Facebook
Acasă Articole Pagină 266

Articole

Ultimele

Personaje isterice in filme – top 5

Post Modern
-
0

Atunci când izbucnirea isterică este jucată in grand style e un spectacol care nu trebuie ratat. Câteva actrițe au excelat de-a lungul timpului la modul impresionant în rolul de isterică… Cum grano salis și cu puțin umor, iată-le:

 

Îmblânzirea scorpiei / The Taming of The Shrew: "Will you, nill you, I will marry you"

 

  

 

Nu puteam începe cu altcineva decât Elizabeth Taylor, excelența cenușie a istericalelor. Am văzut-o în nenumărate filme izbucnind, în fiecare replică a ei simțindu-se potențialul unei crize de acuze și puneri la punct.  Mi-a fost greu să mă opresc la o peliculă, dar în finală au rămas Who's Afraid of Virginia Woolf? și The Taming of the Shrew.

În ambele filme îl are ca partener pe Richard Burton, care îi face față cu brio (ca de altfel și în viața de zi cu zi). Ți-o amintești poate pe Katarina, fiica rea și nerecunoscătoare, cu limbă ascuțită, pe care nimeni n-o vrea din cauza temperamentului groaznic. Pentru că pufnește și trosnește la venirea oricărui pretendent, nimeni nu mai îndrăznește să o abordeze în afară de Petruchio (Richard Burton). Care o îmblânzește repede, după ce o rostogolește de câteva ori prin lână și nu prea îi ia în seamă izbucnirile.

 

A Dangerous Method: Jung, Freud și Sabina Spielrein

 

        

 

Keira Knightley nu are o chimie nici pe departe atât de bună cu Michael Fassbender ca primul cuplu de actori. Fassbender îți dă senzația că o privește pe Kinghtley fix ca pe o nebună. Aceasta este Sabina Spielrein, una din pacientele lui Jung, ajunsă apoi una din primele femei psihanalist din lume. Un caz tipic de isterie (dacă n-ați văzut-o, vă spun că mai are un pic și se urcă pe pereți), Sabina este tratată de Jung (Fassbender) prin metode noi pe atunci, ca interpretarea viselor. Astfel, Jung descoperă cauza ieșirilor ei în umilința și excitarea sexuală produse de bătăile tatălui când era copil.

Kinghtley e o isterică dureros de urmărit în film, exagerând (dacă poate fi vorba de exagerare când vorbim despre istericale) prea mult rolul. Probabil știi cam cât de descreierat arată atunci când își împinge mandibula în față și se schimonosește până în punctul în care n-o mai recunoști.

 

Mujeres al borde de un ataque de nervios …

 

                

 

Filmele lui Almodovar sunt cât se poate de meridionale. Cum toate au în rol principal, secundar etc femei focoase, iar cam toate conțin cel puțin o izbunicre nu tocmai politicoasă la adresa altei femei, dar mai ales asupra bărbaților din viețile lor. L-am ales pe acesta, Women on the verge of a nervous breakdown, pentru că are un titlu atât de sugestiv. 

E suficient de spus că în film se aruncă mult prea multe lucruri pe fereastră…

 

Vicky Cristina Barcelona: "You're still searching for me in every woman"

 

                      

 

Una din actrițele fetiș ale lui Almodovar, Penelope Cruz își face apariția și în filmul lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, în rolul unei "reprezentante" a bătrânului continent, care nu prea aplică conceptele politeții reci americane. În fața Cristinei (Scarlett Johansson), blonda americană cu pretenții artistice care doar își dorește să devină liberă și să experimenteze cât mai mult, Maria Elena (Penelope Cruz) se comportă total fără perdea, aproape ca o nebună. Nu are limite, vituperând și izbucnind la cel mai mic pretext. 

 

Pulp Fiction:  "I love you, Pumpkin" – "I love you, Honey Bunny"

 

                            

 

Pulp Fiction începe și se încheie cu un hold-up. "Honey Bunny" (Amanda Plummer) și "Pumpkin" vor să jefuiască o cafenea, dar spre nenorocul lor la o masă stau Vincent (Travolta) și Jules (Samuel L. Jackson). Jules tocmai a luat hotărârea să se retragă din business și să devină mai bun. După toate situațiile neverosimile prin care au trecut însă, trebuie să gestioneze o ultimă situație, cea în care o femeie isterică poate oricând să îl împuște. Dar Jules face pe psihologul de serviciu admirabil…

Oscar si Tanti Roz – Micul Print al lui Eric Emmanuel Schmitt

Post Modern
-
0

Sunt unele carți care îți rămân în gând și te reîntorci la ele. Le răsfoiești din când în când, le recitești, ți le amintești. Oscar și Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt este o astfel de poveste, scrisă pentru cei mici, pentru cei mari și pentru oricine știe să o descopere.  Are același farmec special pe care l-am regăsit în Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery. E acea poveste frumoasă care îți dă curaj, încredere, te face să zâmbești și te captivează.

