Articole

Cum Sf. Valentin este singură zi din an în care bărbaţii sunt obligaţi să le facă pe plac iubitelor, am decis să vă propunem 5 comedii romantice pentru aceia dintre voi care vor să petreacă seara acasă. Pentru că majoritatea admiratorilor genului au văzut cam tot ce se poate vedea în materie, am ales 5 titluri mai puţin cunoscute care sperăm vă vor face să vă îndrăgostiţi de ele la prima vedere.

It Happened One Night (1934)

Comedia romantică are o lungă istorie în spate şi, cu toate acestea, majoritatea dintre noi ne amintim doar de exemplele cele mai recente. Însă It Happened One Night cu Clark Gable este una dintre bijuteriile genului ce merită văzută, şi revăzută.

Regizat de maestrul Frank Capra, filmul ne-o prezintă pe Ellie (Claudette Colbert), fiica unui magnat din New York, care face o alegere matrimonială ce nu primeşte acordul tatălui său, acesta intenţionând să anuleze căsătoria. Ellie fuge, încercând să se ascundă atât de detectivii tatălui cât şi de paparazzi care o urmăresc la fiecare pas. Este ajutată în această aventură de un ziarist oportunist, Peter Warne (interpretat de Clark Gable), care vede în Ellie cea mai importantă ştire din cariera sa. Însă Peter este atrăgător, îndrăzneţ şi aduce cu el posibilităţi nebănuite, determinând-o pe Ellie să se întrebe dacă nu cumva s-a căsătorit cu bărbatul nepotrivit.

Heartbreakers (2001)

Cu o distribuţie de excepţie ce îi include pe: Gene Hackman, Sigourney Weaver şi Ray Liotta, Heartbreakers este povestea a două femei pentru care dragostea este o afacere. Însă fiecare naş îşi are naşul şi, foarte curând, cele două trebuie să aleagă între bani şi bărbaţii care au reuşit să le fure inima.

Page (Jennifer Love Hewitt) se îndrăgostește de artist care nu este deloc pe placul mamei sale, Max (Sigourney Weaver).  Max ştie, din propria experienţă, că dragostea este un sentiment periculos şi încearcă, fără prea mult succes, să o instruiască în acest sens şi pe fiica sa. Heartbreakers este o comedie ireverenţioasă în care aventura se combină cu absurdul şi cu un romantism uşor de tolerat chiar şi pentru un public masculin.

Dedication (2007)

Un film mai subtil decât majoritatea comediilor romantice, Dedication este povestea unui scriitor de cărţi pentru copii ce trebuie să lucreze cu un nou desenator după ce partenerul său moare. Henry (Billy Crudup) şi Lucy (Mandy Moore) nu se suportă dar, cu timpul, povestea lor ia o turnură romantică.

Ce este diferit la acest film sunt personajele. Henry – departe de a fi un Făt Frumos – este mizantrop, traumatizat şi singurul său prieten, Rudy (Tom Wilkinson), este mort. Nici Lucy nu este eroina de comedie romantică tipică, cu o carieră ce stagnează de ani buni, cu o mamă nevrotică şi un iubit care apare şi dispare din viaţa sa.

Dedication este o poveste despre cum poveștile trecutului ne blochează alegerile viitoare, comedia fiind punctată tăios şi cinic de Billy Crudup în monologuri ce îi demonstrează pe deplin talentul de actor.

Hold Back the Dawn (1941)

Hold Back the Dawnspune povestea unui playboy de origine română, şcolit în arta amorului în Franţa, ce decide să se mute în America în căutarea unor noi “cliente” ce vor cădea victime șarmului său. Lucrurile nu ies exact cum a plănuit şi ajunge într-un oraş de graniţă din Mexic aşteptând să-i vină rândul pentru a emigra. Lista e lungă şi lui Georges Iscovescu (Charles Boyer) nu îi place să aştepte. Cu atât mai mult când o fostă iubită, Anita Dixon (Paulette Goddard), îşi face apariţia şi îl tentează cu viaţa plină de aventură ce o pot avea împreună în America.

Soluţia vine repede în forma lui Emmy Brown, jucată de radianta Olivia de Havilland, pe care acesta o cere în căsătorie într-o secvenţă plină de senzualitate şi fals romantism. Dacă Georges cu vocea sa adâncă şi masculină este cuceritorul la începutul filmului, el este cel care cade pradă sincerităţii şi idealismului lui Emmy. Cea care serveşte ca o imagine utopică a societăţii americane pentru toţi cei aflaţi în oraşul blocat între 2 lumi.

