Modul de lucru al lui Alfred Hitchcock ar fi putut sta sub motto-ul scopul scuză mijloacele. Metodele prin care își presa actorii, încercările de a le controla anumite alegeri și dezvoltarea de fixații pentru anumite actrițe pot fi ușor catalogate drept controversate. Pe de altă parte, obsesia lui pentru filmele și muzele lui poate fi văzută ca făcând parte din siajul unui mare talent.
Filmul biografic Hitchcock, în care rolul lui Hitch e interpretat corect de Anthony Hopkins,prezintă contextul dificil în care s-a născut cel mai de succes film al regizorului, Psycho. Proiectând în trecut imaginea pe care o avem acum despre Hitchcock, idiosincrasiile regizorului plus lupta pentru finanțarea filmului par neverosimile.
Pe lângă această temă, filmul este vădit construit pentru a dramatiza relația de muncă și afectivă dintre Alfred Hitchcock (Anthony Hopkins) și soția lui Alma (Helen Mirren), dar această dimensiune rămâne pe plan secundar ca intensitate și punct de interes.
Filmul debutează cu un Alfred Hitchcock lipsit de inspirație pentru următorul proiect, după laurii primiți pentru North by Northwest. Hollywood-ul, pe care noutatea și riscul îl sperie, în timp ce repetiția înseamnă profit, nu se pliază pe ambițiile regizorului. Deși se entuziasmează pentru un roman considerat de mulți de prost gust la data respectivă – inspirat din faptele reale ale criminalului în serie Ed Gein – studioul Paramount refuză să finanțeze proiectul, ajungându-se la o înțelegere în care Hitchcock își finanțează singur pelicula, studioului revenindu-i obligația de a-l distribui.
Simultan, urmărim relația regizorului cu soția lui Alma, care i-a stat alături pe plan personal și profesional în toată cariera. Alma a contribuit în măsură considerabilă inclusiv la editarea producțiilor lui Hitchcock, deopotrivă în termeni de scenariu și montaj. Dacă filmul informează că marca Hitchcock se datorează și muncii soției sale, Hitchcock nu pătrunde însă îndeajuns în nuanțele relației cuplului.
Cum spuneam, filmul prezintă câteva din excentricitățile pentru care a fost cunoscut regizorul, dar nu în aceeași lumină ca filmul HBO The Girl, în care Hitchcock este prezentat ca obsedat de una din actrițele lui fetiș, Tippi Hedren. Din cauza refuzului avansurilor lui, Hedren își încheia cariera după ultimul film în care e distribuită de Hitchcock, Marnie. În Hitchcock, temele voyeurismului sau viziunile cu ucigașul Ed Gein pe care le-ar fi avut Hitch sunt înfățișate cu grija de a nu isca controverse.
Deși fugitiv explorate laturile mai profunde ale personalității regizorului, ca și nuanțele relației cu Alma, Hitchcock creionează o bună imagine de ansamblu despre ceea ce a însemnat Psycho din spatele camerelor de filmare, un film special atât ca rezultat, cât și ca producție.
Jonesy chiar are nouă vieți. Dar nu doar vieți, ci și multe scene în primul film din seria Alien. Una dintre scenele cele mai palpitante ale thrillerului este căutarea lui Jonesy de către membrii echipajului. În momentul în care Brett rămâne singur să caute pisica, extraterestrul de pe nava Nostromo este, la rândul lui, în urmărirea lui Brett. Brett îl găsește pe Jonesy, dar acesta se burzuluiește, pentru că în spate se ivea amenințător Alien, gata să îi eviscereze. La finalul scenei, camera se concentrează pe o rază de lumină ce luminează fața apatică a lui Jonesy, intrat în survival mode. Close-up-ul lui Jonesy este probabil cea mai celebră astfel de imagine cu o pisică din cinematografie. La final, după ce Jonesy este găsit de Locotenentul Ellen Ripley (Sigourney Weaver) și Alien “contemplează” oportunitatea de a-l omorî într-o întâlnire scurtă, Jonesy este singurul supraviețuitor al echipei Nostromo, împreună cu Ripley.
Tot o pisică portocalie dungată are parte de atenție și în clasicul Breakfast at Tiffany’s. Rolul pisicii nu este la fel de important în desfășurarea acțiunii ca în Alien, dar ea o trezește dimineața pe Audrey Hepburn (într-o scenă care a intrat în cultura pop), sare de colo colo dar, cel mai important, este barometrul responsabilizării personajului flamboyant al lui Holly Golightly (Audrey Hepburn). În momentul în care viața ei va fi în sfârșit “pusă la punct”, Holly și-a promis că va da un nume pisicii și va deveni cu adevărat stăpâna acesteia. Deși pare că pisoiul a jucat deja suficient de multă importanță în film, Cat va juca în una din cele mai romantice scene din filme, la finalul Breakfast at Tiffany’s, când Holly aruncă pisica din taxi în ploaie, dar se întoarce pentru a o găsi și a o strânge în brațe între ea și iubirea vieții ei, Paul. La fel ca și în Alien, deși e udă și ar trebui să aibă o mutră amărâtă, Cat e bine mersi și nu prea empatizează în reuniunea afectivă a celor două personaje principale.
Considerat de mulți ca fiind cel mai bun film al deceniului șapte din cinematografia spaniolă, iar de alții ca fiind cel mai bun film spaniol făcut vreodată, The Spirit of The Beehive este în primul rând o creație de atmosferă, cu imagini foarte frumoase, artsy, care poate fi interpretat ca fiind chiar pretențios pe alocuri. Dar, pentru cei cu gustul dezvoltat pentru Tarkovski, Bela Tarr, Sergei Parajanov, Konchalovski, sunt șanse mari ca The Spirit of The Beehive să fie o experiență relevantă.
Semnat de Robert Altman, The Long Goodbye este un comentariu ironic, spontan și subversiv în stilul cunoscut al regizorului pe marginea filmului noir. Personajul principal este detectivul Philip Marlowe care, înainte de a se întâlni cu intriga filmului, are parte în primele 10 minute ale filmului de manifestările de nemulțumire ale pisicii lui înfometate. Pisica îl trezește la ora 3:30 dimineața ca să îi ceară mâncarea ei preferată. Deși încearcă să îi pregătească un alt tip de mâncare și chiar merge până la magazin ca să îi găsească brandul preferată de cat food, pisica nu poate fi mulțumită. Efortul personajului principal de a îi face pe plac pisicii a fost interpretat de critici ca un comentariu asupra prieteniei, pentru că tot ce urmează în film este motivat de prietenia lui Marlowe pentru Terry Lennox, prietenul lui acuzat de crimă. După cele 10 minute, pisica nu mai apare în film, dar este pomenită destul de des de Marlowe.