Pe scurt, Oscar este un băiețel de 10 ani, bolnav de leucemie, care înfruntă lașitatea celor mari și înțelege, cu o luciditate uimitoare, că mai are câteva zile de trăit. Tanti Roz, o infirmieră bătrână, îi devine cea mai bună prietenă. Ea este singura care îi spune adevărul în ceea ce privește boala, fiind și cea care, pe lângă poveștile năstrușnice cu luptătoarele de wrestling, îi propune două jocuri. Astfel, îl îndeamnă să îi scrie lui Dumnezeu ce îi trece prin cap, ce își dorește, ce simte, pentru a-i fi mai ușor. Oscar nu crede în Dumnezeu și totul i se pare o grozăvie până când constată că acesta îi devine prieten. Tot Tanti Roz îi propune să-și trăiască cele câteva zile rămase, ca pe o viață întreagă. O zi cât 10 ani, frumoasă și dureroasă născocire, nu?

Oscar își trăiește astfel adolescența, iubește, se căsătorește la treizeci de ani, are mari decepții, se bucură de fiecare zi și trăiește totul cu o intensitate amplificată. Obosește, îmbătrânește, însă nu se teme niciun moment. Dumnezeu îi devine singurul aliat și singurul căruia, într-un final, îi va permite să-l trezească.

N-aș vrea să se înțeleagă că Oscar și Tanti Roz este un îndemn habotnic, ci dimpotrivă. Dumnezeul lui Oscar este un personaj prietenos pe care băiatul îl întreabă insistent care îi este adresa, îl roagă să îi spună ce cadou să îi ofere de ziua lui, îl ceartă sau îl alintă, iar toate scrisorile le semnează cu “Te pup. Pe mâine, Oscar”.

În loc de încheiere vă las un gând frumos din lumea lui Oscar:
“Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.”
 

8 femmes – o anchetă feminină

-
0

8 femmesreprezintă materializarea ambiției regizorului François Ozon de a crea un film cu distribuție exclusiv feminină. 8 femmes reproduce, prin protagonistele sale –  Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Danielle Darrieux, Fanny Ardant, Emmanuelle Béart, Virginie Ledoyen, Firmine Richard, Ludivine Sagnier – o atmosferă de film hollywoodian din anii '50, în care feminitatea era redusă la plot-uri, intrigi și jocuri.

Pornind de la o piesă scrisă de Robert Thomas în 1960, francezul elaborează un film care, sub pretextul intrigilor à la Agatha Christie, reunește opt tipologii feminine diferite, ale căror povești se dezvăluie progresiv.

Plasat în anii '50, în preajma sărbătorilor de iarnă, filmul se deschide cu sosirea lui Gaby – stăpâna casei – și a lui Suzon, fiica sa, care se întoarce de la universitate. Conflictele interfamiliale izbucnesc imediat prin Augustine – fată bătrână, sora lui Gaby – care nu ratează nicio ocazie de a-și vărsa frustrările pe ceilalți – în special pe sora ei. Întreg filmul se va desfășura în acest spațiu, în conacul familial în care, prin bunăvoința lui Gaby, trăiește întreaga sa familie.

Cele șapte femei prezente inițial – Gaby, mama și sora sa, fiicele și cele două slujnice – se miră de întârzierea soțului lui Gaby. Când slujnica cea nouă, Louise, îi duce micul-dejun în cameră, aceasta scoate un țipăt: Marcel a fost înjunghiat în spate. De aici încolo, femeile vor fi inițiatoarele și protagonistele unei anchete pe cât de teatrale, pe atât de revelatoare.

Viscolul le împiedică să părăsească casa, drumul fiind blocat. De asemenea, cablul telefonului este tăiat, orice legătură cu lumea exterioară fiindu-le întreruptă. Sunt nevoite să se suporte una pe cealaltă, mai mult chiar, să coopereze întru găsirea criminalului. Este evident că acesta trebuie să fie una dintre ele. Însă, pe măsură ce fiecare își povestește detaliat acțiunile din noaptea anterioară, ies la iveală mărturii contradictorii. Criminalul se schimbă la fiecare mărturisire – și niciuna nu se sfiește să arate cu degetul. Mai târziu, celor șapte li se adaugă sora lui Marcel, Pierrette, care naște sentimente contradictorii în familie – Gaby n-o agreează deloc, pe când slujnica Chanel e îndrăgostită de ea.

Teatralitatea cu care se desfășoară ancheta este efectul dorit de regizor: 8 femmes (8 femei, 2002) este un film anti-naturalist care se concentrează pe stilizări și pe artificial pentru a scoate în evidență frumusețea feminină. (François Ozon) Culmea teatralității e atinsă de momentul personal pe care fiecare dintre ele îl are după propria mărturisire: un monolog muzical.

Venind după Sous le sable, filmul precedent al lui Ozon – total lipsit de teatralitate, fiind introspectiv și realist – François Ozon demonstrează (dacă mai era nevoie) prin 8 femmes că poate aborda mai multe stiluri filmice. Comparându-le, nici nu ar putea părea creația aceluiași regizor.

