion of the Christ, face o rol foarte bun, mereu foarte calm, stăpân pe sine, zâmbind extrem de rar și vorbind foarte puțin, apelând parcă la o interpretare în stilului lui Clint Eastwood. 

Person of Interest este un serial care, mai presus de obsesia americanilor față de terorism, pune accentul pe o problemă mai serioasă – cea a statului care atunci când vrea îmbracă haina lui Big Brother și a lipsei de intimitate la care suntem expuși. 

Pictorul Adrian Ghenie – Texturi de 140 000 de euro

Post Modern
-
0

Casa de licitaţii Sotheby's i-a vândut recent tabloul cu peste 140.000 de euro, tranzacție care l-a transformat într-unul dintre cei mai bine vânduţi artişti români contemporani.

Propunându-şi să redea textura istoriei, acea dimensiune care ne scapă întotdeauna când privim în retrospectivă, Ghenie afirmă că este la fel de interesat de substanţa materială a evenimentelor şi a personajelor din trecut cum este un paparazzo de imperfecţiunile mascate ale vedetelor.

Utilizând de multe ori opera lui Francis Bacon ca sursă de inspiraţie, Adrian Ghenie reinterpretează aura și imaginea personajelor-cheie din istoria universală sau naţională (incluzându-l aici şi pe Ceauşescu, portretizat de artist în momentul de maximă tensiune al procesului televizat) într-un efort de a recupera câte ceva din ceea ce nu se va găsi vreodată consemnat în arhive sau mărturii oficiale. 

Dr. Mengele 2, tabloul vândut acum câteva săptămâni de casa de licitaţii Sotheby's cu o sumă de patru ori mai mare decât cea estimată, este un exemplu clar al acestei direcţii creative. Portretizându-l pe notoriul doctor Josef Mengele, tabloul aparţine unei serii care întoarce reflectoarele în direcţia personajelor nazismului. Dar lumina acestor reflectoare este corozivă, topeşte texturile sau le dinamitează pur şi simplu în tuşe groase şi explozii cromatice. Portretele neinteligibile la primul nivel sfredelesc strat după strat pentru a surprinde esenţa.

Într-un secol al cercetărilor şi al obsesiilor pentru biologic şi corp, acesta din urmă este condus spre coşmarul dismorfiei care alcătuieşte imaginarul lucrărilor lui Ghenie. Dar artistul nu blamează: "Nicio descoperire nu este bună sau rea", susţine acesta. "Depinde doar de modul în care este folosită." Iar transformările prin care trec portretizaţii se pot întâmpla oricui, este de părere Ghenie.

Dr. Mengele reprezintă a patra lucrare semnată de artist care se vinde la licitaţie pentru o sumă impresionantă. Recordul anterior a aparţinut lucrării Studiu pentru bătaia cu plăcinte,un cvasi-portret cu titlu ironic, prezentând aceleaşi trăsături lichefiate care se transformă în semnătura distinctivă Ghenie, achiziţionat în urma unei licitaţii caritabile organizate de casa pariziană Tajan pentru suma de 52.764 de euro. Şi dacă mai există vreo îndoială cu privire la ascensiunea artistului la nivel internaţional, înainte de Studiu, tablourile Gară în afara timpuluişi Piscina au convins colecţionarii care au participat la licitaţiile caselor Sotheby's şi Phillips de Pury din 2011 să le achiziţioneze cu sumele  de 14.578  euro, respectiv 12.868 euro.

Portofoliul artistului nu conţine doar pictură, ci şi instalaţii sau new media. În 2005, Adrian Ghenie a fondat împreună cu Mihai Pop Galeria Plan B din Cluj, spaţiu pentru artă contemporană şi dezbateri, intenţionată ca o punte de dialog cu artişti contemporani internaţionali, dar şi un cadru de promovare pentru cei autohtoni. Întemeierea galeriei a fost modul artiştilor de a-şi lua revanşa după încercările eşuate de a trăi şi a crea ca artişti imigranţi în Austria şi Italia, imediat după absolvire. Dar Adrian Ghenie este şi va fi răscumpărat la alt nivel pentru orice insucces de început- cel puţin aşa promite evoluţia sa de până acum.

