Articole

John Malkovich.  Mai ai nevoie de alt motiv ca să vezi un film? Şi totuşi, dacă în plus filmul e bun, plăcerea de a-l vedea e cu atât mai mare. Of mice and men e într-adevăr un film din această categorie , aşa cum sunt de cele mai multe ori adaptările fidele după o carte bună.

Este povestea a doi tineri, George Milton (Gary Sinise) şi Lennie Small (John Malkovich), care străbat California în căutarea unui loc de muncă în timpul crizei economice din anii 30. Şi dacă nu e suficientă criza, cei doi nu pot rămâne niciodată mult timp într-un loc din cauza lui Lennie. Fiindcă deşi foarte dezvoltat fizic (ceea ce-l face cel mai bun dintre muncitori pe oriunde merge), a rămas cu gândirea unui copil, lucru ce cauzează probleme de fiecare dată.

La baza filmului stă bineînțeles romanul omonim al lui John Steinbeck, scriitor laureat al premiului Nobel. Regizorul este Gary Sinise, pe care publicul larg îl cunoaşte pentru rolul său din CSI New York. El şi Malkovich interpretaseră deja rolurile lui George şi Lennie pe scenă în 1981 şi au dorit să repete experienţa şi pe ecran. Pentru această versiune cinematografică a romanului (a patra), Sinise a adoptat o punere în scenă fidelă,  cuminte, cu accent pe partea emoţională a poveştii. Fără artificii de vreun fel, cu peisaje frumoase, ton calm, uneori amuzant iar alteori trist, filmul alege să scoată în evidenţă, pe de o parte, trăsăturile definitorii ale fiecăruia dintre personaje şi diferenţele dintre ele iar, pe de altă parte, loialitatea celor doi prieteni.

Privindu-i pe cei doi cum işi fac planuri de viitor, nu poţi să nu te înduioşezi. Deşi e clar de la bun început că boala lui Lennie nu poate să aducă la nimic bun şi că problemele pândesc la tot pasul, cei doi continuă să spere pentru că nu au altă opţiune. Lennnie nu ţine minte niciodată nimic dar cunoaşte pe de rost povestea pe care i-o spune George despre viitoarea lor casă. Povestea îl linişteşte de fiecare dată iar George cedează rugăminţilor lui de a i-o spune iar şi iar.

Fiindcă vorbim despre Lennie, nu putem să nu lăudăm interpretarea lui John Malkovich. De o inocenţă şi o candoare pe care nu i le-ai fi bănuit, e natural şi transmite totul spectatorului, până la cea mai subtilă nuanţă.

Deşi Of mice and men nu ar putea fi catalogat ca una dintre marile capodopere ale cinematografiei universale, e un film care merită văzut. Dacă mai ai nevoie de un argument, filmul a fost  nominalizat la Palme d'Or. 

Ca nu cumva să pierzi vreun film interesant care vine în cinematografe în luna februarie, ne-am gândit să te punem în temă din timp.

În primul rând, luna februarie aduce publicului cinefil o bună parte a filmelor aflate în competiția premiilor Oscar 2013, ca și câteva titluri care se vor afla în competiția Festivalului de Film de la Berlin, care începe pe 7 februarie.

Prima săptămână a lunii aduce, dintr-un foc, trei titluri cu mare relevanță printre nominalizările premiilor Oscar din acest an. E vorba în primul rând de cel mai nou film semnat Michael Haneke și câștigătorul Palme d'Or la Festivalul de la Cannes 2012, Amour. Amour are cinci nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film și cea mai bună regie.

Urmează două producții americane foarte diferite, însă cu șanse reale la ceremonia de pe 24 februarie: comedia romantică isteață  Silver Linings Playbook și o dramă istorică cu Daniel Day-Lewis în rolul președintelui american Abraham Lincoln.

Broken Cityva avea premiera pe 8 februarie, un film care îl pune pe Mark Wahlberg în mijlocul corupției generalizate a Los Angeles-ului.

Din 15 februarie, putem urmări ultima producție semnată Gus van Sant, aflată în competiția de la Berlin, Promised Land, o confruntare între corporatiști și localnicii unui orășel unde primii au interese financiare majore.