                     

Moonrise Kingdom – Romeo si Julieta cu cercetasi

Post Modern
-
1

Moonrise Kingdom e unul din acele filme la care te poți uita iar și iar, pe fragmente sau în întregime, pentru că plăcerea de a-l urmări nu ține de modul de rezolvare a tensiunilor poveștii sau de elementul surpriză. În același timp, nu e nici un film plin de idei, care să îți pună probleme de interpretare.

Dacă ar fi să îl compar cu o operă muzicală, asta și pentru că, indirect, filmul însuși se compară cu opera lui Benjamin Britten Noye’s Fludde, aceasta ar fi Bolero-ul lui Ravel. O compozitie reușită în primul rând pentru încărcătura emoțională pe care o construiește din prima secundă mai ales datorită orchestrației perfecte. La fel, Moonrise Kingdom este o operă emoțională, orchestrată perfect până în cele mai mici detalii de regizorul Wes Anderson. Totuși, stările pe care ți le transmit cele două sunt complet diferite. Moonrise Kingdom nu e pasional în același sens ca Bolore-ul, emoțiile Moonrise… curg mai subtil, dar, dincolo de delicatețea și politețea personajelor, problemele și tensiunile sunt acolo.

Sam Shakusky, un adolescent de 12 ani – cercetaș este campat pentru al doilea an consecutiv pe insula New Penzance, New England. Insula este idilică, totul pare în aceeași stare ca la început de timpuri. Doar că este populată de câțiva adulți blazați, fără opțiuni și plin de regrete, în timp ce copiii lor cresc cu aceleași idei romantice de evadare și îndrăgostire ca orice adolescent.

După ce o întâlnise pe Suzy, fiica unei familii de avocați (Bill Murray și Frances McDormand) cu un an în urmă, Sam și Suzy hotărăsc să fugă împreună pentru a găsi Paradisul: o mică plajă necunoscută de nimeni. Sam părăsește tabăra de vară condusă de Scout Master Ward (Edward Norton) și fuge cu Suzy într-o aventură pe insulă. Timp de câteva zile campează în diverse locuri, unul mai frumos decât altul, în răstimp cunoscându-și gusturile și talentele, mai bine decât în corespondența de un an în care au fost pen pals. Suzy citește cărți despre personaje cu puteri magice și ascultă Francoise Hardy (care are una din melodii pe coloana sonoră – Le temps de l'amour). Sam pictează și este un cercetaș foarte responsabil. Amândoi sunt copii-problemă. Lui Suzy i s-a confirmat ipoteza după ce a găsit o carte pe subiect citită de părinți. În același timp, Sam este orfan și face numai boacăne în interpretarea părinților adoptivi.

Sam și Suzy iau foarte în serios viața, dragostea, propriile descoperiri. Pentru că le iau în serios, le urmăresc dincolo de conveniențele burgheze ale părinților lui Suzy: Walt și Laura. Înstrăinați și obosiți de propria relație, Walt (Bill Murray) pare rupt complet de existența, fiind mai mult un zombie, în timp ce Laura (Frances McDormand) întreține o relație cu căpitanul de poliție Sharp (Bruce Willis).

În urma dispariției celor doi, părinții lui Suzy, Sharp, Scout Master Ward și ceilalți cercetași adolescenți pleacă în căutarea lor…

După cum spuneam, atmosfera lui Moonrise Kingdom e orchestrată minuțios, fără ca nimic să fie lăsat la întâmplare. Fiecare mișcare a camerei are un sens, vocile actorilor au ceva delicat și copilăresc, inclusiv cele ale adulților, plusând pe confuzia și fragilitatea fiecăruia dintre noi la orice vârstă. Muzica lui Britten și paleta nostalgică de culori ajută și ele la construirea atmosferei. Tocmai pentru că nimic nu e lăsat la voia întâmplării, filmul are ceva mecanicist, dar mecanica produce o mică bijuterie fără cusur.

La sfârșit nu știi dacă ar trebui să te bucuri pentru idealismul și speranța celor doi sau să cazi într-o nostalgie fără fund după paradisul pierdut al copilăriei și al marilor vise, unde totul părea posibil.

Tarul Ivan isi schimba meseria – Cand un administrator de bloc devine tar al Rusiei

Post Modern
-
0

Mihail Bulgakov scria piesa Ţarul Ivan îşi schimbă meseria ca o satiră la regimul stalinist, iar spectacolul lui Gelu Colceag, de la Teatrul Metropolis din București, păstrează acest ton, creând o comedie ironică la adresa puterii şi a jocurilor ei.

Spectacolul este construit pe diferențele dintre Rusia lui Ivan cel Groaznic și cea a lui Stalin. Avem, pe de o parte,  Moscova anilor '20 – '30 a inginerului Timofeev care meştereşte de zor la o maşină a timpului cam şubredă și „urâtă”, așa cum o caracterizează toate celelalte personaje, spre disperarea creatorului ei. Și, pe de altă parte, Rusia secolului al XVI-lea portretizată de viața de la curtea lui Ivan cel Groaznic.