Artistul a studiat pictura la Cluj, oraş pe care l-a numit mai în glumă, mai în serios San Francisco-ul României. Mediul universitar nu a fost unul restrictiv, lăsându-l să se dezvolte creativ după premise proprii, dar nu a reuşit să-i contureze o imagine completă a fenomenului artei contemporane internaţionale sau să-i faciliteze contactul cu acesta. Înclinaţia şcolii de artă de la Cluj spre pictura abstractă l-a determinat pe Ghenie să prefere calea figurativului (fără a exclude complet dimensiunea abstractă). Tocmai această opţiune face toată diferenţa din lume, deoarece multe dintre lucrările sale au ca nucleu subiectul celor mai fascinante prefaceri spirituale şi organice, omul.

Cine este Adrian Ghenie în termeni de curatoriali? A expus în cadrul muzeelor de artă modernă şi contemporană din Denver, San Francisco şi Ghent; a participat la bienalele de la Praga şi Veneţia, iar lucrările sale fac parte din colecţiile permanente ale diverselor muzee din Los Angeles şi Antwerp. Lucrează în Londra, Berlin şi Cluj. Mai mult, Ghenie, fiind inclus recent de revista americană Art+Auction în topul celor mai căutaţi 50 de artişti contemporani din lume.

Boardwalk Empire – Nu poti fi gangster pe jumatate

Loredana
-
0

Boardwalk Empire, un serial despre “dezlănţuiţii ani ‘20”, prima perioadă de prosperitate şi stabilitate a naţiunii americane, te câştigă prin stil şi eleganţă. Bărbaţii purtau pălării şi garoafe la butoniera, iar femeile, îmbrăcate spectaculos şi eliberate de corsete, trezeau încântarea admiratorilor şi dezaprobul societăţii cu moravuri.

 

Boardwalk Empire

 

Serialul produs de Martin Scorsese (Casino, Goodfellas) şi scris de Terence Winter (cunoscut pentru celebrul The Sopranos), urmăreşte evoluţia lui Enoch "Nucky" Thompson (jucat excepţional de Steve Buscemi) de la politicianul corupt din Atlantic City la gangsterul violent şi fără scrupule tipic perioadei.

Însă Nucky nu este un simplu mafiot de duzină. Mai presus de bani, îşi doreşte puterea absolută. Duce o viaţă de aparenţe, conducător al imperiului din Atlantic City, un oraş de zile pe plajă şi nopţi petrecute la cazinou, în care oamenii influenţi vin pentru evadare în hedonism. Acesta este servit de Nucky în porţii nelimitate, atâta timp cât câştigă şi el ceva din asta.

 

Boardwalk Empire

 

Factorul care catalizează schimbarea lentă dar certă a personajului este prohibiţia alcoolului în Statele Unite. Pentru mulţi, legea a fost un inconvenient, pentru alţii prilejul asumării unei poziţii morale în faţa dezintegrării societăţii conservatoare. Însă pentru Nucky Thompson şi oamenii cu care intră în contact, a deschis o perioadă în care banii se puteau face cu o uşurinţă fantastică dacă aveai contactele necesare şi suficient sânge rece.

Faţada de eleganţă şi moralitate cultivată cu atât de multă atenţie de Nucky începe să se fisureze din momentul în care Guvernul Federal, reprezentat de agent Nelson Van Alden (jucat de Michael Shannon ce reuşeşte să găsească un echilibru între moralitatea dusă la extrem şi ipocrizia personajului fără a falsa vreun moment) începe să se intereseze de afacerile lui şi stilul de viaţă ce pare să vină în contradicţie cu funcţia pe care o ocupă.

Dezintegrarea personajului este punctată, în special, prin relaţia cu tânărul său protejat, Jimmy Darmody (jucat de Michael Pitt într-un rol autodistructiv, tragic şi infinit de vulnerabil).

