Articole

Când să răsufli uşurat că s-a terminat un ciclu de amoruri ştiinţifico-fantastico-siropoase (evident, Twilight), Hollywood-ul se încăpăţânează să livreze încă unul doar pentru că poate (să adune bani în box-office).

Reţeta e simplă: iei o carte din categoria young adult fiction, ultimul răcnet în materie de beletristică în State, îi adaptezi scenariul cum poţi şi angajezi câţiva actori dacă nu buni, măcar telegenici. Beautiful Creatures (Cronicile Casterilor) are totuşi grijă ca, pe lângă nişte protagonişti atrăgători şi "proaspeţi" în domeniu, să includă şi câteva nume irezistibile publicului, precum Jeremy Irons şi Emma Thompson. Măcar în privinţa distribuţiei, filmul nu dezamăgeşte, iar de cei doi actori principali, Alice Englert (fiica regizoarei Jane Campion, autoarea faimosului film The Piano) şi Alden Ehrenreich vom mai auzi în mod cert.

Surprinde şi este de admirat firescul interpretării protagoniştilor, mai ales atunci când rolurile de adolescenţi americani care trăiesc o primă dragoste – chinuită – nu predispun de obicei la naturaleţe sau la revelarea geniului actoricesc, ci mai degrabă la priviri neconvingător-măcinate şi replici forţate. Spre deosebire de corespondenţii lor din alte producţii de profil, cei doi actori se achită cu succes de partiturile ce le revin, în ciuda faptului că acestea se prezintă după cum urmează:  ea, Lena, o vrăjitoare (sau caster, ca să fim în ton cu filmul) care şi-ar dori să fie de partea binelui, dar pe care trecutul şi pedigree-ul par să o plaseze de latura cealaltă a baricadei; el, Ethan, prototipul liceeanului după care suspină colegele, cititor de Vonnegut Jr., care visează la o viaţă în afara orăşelului natal, locul unde nici măcar numele filmelor americane nu sunt scrise corect pe firmamentul cinematografului, iar oamenii încă organizează cercuri de rugăciune atunci când se simt depăşiţi de fenomenele naturale.

Evident, între cei doi liceeni – care vorbesc cu un năucitor accent sudist – se naşte o iubire (previzibil) imposibilă. Pentru că Lena este un fel de bombă cu ceas: ziua în care va împlini 16 ani este momentul în care se va decide dacă trece de partea binelui sau a răului, independent de voinţa ei. Situaţia se complică graţie unei strămoaşe care a comis şi ea imprudenţa de a se îndrăgosti de cine nu trebuia, atrăgând un blestem care îi diminuează considerabil şansele Lenei de a se specializa în magie albă (oare unde am mai auzit povestea asta?).

Pilonii de rezistenţă ai filmului sunt Mason şi Sarafine, respectiv Irons şi Thompson, cei care ridică semnificativ ştacheta producţiei. Cea din urmă este, aşa cum era de aşteptat, spectaculoasă în locul mamei Lenei, epitomul vrăjitoarelor rele, cu isteriile şi râsetele malefice de rigoare, pendulând graţios între cele două personalităţi pe care le impune rolul. Iar Irons, interpretându-l pe unchiul Lenei, este şarmant şi teatral, de la apariţie şi ţinută până la micile manierisme de burgez sudist pe care şi le-a însuşit cu brio.

Scenariul este presărat cu un umor la care nu te-ai fi aşteptat, fiind reconfortantă ironia dialogurilor unor personaje care reuşesc performanţa (mai rar întâlnită în cazul producţiilor de gen) de a nu cădea în pueril şi/sau melodramatic. Dar povestea e adaptată într-un stil dezlânat, nu este lipsită de nonsensuri (pe care e de bănuit că le conţine şi cartea) şi este departe de a fi originală în vreun fel. Eşti pus faţă în faţă cu toate clişeele ce ţin de sudul Americii de Nord: comunitatea aproape medievală în gândire, fanatismul religios, spaima de tot ceea ce nu poate fi controlat, femeia afro-americană care întruchipează tocmai lucrurile care inspiră teamă etc. Până şi grafica lasă de dorit în momentele cheie ale filmului: nu reuşesc să impresioneze în niciun fel spiritele malefice ale vrăjitoarelor în variantele lor concepute pe calculator- efectul lor e caraghios spre ridicol, tocmai în momentele când tensiunea ar trebui să fie la cote maxime.

Oricum ar fi, trebuie să ne obişnuim cu ideea că filmul va avea o continuare. Şi să ne consolăm cu gândul că am văzut şi mai rău de atât în ceea ce priveşte adaptări de young adult fiction.Iar dacă avem noroc, vom avea din nou parte de interpretări în genul celor lui Irons şi Thompson și în sequel.

Deși ceremonia de decernare a premiilor Berlinalei din 2013 a început prin prezentarea filmului românesc aflat în competiție, Poziția copilului, nu am fost anunțați ca și câștigători nici la categoria Cel mai bun actor, nici la categoria Cea mai bună actriță – unde Luminița Gheorghiu era văzută cu șanse reale la premiu.

Premisa care s-a dovedit adevărată în ultimul anunț al membrilor juriului a fost că singurului film românesc aflat în competiție i s-a rezervat Marele Premiu al Festivalului, câștigând astfel Ursul de Aur 2013.  Cu premiera în România în data de 8 martie 2013, Poziția copilului în regia lui Călin Peter Netzer (Medalia de onoare – 2009 și Maria – 2003)aprofundează relația dintre o mamă posesivă (Luminița Gheorghiu) și fiul ei de 32 de ani (Bogdan Dumitrache). Mai multe detalii despre film aici.