Atunci când cele două lumi se întâlnesc, grație invenției lui Timofeev, apar elementele comice datorate, în principal, diferențelor de gândire dintre cele două perioade. Bunăoară, atunci când țarul călătorește în secolul al XX-lea, este șocat de vocile care ies dintr-un mic aparat și se întreabă naiv „voi de unde vorbiți” și nu înțelege de ce oamenii se supără atunci când le spune „robi”. Iar când administraroul de bloc, Ivan Vasilievici, îi ia locul țarului, nu poate să se adapteze la ritualurile de la curte, întrebându-se mereu „eu ce trebuie să fac”.

 

 

Pe aceeași dualitate prezent – trecut este folosit și spațiul. Ioana Pashca realizează costumele și decorurile spectacolului, folosindu-se foarte bine de scena rotativă care creează trei spații diferite: prezentul ilustrat de apartamentul lui Timofeev cu mașina timpului și  cel a lui Shpak care a fost prădat de hoți și trecutul portretizat de curtea țarului. Sunt puse, astfel, în opoziție grandoarea Rusiei lui Ivan cel Groaznic, cu soldați în uniforme și mese cu rinichi de iepure sau cocoșei fripți cu simplitatea Rusiei cenușii a începutului de secol XX, în care bărbații sunt îmbrăcați în pijamale, costumele sunt doar pentru momentele importante, iar casele cu radiouri sau tablouri de import sunt primele pe listele hoților.

Dincolo de scenografia reușită, marele minus al acestui spectacol îl constituie jocul actorilor. Mircea Rusu intră prea mult în stereotipul administratorului de bloc, preocupat doar să ia banii de chirie de la colocatarii de imobil. Mariana Dănescu amintește prin țipete, falsitate și replica laitmotiv „Sunt o domnă, ce dracu'”, de rolul pe care l-a făcut, la începutul anilor 2000, în serialul „La Bloc”, de la PRO TV. Aceeași falsitate o întâlnim, de altfel, și în interpretarea actriței Diana Cavaliotti care îngroașă stereotipul divei care își părăsește soțul pentru regizorul cu care lucrează. Spectacolul, poate și pentru că mare parte din distribuție este formată din actori care au jucat sau joacă în seriale de televiziune, aduce cu un sitcom: glume ușoare, interpretări stereotipe și artificiale și aceeași ușă pe care ies și intră personajele.

 

 

Ţarul Ivan îşi schimbă meseria este o comedie ironică și amară, neilustrând revolta față de nedreptățile sistemului, ci doar repercusiunile sale. Teroarea regimului transformă oamenii în niște roboți care nu mai gândesc rațional, ci doar se supun automat regulilor impuse de stat. 

Les Miserables – cei lipsiti de noroc canta

-
0

Mizerabilii în varianta lui Tom Hooper (câştigător al unui Oscar pentru King's Speech) e un film înduioşător. Fidel musicalului pus în scenă pentru teatru în 1980 de către Alain Boublil şi Jean-Marc Natel, pe muzica lui Claude-Michel Schönberg, filmul alege să omită capitole întregi din romanul lui  Victor Hugo, favorizând potretistica personajelor.

Nivel narativ este veriga slabă a musicalului. Lucrurile se precipită pe alocuri şi trecerile bruşte de la un episod la altul nu par să aibă prea multă logică, stârnind râsul acolo unde ar fi trebuit să impresioneze. Iar elipsele despre care vorbeam mai sus îl împiedică pe spectator să rămână conectat la ceea ce vede.  Este o alegere pe care regizorul a făcut-o în numele fidelităţii faţă de originalul lui Boublil.

Compensează însă, după cum spuneam,  prin profunzimea descrierii personajelor. Fiecare are monologul său și are ocazia să-şi explice faptele, atrăgând astfel înţelegerea spectatorului. Şi, mai ales, fiecare are un principiu sau o cauză în numele cărora acţionează. Înţelegem de ce Javert îl urmăreşte neîncetat pe Jean Valjean; înţelegem de ce Jean Valjean a furat acea pâine pentru care a fost arestat, de ce  fură apoi argintul unei mănăstiri care i-a deschis uşa. Fantine are de asemenea motivele sale pentru a se prostitua: trebuie să trimită bani familiei care-i creşte copila. Iar Eponine îi ascunde lui Marius scrisoarea de la Cosette în numele iubirii pe care i-o poartă.

Punerea în scenă e grandioasă. Şi asta nu datorită peisajelor "pariziene" (multe dintre scene au fost turnate în Marea Britanie), care nu impresionează. Ci pentru că regizorul a făcut un pariu cu sine însuşi: nu numai că le-a cerut actorilor să cânte  melodii extrem de solicitante vocal, dar le-a cerut s-o facă live pe platou.  Rezultatul este  o interpretare actoricească cu  încărcătură emoţională ce trece dincolo de ecrane.