 

Boardwalk Empire - Nucky si Jimmy

 

Un serial cu multiple fire narative şi personaje intrate în mentalul colectiv, de la Al Capone şi Charlie Luciano până la Arnold Rothstein şi Meyer Lansky, Boardwalk Empire reuşeşte să creeze personalităţi complexe ce evită definiţiile morale simpliste.

Un alt punct forte sunt personajele feminine atât de neglijate în alte producţii ale genului. Mafia este un mediu creat de bărbaţi pentru bărbaţi, însă femeile din Boardwalk Empire nu stau liniştite pe margine ci au propriile interese şi scopuri pe care şi le urmează chiar în detrimentul bărbaţilor din preajma lor.

 

Boardwalk Empire - Margaret

 

Dintre acestea, ar fi de menţionat două personaje aflate la poluri opuse. Prima, Margaret Schroeder (Kelly Macdonald), este o imigrantă irlandeză cu doi copii şi cu ambiţii ce îi depăşesc cu mult statutul social precar, ce se lasă sedusă de viaţă luxoasă pe care Nucky i-o poate oferi doar pentru a descoperi că moralitatea nu îi permite să se bucure de avantajele pe care le-a câştigat.

 

Boardwalk Empire - Gillian

 

Cea de-a doua este  Gillian Darmody (Gretchen Mol), o femeie de un egoism exacerbat ce îşi foloseşte corpul ca o armă, aţintită, de multe ori, chiar spre cea mai importantă persoană din viaţa ei.

 

Decorurile şi costumele somptoase precum şi coloana sonoră ce foloseşte muzica perioadei într-o nouă orchestraţie vin să coloreze lumea pe care Boardwalk Empire o explorează, transformând serialul într-o nouă “bijuterie” marca HBO, ce demonstrează pe deplin că televiziunea nu mai este de mult sora mai mică şi superficială a cinematografiei. 

5 seriale si fructul interzis al politicii

Post Modern
-
0

Politica este unul dintre subiectele predilecte ale producțiilor americane de film. Iar televiziunile nu puteau să nu se înfructe și ele din mărul politic, privind politica prin ochiul ager și curios al divertismentului. Ambele, politica dar și diverstimentul, având același obiectiv: cucerirea audienței. În topul de mai jos am inclus atât seriale, cât și miniserii și filme de televiziune.

 

5. Kings – când David îl întâlnește pe Goliat

 

 

Plecând de la povestea biblică a Regelui David, dar aducând-o în prezentul războaielor armate și a costumelor scumpe, miniseria Kings urmărește câteva dintre simbolurile, ritualurile și miturile vieții regale. Regele Silas Benjamin, interpretat de Ian McShane, chiar dacă la costum, nu renunță la podoabele care îl fac mai presus de pământeni; însă adevăratul său avantaj este relația directă pe care o are cu divinitatea. Aceasta îl ajută în luarea deciziilor, până când tot ea îi arată înlocuitorul, un anume David Shepherd (înțelegeți voi jocul de cuvinte).

Scenariul este foarte interesant, cu multe întorsături de situație combinate cu trimiteri religioase (neașteptat din partea unei producții americane). De remarcat, prințul este interpretat de românul Sebastian Stan, în film un homosexual împătimit al plăcerilor nocturne.

Miniseria Kings a fost difuzată pe NBC, în 2009, timp de 13 episoade.

4. Political Animals – politica dezbracă de secrete

 

 

Nu foarte mulți oameni din lumea politică se pot mândri că au devenit personaje în producții cinematografice. Lăsând realizările profesionale de o parte, Hillary Rodham Clinton este, fără doar și poate, omul politic cel mai prezent în lumea entertainment-ului. Asta pentru că mulți scenariști și regizori încearcă s-o invoce în producții ficționale pentru a-i rezolva misterul vieții personale.

Dacă la început se punea accentul pe legătura sa cu fostul președinte american Bill Clinton, precum în Primary Colors (atât în roman, cât și în film) – unde era portretizat mariajul dintre cei doi – sau în The Special Relationship – o docudramă marca HBO despre relația dintre familia Clinton și Tony Blair – în miniseria Political Animals este vorba despre ambițiile politice ale doamnei Clinton și despre munca sa în calitate de Secretar de Stat. Miniseria tratează și dilema „de ce Hillary a acceptat să rămână alături de soțul său după ce acesta a înșelat-o”.