Something New (2006)

Something Neweste povestea unei femeie frumoase dar atât de rigide încât reuşeşte să-i reziste actorului Simon Baker aproape jumătate de film. Kenya McQueen (Sanaa Lathan) are o carieră de succes, vine dintr-o familie bogată şi îşi doreşte să întâlnească bărbatul perfect. Ca majoritatea femeilor are o întreagă listă de caracteristici pe care acesta ar trebui să le îndeplinească şi, prin urmare, este cam întotdeauna singură. Însă viaţa sa ia o turnură neaşteptată în momentul în care îl întâlneşte pe Brian Kelly (Simon Baker), un landscape artist care reuşeşte să aducă o pată de culoare nu doar în grădina lui Kenya dar şi în viaţa sa. Singura problemă: este alb.

Something Neweste un “Guess who’s coming to dinner” pentru anii 2000, prezentat din perspectivă opusă și dincolo de political correctness.

Idealul multor cineaști a fost să redea cât mai fidel realitatea, scopul filmului fiind să ne creeze impresia că asistăm la niște evenimente care ni se desfășoară în fața ochilor ca în viața de zi cu zi (André Bazin, critic de film).În prelungirea aceeași idei,  prin filmul Chronique d’un été, Jean Rouch a extins conceptul de documentar, inventând cinéma vérité – sau cinema observațional – demers prin care dorea să captureze realitatea într-o manieră cât mai imparțială și discretă.

Plasat în Paris, la granița temporală a două momente semnificative – războiul din Algeria și revoluția din 1968 – Chronique d’un été nu se vrea a fi o stilizare a realității, ci realitatea însăși. De aceea nu există personaje sau actori, ci numai oameni obișnuiți. Aceștia provin din medii diferite, au personalități, concepții și viziuni distincte și trecutul care i-a format ni se relevă treptat. Co-realizatorul Edgar Morin (sociolog) este cel care-i „intervievează” – întocmai ca un psiholog – pe toți acești oameni.

Filmul propriu-zis începe cu reportajul realizat de Marceline – o evreică supraviețuitoare a lagărelor de concentrare, care pune întrebări trecătorilor legate de fericire:  ce înseamnă pentru ei, dacă sunt fericiți etc. Reacțiile sunt diverse: i se răspunde cu indiferență, chiar violență, banal sau nu i se răspunde deloc. Această investigație realizată de un personaj este doar prologul celei dezvoltate ulterior de cei doi realizatori cu scopul de a sonda cât mai profund gândurile celor pe care îi "interoghează".

Portretizările sunt complexe și variate. Există muncitori de fabrică, imigranți, un cuplu, studenți, supraviețuitoarea de lagăr, o femeie în depresie, fotomodele. Toți aceștia au viziuni originale legate de viață – spre exemplu, un muncitor la Renault mărturisește: Lucrez 24 de ore pe zi. E adevărat, schimbul durează 9 ore. Dar restul timpului îl folosești să te odihnești pentru a putea munci. Deci se ajunge mereu la același lucru – muncă.

Momentele lui Mary-Lou – femeia în depresie – sunt dramatice, însă fără a fi exagerate. Monologul lui Marceline este în egală măsură de tulburător. Ea își rememorează trecutul din tabăra nazistă de concentrare care o despărțise de restul familiei. 

Pentru că acțiunea este – într-o oarecare măsură – condiționată de camera de filmat, ascunderea ei ar fi un act de decepție. În primele scene, cei doi cineaști sunt în fața camerei și îi explică lui Marceline rolul ei în acest film. Atât Rouch, cât și Morin sunt prezenți pe tot parcursul filmului – deși nu întotdeauna în fața camerei – punând întrebări și provocând reacții. La sfârșit, filmul este proiectat actorilor-participanți care au reacții mixte la adresa acestuia – după această confruntare a rezultatului final cu cei care l-au făcut posibil, Morin și Rouch au o discuție privată din care ne dăm seama că nu se așteptau la acest rezultat și pleacă cu întrebări la care nu au un răspuns.

În final, ne este greu să ne dăm seama la ce am fost martori. Deși demersul lui Rouch este de-a dreptul admirabil, preconcepțiile legate de film – alimentate de exploziile trivialităților filmice – ne pot impiedica să îl vedem ca pe ceea ce este de fapt: o bucată de realitate, o mână de oameni surprinși – prin intermediul peliculei – în mijlocul vieților lor nedeghizate.

De altfel, acești oameni ce există datorită camerei de filmat au reușit să se reveleze lor înșiși prin aceasta. Așa cum arată Rouch, prezența camerei de filmat – deci a circumastanțelor fictive – îi determină pe oameni să fie mai puțin defensivi și mai puțin inhibați.