Dar atuul principal al filmului este fără doar şi poate ditribuţia  de excepţie – Hugh Jackman este formidabil în rolul lui Jean Valjean. Scena de început, în care îl vedem trăgând de frânghiile unui vapor împreună cu ceilalţi deţinuţi, nu are cum să nu te impresioneze. Anne Hathaway este o Fantine sensibilă, curajoasă, puternică în ciuda a ceea ce i se întâmplă. Russell Crowe e un Javert neîndurător dar cu principii, Amanda Seyfried (Cosette ) şi Eddie Redmayne (Marius) sunt de o inocenţă emoţionantă iar Helena Bonham Carter şi Sacha Baron Cohen (soţii Thénardier) dau dovadă de o viclenie adorabilă.

Mizerabilii este un film de o intensitate care oscilează pe parcursul celor două ore şi jumătate. Atunci când crezi ca ai văzut suficient încât să-ţi poţi forma o părere şi eşti gata să-l arunci la coş sau să-l ridici în slăvi, tonul se schimbă brusc şi nu-ţi rămâne decât să urmăreşi în continuare. 

Intre Est si Vest – Pictura rusa din patrimoniul Muzeului National de Arta

Post Modern
-
0

MNAR expune din nou, după o perioadă de mai bine de 20 de ani, lucrări valoroase din patrimoniul secţiei de Artă Europeană şi Decorativă. Propunându-şi să reitereze evoluţia picturii ruse, expoziţia Între Est şi Vest cuprinde 31 de icoane şi 28 de picturi.

Şcoala rusă de pictură începe să se dezvolte sub puternicul ascendent al artei bizantine, fiind tributară creaţiilor de excepţie ale lui Teofan Grecul sau Andrei Rubliov. Odată cu deschiderea spre influenţele occidentale, pictura rusă îşi va însuşi noi caracteristici precum fluiditatea desenului, cromatica bogată şi strălucitoare şi varietatea tematică, pentru ca în secolul al XIX-lea să se ralieze curentelor stilistice din restul Europei, fără a se desprinde în totalitate de moştenirea bizantină. Urmând ca în secolul al XX-lea pictura rusă chiar să revoluționeze pictura occidentală prin avangarda rusă și mai ales prin constructivism.

Expoziţia ale cărei lucrări au fost atent selectate tocmai pentru ilustrarea elocventă a acestui parcurs, poate fi vizitată până pe 28 aprilie 2013, de miercuri până duminică .

Preţul biletelor este de 4 lei (2 lei tarif redus pentru elevi şi studenţi), intrarea fiind gratuită în prima zi de miercuri din fiecare lună.

Nymphomaniac

-
0

UPDATE 2

O a doua vizionare a Vol II al Nymphomaniac de catre comisia CNC din 30 ianuarie 2014 i-a convinsa pe acestia sa dea aprobarea pentru ca filmul sa fie proiectat in cinematografele romanesti. Data deja stiuta a premierei ramane aceeasi – 7 februarie.

 

 

UPDATE

In urma vizionarii volumului II al Nymphomaniac, comisia de rating a CNC a desemnat filmul ca fiind interzis nu numai minorilor sub 18 ani, ci si interzis proiectiilor cu public. In mod oficial, acest lucru va aparea in data de 30 ianuarie 2014, odata cu eliberarea certificatului de clasificare. Asa incat, premiera Volumului II, ce urma sa aiba loc pe 7 februarie in cinematografele romanesti, se doreste a fi anulata. Lucru important de retinut este ca acest act de cenzurare a filmului lui Lars von Trier nu a fost aplicat in nici o alta tara europeana.

Distribuitorul filmului in Romania, Independenta Film, va depune o contestatie dupa primirea notificarii oficiale.

 

România este una dintre primele ţări în care Nymphomaniac, filmul lui Lars von Trier, va intra după lansarea oficială din 25 decembrie din Copenhaga (Danemarca). Nymphomaniac va rula pe ecranele româneşti în două părţi: Nymphomaniac Volumul 1 – din 17 ianuarie 2014, iar din 7 februarie 2014 va intra Nymphomaniac Volumul 2. În timp ce în cinematografele din SUA şi UK, filmul va avea premiera în martie (Vol. 1) şi în aprilie 2014 (Vol. 2). 

Pelicula lui Lars von Trier a fost montată în două versiuni. 

Nymphomaniac Volumul 1 şi 2 o mai puteţi întâlni cu denumirea de international version. Are în total 4 ore şi este împărţită în Volumul 1 (110 min.) şi Volumul 2 (130 min.). Aceasta este versiunea care va intra în cinematografe, pentru publicul larg. Va avea premiera oficială pe 25 decembrie, de Crăciun, la Copenhaga şi din ianuarie va putea fi văzută şi în România. 

Nymphomaniac – Long version sau director’s cut are aproape 6 ore (5:50) şi este de asemenea împărţită în Volumul 1 şi Volumul 2. Aceasta nu va intra în cinematografe, pentru publicul larg, ci va rula numai la festivaluri.