Personajul principal, Elaine Barrish Hammond, interpretat de actrița Sigourney Weaver, este o fostă primă doamnă cu aspirații la cea mai înaltă funcție în stat, dar care a divorțat. Political Animals a fost nominalizat pentru cea mai bună producție de televiziune la Globurile de Aur, iar din distribuția sa face parte, din nou, și actorul de origine română Sebastian Stan.

Cele șase episoade din Political Animals au fost difuzate în 2012, pe USA Network.

3. Scandal – armata de oameni din spatele politicienilor

Scandal pleacă de la povestea reală a lui Judy Smith. Kerry Washington o interpretează pe Olivia Pope, consilieră care lucrase pentru președintele SUA și fusese amanta acestuia. Când lucrurile din viața personală o luaseră pe o pantă prea abruptă, Pope decisese să își întemeieze o firmă de consultanță, luând alături de ea foști avocați sau criminali plătiți, fiecare cu câte o mare problemă în viața personală.  Obiectivul lor este acela de a rezolva problemele din viețile personale ale clienților, în general oameni politici, înainte ca acestea să devină publice.

Serialul creat de Shonda Rhimes, producătoarea Grey’s Anatomy și Private Practice,  se află aproape de finalul celui de-al doilea sezon pe ABC. La noi, Scandal este difuzat pe Universal Channel, în fiecare marți, de la 22.00.

2. Veep – nu e chiar așa ușor să fii într-o poziție de putere

Veep, comedia HBO care o are în rolul principal pe actrița Julia Louis-Dreyfus,  vorbește despre o fostă senatoare acum în postura de Vice Președinte a Statelor Unite. Însă această nouă postură nu este deloc ceea ce se aștepta aceasta să fie. Fără a fi deloc pregătită pentru ce o așteaptă, le face viața foarte grea celor din echipă. Serialul este o aluzie la senatoarea Sarah Palin și la situația în care aceasta ar fi reușit să ajungă să ocupe a doua poziție în stat.

Bănuiam, dar Veep confirmă: policienii înjură foarte des. Poate e de înțeles că au nevoie să se elibereze după ce în public nu au cum să scape de discursurile alambicate, constipate și pline de platitudini. Așa că, atunci când ușile din lemn masiv se închid, lăsând în urma lor presa și electoratul, politicienii dau frâu liber cuvintelor grele.

Primul sezon din Veep a fost difuzat în 2012, pe HBO. Iar din 14 aprilie începe cel de-al doilea sezon.

1. Game Change – niciodată nu știi ce se ascunde în spatele unui zâmbet larg și a unei mâini întinse

 

 

Dacă Julia Louis-Dreyfus o întruchipează într-o latură satirică și ironică pe Sarah Palin, docudrama celor de la HBO, Game Change, aduce o altă perspectivă asupra candidaturii din 2008 a fostei senatoare de Alaska pentru poziția de Vice Președinte a Statelor Unite. Vorbind despre relația dintre un politician și echipa sa de campanie, aceasta aduce în discuție o veche și romantică problemă, cea a loialității și a ajutorului mai presus de propriile interese.

Filmul, câștigător al Globului de Aur 2013 pentru categoria cea mai bună miniserie sau film TV, concurând cu Political Animals, se bazează pe bestseller-ul cu același nume scris de jurnaliștii politici John Heilemann și Mark Halperin. Filmul lasă în urmă amănuntele despre John Edwards, Hillary Rodham Clinton sau Barack Obama și se concentrează pe campania lui Palin, interpretată cu mare finețe de Julianne Moore – câștigătoare a unui premiu Emmy și unui Glob de Aur pentru acest rol.

Game Change reușește să creeze o imagine echilibrată a unei figuri politice contestate și controversate și ne introduce în cercul din spatele politicianului, format din oameni care te pot susține și îți pot consolida victoria electorală sau, din contră, te pot dărâma de pe piedestalul pe care, cel mai probabil, tot ei te-au urcat.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026