Tot atunci intră în cinematografe Barbara, concurentul Germaniei la Oscaruri, o poveste care trece de partea RDG a Zidului Berlinului în trecutul comunismului german, dar și un film pentru amatorii părții romantice a genului SF, cu Jeremy Irons și Emmy Rossum, Beautiful Creatures.

Deși lipsit de onoruri oficiale, A Good Day To Die Hard (premiera 15 februarie) se bucură de o popularitate implicită în rândurile publicului. Călătoria lui John McClane în Rusia se află printre punctele țări ale acestei luni și pentru noi.

Încă un concurent la Berlin, thriller-ul lui Steven Soderbergh Side Effects ajunge și el pe 22 februarie în România, ca și Flight, film care l-a plasat pe Denzel Washington pe lista nominalizaților pentru Cel mai bun actor la premiile Oscar.

Cinematografia românească e reprezentată și ea in februarie prin filmul Rocker (premiera 22 februarie). Ultima recomandare a aceleiași săptămâni din februarie este noul film al regizoarei Kathryn Bigelow (The Hurt Locker), Zero Dark Thirty, povestea capturii liderului Al-Qaeda Osama bin Laden. Un film de așțiune ieșit din tipare, și el foarte nominalizat la Oscar.

Așadar, nu sta departe de cinematograf în această lună.

Cu siguranță viața este mult mai distractivă când o furi de la altcineva. Victima este Sandy Bigelow Patterson (Jason Bateman), un tip de treabă. Munceşte, îşi plăteşte taxele şi are o familie frumoasă. Viaţa lui nu este plină de aventura dar este sigură şi lejeră.

Dar aventura îl așteaptă la cotitură, pentru că identitatea îi este furată de Diana (Melissa McCarthy), care îşi satisface dependența de shopping cu fondurile pe care Sandy s-a chinuit o viaţă întreagă să le strângă.

Lăsat fără bani de benzină şi cu riscul unui cazier, Sandy pleacă în căutarea hoaţei de identitate sigur că va reuşi să o învingă pe această “Bilbo” din Florida. Însă Diana nu este dispusă să renunţe la viaţa pe care a furat-o cu atât de multă uşurinţă şi cei doi se trezesc legaţi într-o aventură haotică, plină de umor şi absurd, cum doar regizorul filmului Horrible Bosses ar putea să ne-o aducă.

Învăluită într-o romantică melancolie – mereu apăsată de o problemă sau de alta  – viaţa unor artişti este prezentată într-un film, franţuzesc, jucat de actori finlandezi… Opera lui Henri Murger – poet şi nuvelist francez din secolul al XIX-lea – care la inspirat si pe Puccini pentru a creea "La Boheme" este readaptată in aceasta productie şi de Kaurismaki.

Regizat în 1992 La vie de Bohème detaliază fără să cosmetizeze, prea tare, aventurile unor prieteni: un scriitor un pianist şi un pictor. Acţiunea are loc în anii 90’, bineînţeles, în Paris.

Protagoniştii  sunt boemi aşadar nepăsători prin excelenţă. Chiar şi aşa, cel puţin în acest film, ei arata în plus răbdare, inventivitate, întelegere şi prietenie sau poate într-un cuvânt: demnitate. Cei trei întâlnesc tot ceea ce poate să ofere soarta mai bun dar şi mai rău. Atunci când munca le este apreciată, câştigă suficienţi bani şi ştiu cum să nu facă prea mare caz din asta; atunci când sunt încolţiţi de problemele ne arată aceiaşi, stranie dar eleganta cunoaştere fermă, pe care o au asupra propriilor vieţi.

În ceea ce priveşte legătura cu spectatorul acest film presupune oscilaţiile sdridente. Poţi crede că fiecare dintre boemi este un talent pursânge căruia îi lipseşte doar puţin noroc iar la scena următoare să fi revoltat de lejeritatea cu care ai acordat "like-ul" – atunci când vine vorba despre judecarea "frumosului". Poate aici este principalul punct tare al filmului, starea de totală incertitudine cu care reuşeşte să îşi întreţină publicul. Deasemenea e bine de ştiut că un discernămat cert nu apare nici la sfârşitul filmului; măcar, ai impresia că un soi de verdict pozitiv pluteşte mereu prin preajmă.