Nymphomaniac (Long version) Volume 1 va avea premiera oficială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, ediţia 64 (6-16 februarie 2014), în afara competiţiei. După Berlinală, productia va aştepta pana ca Volume 2 să aibă şi el premiera internaţională.

Pe lângă scenele în plus (cca 90 de minute în plus), versiunea lungă conţine scene de sex explicit, în care actorii principali au fost înlocuiţi la post-producţie de dubluri profesioniste din lumea filmului porno.

“Am filmat actorii prefăcîndu-se că fac sex, apoi am folosit dubluri care chiar au făcut asta. În post-producţie s-au suprapus imaginile. Deci, de la mijloc în sus veţi vedea actorul şi de la mijloc în joc vor fi dubluri”, a spus într-un interviu producătoarea Louise Vesth.

 

După cum știm deja din 2011, de la lansarea lui Melancholia, Lars von Trier planifica un film pornografic. Filmările pentru Nymphomaniac s-au încheiat pe 6 februarie 2013, urmând să fie lansat chiar în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie 2013, nu în spiritul Crăciunului, dar în linie cu ideea provocatoare a filmului. Nymphomaniac va fi lansat în România la începutul lui 2014, conform Independența Film.

Filmul, un jurnal erotic, o are ca punct central pe Joe (Charlotte Gainsbourg), o femeie în jurul vârstei de 50 de ani, care este îngrijită după un atac violent pe stradă de personajul interpretat de Stellan Skarsgård. Femeia îi va relata acestuia în detaliu viața și aventurile sexuale experimentate începând din adolescență până în momentul respectiv. 

Actorul principal (Shia LaBeouf), regizorul (Lars von Trier) şi producătorul (Louise Vesth) au confirmat că filmul va conţine scene de sex real, nesimulat, şi va fi lansat în două versiuni separate: o versiune hardcore pornographic cut şi alta softcore, în care se vor folosi alte unghiuri de filmare şi e posibil ca anumite părţi ale corpului să fie blurate. Despre Nymphomaniac a vorbit si Stellan Skarsgård, spunand ca este vorba de“a sexually explicit film, but it will be a very, very bad wanking movie”.

Lars von Trier își propune cu Nymphomaniac nu doar să depășească sfera sexuală – una din sursele vizate de regizor ar fi opera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut – ci chiar să introducă un nou gen de film – filmul digresionist ( saudigressionism), sugerând o abatere intenționată de la subiectul principal al producției cinematografice.

Filmul va avea două părți (volume), însumând opt capitole ale căror titluri au fost date publicității: Capitolul 1: The Compleat Angler (dupa cartea The Compleat Angler, publicată în 1653 de scriitorul britanic Izaak Walton), Capitolul 2: Jerôme, Capitolul 3: Mrs. H, Capitolul 4: Delirium, Capitolul 5: The Little Organ School, Capitolul 6: The Eastern & Western Church (The Silent Duck), Capitolul 7: The Mirror, Capitolul 8: The Gun.

Distribuția îi include si pe Uma Thurman, Udo Kier, Christian Slater, Jamie Bell (Jane Eyre, The Adventures of Tin Tin) și Willem Dafoe. 

Charlotte Gainsbourg se află la cea de a treia colaborare cu Lars von Trier, după Antichrist (2009) și Melancholia (2011).  Pe apreciatul actor suedez Stellan Skarsgård îl știi din Breaking the Waves, The Girl With The Dragon Tattoo sau The Avengers.

Mai jos, primele trei imagini date publicității din Nymphomaniac. În mai 2013 s-a dat publicității o noua fotografie-teaser a filmului, în care vedem perechi formate din cei mai importanţi actori din distribuţie: Stacy Martin – Shia LaBeouf, Udo Kier – Uma Thurman, Sophie Kennedy Clark – Willem Dafoe, Mia Goth – Stellan Skarsgård, Christian Slater – Charlotte Gainsbourg, Nicolas Bro – Connie Nielsen. În colţul din stânga îl recunoaştem chiar pe Lars von Trier – voyeur-ul – legat la gură cu o bandă de scotch, făcand poze cu telefonul mobil. 

Sleeping Beauty – Nu exista un Print pentru aceasta Frumoasa Adormita

Post Modern
-
0

Unii oameni îşi înscenează moartea. Eu îmi înscenez viaţaîi spune un bărbat lui Lucy într-un bar, încercând să o cucerească. Ce nu ştie el este că Lucy e deja cucerită din momentul în care s-a aşezat pe scaun.

Lucy se tratează pe sine ca un obiect pe care îl oferă celor interesaţi fără să discrimineze. Vede o putere ciudată în asta. Nimic nu o atinge: nici sexul, nici drogurile, nici măcar indiferenţa. Pentru ea, replica admiratorului nu este doar o înşiruire de cuvinte, este un mod de viaţă.