Pe scenă a urcat parte din echipa care a lucrat la realizarea acestui film și, bineînțeles, producătoarea lui, Ada Solomon (cea care a produs de asemenea documentarul Capitalism – Rețeta noastră secretă și filmele de lung metraj Medalia de aur, Din dragoste cu cele mai bune intenții, Toată lumea din familia noastră, O lună în Tailanda). Ada Solomon a ținut un discurs foarte corect și coerent, punctând printre altele dificultățile de a face film în România și atenționând politicienii să acorde mai mult sprijin cinematografiei românești. De asemenea, a menționat-o pe actrița principală a filmului, Luminița Gheorghiu ca unul din argumentele cele mai puternice ale filmului în câștigarea premiului. 

Conform Hollywood Reporter, Poziția copilului se va lansa cu siguranță și la nivel internațional, asigurându-și la Berlin distribuitori de film din alte țări, ceea ce ar fi cu adevărat extraordinar, având în vedere că multe din filmele noastre au succes la Festivalurile de film dar nu prea fac vânzări.

Iată în continuare cele mai importante premii acordate la Berlinale în acest an:

Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu:

Jafar Panahi for “Pardé” (“Closed Curtain”).

Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor:

Nazif Mujic pentru rolul din An Episode in the Life of an Iron Picker!  în regia lui Danis Tanovic

Ursul de Argint pentru Cea mai bună actriță: 

Paulina García pentru rolul din filmul “Gloria” în regia lui Sebastián Lelio

Ursul de Argint pentru Cea mai bună regie:

David Gordon Green pentru filmul “Prince Avalanche”

Ursul de Argint pentru deschiderea unor noi perspective în cinematografie – premiul Alfred Bauer  – în memoria creatorului festivalului:

“Vic+Flo ont vu un ours” (“Vic+Flo Saw a Bear”) în regia lui Denis Côté (Canada)

Ursul de Argint The Jury Grand Prix: 

“Epizoda u životu berača željeza” (“An Episode in the Life of an Iron Picker”) în regia lui Danis Tanović (Bosnia and Herzegovina/France/Slovenia)

Ursul de Aur, Marele Premiu al Festivalului de Film de la Berlin 2013 a fost câștigat, cum spuneam, de Poziția copilului. 

Mai multe detalii despre filmele câștigătoare și celelalte filme aflate în competiție găsești aici.

Ignorance is bliss, zice poetul. Ce nu stii, nu te afectează. Iar pentru ceea ce ştii, există uitarea. Uiţi feţe, nume, locuri, imagini şi viaţa revine la normal, printr-o intervenţie la nivelul creierului. Aceasta șterge până şi cele mai bine ascunse amintiri, dar oare chiar reuşeşte să şteargă definitiv o persoană din viaţa ta?

Asta se întreba probabil şi regizorul Michel Gondry când a decis să facă Eternal sunshine of the spotless mind, filmul care rămâne până azi headlight-ul carierei sale cinematografice. Cu un scenariu semnat Charlie Kauffman, care pare să fie interesat în mod deosebit de ceea ce se întâmplă în creierul uman (e de ajuns să ne gândim la Being John Malkovich), la care se adaugă stilul uşor feeric cu orientare spre supranatural al lui Gondry (a se vedea La science des rêves, Human nature sau de curând anunţatul L’écume des jours), Eternal sunshine of the spotless mind e un puzzle pe alocuri derutant despre relaţii, monotonia în cuplu, iubire, suferinţă şi uitare.

Uşor trist, fără a fi melodramatic însă, plin de culoare şi de viaţă, filmul poartă spectatorul prin toate aspectele unei relaţii, cu suişurile şi coborâşurile ei. E o poveste în esenţă simplă, spusă aparent complicat, despre un bărbat, Noel (Jim Carrey) care întâlneşte o femeie uşor ciudată, Clementine (Kate Winslet) şi cu care are o relaţie. Dificultatea de înţelegere vine din faptul că nu există niciun indiciu cronologic, altul decât culoarea părului lui Clementine.

Atunci când intervine monotonia, intervin şi certurile şi cei doi se despart. Joel descoperă apoi cu stupoare că tânăra a recurs la o procedură care i l-a şters din memorie şi decide să facă la fel. Numai că în timpul procedurii, retrăirea episoadelor care o includ pe Clementine îl face să realizeze ce pierde şi încearcă s-o ascundă adânc în creier pentru a nu o uita. Procedura i-o şterge până la urmă din minte dar nu reuşeşte să şteargă impulsul de a merge în anumite locuri care îi aduc aminte de ea. Aşa că până la urmă e inevitabil să se reîntâlnească.

Unul dintre punctele forte ale filmului este distribuţia. Kate Winslet face un rol incredibil, pe care de altfel l-a şi meţionat ca fiind printre preferatele sale. Jim Carrey e de o candoare înduioşătoare, în special în scenele în care joacă rolul unui copil mare. Kirsten Dunst nu poate trece neobservată, deşi joacă un rol secundar. În distribuţie îi mai întâlnim pe Elijah Wood, Mark Ruffalo şi Tom Wilkinson.

Alt punct forte, faptul că Eternal sunshine of the spotless mind oferă multe: rămâi cu imaginea lui Kate Winslet cu părul în diferite culori; cu inocenţa lui Kirsten Dunst, cu poezia lui Alexander Pope, cu ideea că iubirea poate fi privită şi abordată şi ca un joc de copii şi, nu în ultimul rând, cu câteva „lecţii” de viaţă.

Lecţia numărul unu: poţi uita locuri, nume, întâmplări dar nu poţi uita amprenta pe care şi-au lăsat-o în viaţa ta. Lecţia numărul doi: unele lucruri pur şi simplu sunt menite să se întâmple şi, oricât ai fugi de ele, nu poţi scăpa.