Filmat în alb-negru şi citat în filmului lui Jim Jarmush – The Limits of Control–  regia se confundă într-un inconfundabil stil franţuzesc cu acel "je m'en fiche" aparte. Producţia se mai aseamănă prin lejeritate şi prin interactivitatea pe care o are faţă de spectator cu un alt film franţuzesc: Delicatessen – regizat de Marc Caro.

Referinţele de mai sus ar trebui poate ignorate pentru că lucrurile sunt un pic mai serioase în La vie de Boheme, cum elementul tragic reuşeşte să împânzească orice pretenţie de suprareal pe care îl are acest scenariu. Până şi relaţia "casual" dintre pictorul Rodolfo şi vânzătoarea Mimi este una dureros de tristă dar în acelaşi timp ciudat de certă. Fiecare “următoare scenă” întăreşte o stare anume de magie, de total nebănuit ce spre finalul filmului leagă, de la cap la coadă, o poveste tristă  dar plină de speranţă ce induioşează.

Fără “timpi morţi” chiar dacă nu duce lipsă de unele cadre largi sau fixe filmul nu plictiseşte. Imaginile au acea calitate aparte de a fi plăcute pentru neconvenţionalului, atât de natural, pe care îl capturează; aşadar se poate vorbii chiar despre un film de artă, în sensul postmodern al cuvântului. O inconfundabilă poveste, de dragoste, de dragoste pentru viaţă.

Merită oricând văzut.

Velvet Goldmine nu e un film pentru toate gusturile. E metaforic, plin de culoare la propriu şi la figurat, provocator, care induce o stare de visare. Dacă îți place David Bowie, atunci trebuie neapărat să-l vezi. Totul, de la titlu până la personaje şi evenimente, trimite la muzica şi la viaţa lui.

Este povestea lui Brian Slade (Jonathan Rhys Meyers), un star glam rock fictiv (construit după Ziggy Stardust, imaginea scenică  a lui Bowie de la începutul anilor '70) care îşi înscenează propriul asasinat în timpul unui concert – aluzie la „retragerea” lui Ziggy din 1973. În stil Citizen Kane, reporterul Arthur Stuart (Christian Bale) este trimis să afle ce s-a întâmplat cu Slade după acest episod şi îşi conduce ancheta stând de vorbă cu cei apropiaţi: soţia sa Maddie (Toni Collette), cântăreţul Kurt Wild (Ewan McGregor) și managerul său (Eddie Izzard).

Dar nu e vorba despre o simplă anchetă, fiindcă Brian Slade a fost idolul lui Arthur în adolescenţă. Iar libertatea pe care o afişa pe scenă – vestimentară, comportamentală, sexuală – l-a ajutat pe Arthur să îşi găsească propria identitate într-o vreme în care bisexualitatea, hainele glam şi machiajul la băieţi erau la modă şi totuşi părinţii le condamnau. Interviurile sunt pentru el ocazia de a afla lucruri care-l interesau de multă vreme şi de a înţelege relaţia controversată a lui Slade cu Kurt Wild – personaj cu elemente din look-ul lui Iggy Pop şi al lui Kurt Cobain, plus elemente biografice imprumutate de la Lou Reed. Dar mai ales, sunt un pretext de introspecţie şi de autoacceptare.

Velvet Goldmine este, cum spuneam, un film metaforic, un amestec de realitate şi ficţiune prezentat într-o ordine total lipsită de cronologie. Vom regăsi la regizorul Todd Haynes acest stil de punere în scenă în I’m not there – alegorie biografică după viaţa şi muzica lui Bob Dylan.

Distribuţia este una extraordinară: Jonathan Rhys Meyers şi Ewan McGregor au roluri complexe, impresionează prin frumuseţea androgină şi se completează de minune, Christian Bale este un amestec de seriozitate, sensibilitate, inocenţă şi calm. Nici Eddie Izzard sau Toni Collette nu sunt mai prejos.

Dincolo de libertate și autenticitate, Velvet Goldmine este despre muzică, care abundă în film; regăsim melodii cunoscute – 2HB a celor de la Roxy Music cântată de Thom Yorke, 20th century boy de la Placebo, îi vedem chiar şi pe Placebo pe ecran, Satellite of love a lui Lou Reed. O altă surpriză plăcută sunt vocile lui Ewan McGregor şi Jonathan Rhys Meyers care interpretează ei înşişi unele dintre melodii.

Iar la final rămâi mirat, visător şi cu dorinţa de a da replay.