Lucy (Emily Browning) e studentă cu trei job-uri simultane: chelneriţă, lucrează într-un birou şi participă la un experiment medical. Cu toate acestea, nu pare să-şi poate plăti chiria, iar colegii de apartament sunt din ce în ce mai dornici să scape de ea. Când vede un anunţ în ziar, sună fără să ezite. Ajunge la o vilă unde o întâlneşte pe Clara (Rachael Blake). Aceasta îi descrie job-ul: va fi sedată şi diferiţi bărbaţi vor petrece noaptea cu ea. Lucy este asigurată că nu va fi penetrată. Vaginul tău va fi un templu îi spune Clară cu mândrie. Cuvintele nu reuşesc decât să o irite pe Lucy, care nu crede în puritate, cu atât mai puţin când vine vorba de propriul său corp.

Lucy este desprinsă de viaţă, navigând lumea din jurul său ca într-un vis. Singura persoană cu care poate relaţiona este Birdmann (Ewen Leslie), un alcoolic care se minte că se va lăsa de băutură şi pe care Lucy îl încurajează să bea pentru că asta ştie să facă ea cel mai bine: să ofere oamenilor ceea ce îşi doresc.

Sleeping Beauty (2011), filmul de debut al Juliei Leigh, nu ne oferă foarte multe informaţii despre trecutul protagonistei. Se desprinde vag imaginea întunecată a unei mame alcoolice şi violente şi, în rest, nimic … Doar faţa de copil, inexpresivă şi pasiv-agresivă a lui Lucy.

Trailer-ul filmului tentează prin promisiunile erotice şi cu toate acestea sexul în film aproape nu există. Temele explorate ţin mai degrabă de dorinţa de a controla şi de a fi controlat, capacitatea de a afecta pe cei din jurul tău şi de a te lăsa afectat.

Poate de aceea personajele din Sleeping Beauty duc existențe insulare, fiecare prizonier al propiilor neajunsuri. Lucy este blocată într-un ciclu de autodistrugere pe care aproape îl încurajează. Clara, matroana perfectă, duce o viaţă de aparenţe într-o vilă luxoasă şi cu toate acestea nu pare că ar exista ceva ce ar putea-o face fericită. Apoi sunt clienţii, bărbaţi bogaţi şi bătrâni ce intră în iatacul Frumoasei Adormite pentru a recupera ceva ce au pierdut demult, doar ca să-şi dea seama că nu se poate.

Vizual filmul se remarcă printr-un fir narativ placid: cadre lungi, obiective ce stabilesc o viziune din afară ce ne permite să o privim pe Lucy analitic. Acţiunea se petrece de multe ori în tăcere, dialogul fiind secundar experienţei vizuale. Julia Leigh nu pare să dorească implicarea emoţională a privitorului, intervenţia muzicală fiind aproape inexistentă şi în esenţă livrează un film în tonuri reci şi atent analizate.

Sleeping Beauty nu va avea niciodată un public foarte mare datorită pasivităţii vizuale ce vine să susţină lipsa de control intenţionată a personajului principal. În final, Sleeping Beauty ne spune ceva ce bănuiam demult: nu trebuie să fii adormit pentru a lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. O faci foarte bine şi cu ochii deschişi şi din păcate nu există un Prinţ care să te trezească. 

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

cmunteanu
-
0
5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Surpriza neprevăzutului, frumusețea întâlnirii și libertatea câştigată odată cu depăşirea propriilor limite – sunt coordonatele pe care se construiesc poveştile filmelor Diarios de Motocicleta, Into The Wild, Lost In Translation, Transamerica și Before Sunrise.

 

1. Diarios de Motocicleta (Jurnal de călătorie, 2004) – America Latină

 

   

 

Wandering around our America has changed me more than I thought. I am not me any more. At least I’m not the same me I was.

Filmul regizorului brazilian Walter Salles (Paris, je t’aime, Dark Water) reconstituie drumul iniţiatic prin America Latină al lui Ernesto Che Guevara (Gael Garcia Bernal) în 1952. Hotărât să vadă și să simtă teritoriile cunoscute doar din cărţi, studentul Che Guevara pornește într-o călătorie prin regiunile sălbatice ale continentului. Partea riscantă şi îndrăzneaţă a călătoriei este vehiculul la care apelează, o motocicletă Norton 500 care îl va pune în încurcătură cam tot atât de mult pe cât îi va fi de folos.

Filmul surprinde în primul rând prin frumusețea Americii Latine: Anzii, Amazonul și Macchu Picchu.

 

2. Into the Wild (În sălbăticie, 2007) – Alaska și Arizona

 

             

              

În cazul lui Chris, un alt personaj ce nu ezită să se aventureze into the wild, călătoria are o altă miză. Producţia lui Sean Penn, inspirată de cazul real al lui Christopher Johnson MacCandless, redă cei doi ani petrecuţi de acesta călătorind singur prin Statele Unite.

Dispreţuind valorile moderne, Chris caută fericirea sub o altă formă; personajul refuză categoric să muncească pentru a-şi construi o carieră, catalogând-o ca “o invenţie a secolului al XX-lea”. Alegând să trăiască în cea mai mare parte a timpului ca un pustnic, renunţând inclusiv la bani, personajul capătă o aură aproape mistică.

Pentru cei pe care îi întâlneşte în parcursul său, Chris devine un soi de înger păzitor, ajutându-i să se regăsească sau să iasă din impas. Lăsând la o parte unele minusuri ale scenariului, filmul demonstrează înţelegerea personalităţii lui Chris, mai ales a determinării sale interioare.

 

3. Lost in Translation (Rătăciţi printre cuvinte, 2003) – Japonia

 

           

 

Bob: Can you keep a secret? I’m trying to organize a prison break. I’m looking for, like, an accomplice. We have to first get out of this bar, then the hotel, then the city, and then the country. Are you in or you out?
Charlotte: I’m in. I’ll go pack my stuff.
Bob: I hope that you’ve had enough to drink. It’s going to take courage.

Hipnotic şi complex ca o călătorie în Japonia Lost in translation povesteşte despre întâlniri revelatoare, relaţii care nu pot fi etichetate după categorii obișnuite şi despre poezia lumii nipone.

Miezul poveştii îl reprezintă legătura dintre Bob (Bill Murray) şi Charlotte (Scarlett Johansson), doi americani care se cunosc într-un Tokyo pe cât de impresionant, pe atât de imposibil uneori. El este un actor aflat în acea etapă frustrantă a carierei în care rolurile bune sunt înlocuite de figuraţii în reclame japoneze. Ea este căsătorită cu un fotograf de succes, nu ştie ce vrea de la viaţă şi pune sub semnul întrebării alegerile de până atunci. În neobişnuita lume niponă se înfiripă, sensibil şi şarmant, la fel de neobişnuita relaţie dintre cei doi, bazată pe empatie şi comunicare dincolo de cuvinte, cu efecte aproape terapeutice de ambele părţi.

 

4. Before Sunrise (Înainte de răsărit, 1995) – Viena

 

       

 

Celine: I don’t think we should sleep together. I mean, I want to, but since we’re never gonna see each other again, it will make me feel bad. I’ll wonder who else you’re with. I’ll miss you.
Celine: I know. It’s not very adult. Maybe it’s a female thing. I can’t help it.
Jesse: Let’s see each other again.

Ce poate desăvârşi experienţa unei călătorii în Viena? O poveste de dragoste, răspunde într-un ton tandru, cu accente comice, Before Sunrise. La fel ca în Lost In Translation, protagoniştii, Jesse (Ethan Hawke) şi Celine (Julie Delpy), se cunosc pe teritoriu străin şi pornesc împreună într-o plimbare ce durează o zi şi o noapte. Prilej de a descoperi Viena, dar mai ales de a se descoperi unul pe altul.

Spre deosebire de legătura dintre personajele principale ale filmului Sofiei Coppola, între Jesse şi Celine lucrurile iau turnura romantică previzibilă. Dar aici este punctul interesant al filmului: legătura este construită punct cu punct printr-un scenariu puternic ca textul unei piese de teatru. Filmul te face să te îndrăgosteşti odată cu personajele: de poveştile şi personalităţile lor, de universul baroc al Vienei şi, mai ales, de schimbul degajat de replici care nu contenesc să te facă să zâmbeşti. Când amuzat de umorul şi filosofiile de viaţă ale celor doi, când emoţionat de modul subtil şi firesc în care se produce apropierea lor.

 

5.Transamerica (2005)   – America de la est la vest

 

         

Bree Osborne: Jesus made me this way so I could suffer and be reborn the way he wanted me!

Toby: You’re going to cut your dick off for Jesus?

Bree Osbourne: They don’t “cut it off!” It just becomes an innie instead of an outtie.

Călătoria din Transamerica reprezintă ocazia transsexualului Bree(Felicity Huffman) de a-şi regla conturile cu Toby, fiul de existenţa căruia află chiar înainte de a trece prin mult-aşteptata operaţie de schimbare de sex. La recomandarea psihologului, Bree îl găseşte pe Toby, un adolescent aflat într-o situaţie precară din toate punctele de vedere. Fără să i se prezinte ca fiind tatăl său, Bree plăteşte cauţiunea tânărului închis pentru prostituţie şi vânzare de droguri, şi porneşte alături de el într-o călătorie transamericană. O călătorie înţesată de momente tragicomice și aventuroasă în sensul cel mai larg al cuvântului.

Meritul filmului este abordarea naturală şi empatică a subiectului controversat, reuşind să echilibreze caracterul dramatic al poveştii cu umorul detaşat şi sclipitoarea autoironie a lui Bree, cea care se apără nonşalantă: “My body may be a work-in-progress, but there is nothing wrong with my soul.”.

Cu toate că topul se limitează la titlurile de mai sus, lista rămâne deschisă. Şi ar putea include oricând nume ca The Darjeeling Limited, Little Miss Sunshinesau mai clasicul Roman Holiday. Toate filme care răspund nevoii de evadare, până la următoarea vacanţă.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026