Festivalul de Film de la Berlin 2013 – filmele selectionate in competitie

0

Cea de-a 63-a ediție a Festivalului de Film de la Berlin se va desfășura în perioada 7-17 februarie. În acest an, România se află printre nominalizați cu filmul Poziția copilului/ Child's Pose, în regia lui Călin Peter Netzer. Proiectat în premieră mondială la Berlin, acesta concurează în competiția principală, iar protagonista Luminița Gheorghiu se află printre actrițele propuse la Ursul de Argint pentru Cea Mai Bună Actriță. 

Între titlurile despre care știm ceva mai mult se numără Side Effects (Steven Soderbergh) sau Promised Land (Gus van Sant). 

Juriul, a cărui componență va fi dezvăluită în întregime în preajma începerii evenimentului, va fi prezidat de regizorul chinez Kar-wai Wong, cunoscut pentru filmele In the Mood for Love, 2046 sau My Blueberry Nights.

În deschiderea Festivalului va fi proiectat în afara competiției noul său film: The Grandmasters, o poveste despre viața maestrului de arte marțiale Ip Man, care l-a avut printre alții și pe Bruce Lee ca discipol.

Neintrate în cursa pentru premiile berlineze, dar proiectate în premieră internațională/mondială sunt și Before Midnight – continuarea după nouă ani a poveștii cuplului Ethan HawkeJulie Delpy (Before Sunrise și Before Sunset) sau Dark Blood – filmul rămas neterminat timp de 19 ani în urma decesului tânărului River Phoenix.

Găsești mai jos lista întreagă a filmelor anunțate în competiția principală a Festivalului, ca și trailere acolo unde sunt disponibile.

 

Gloria  (R:  Sebastián Lelio)

 

 

Gloriaspune povestea unei femei de 58 de ani, care încearcă să își aline singurătatea mergând la petreceri organizate pentru adulți singuri. Intră în scenă Rodolfo, un bărbat divorțat cu doi copii care devine obsedat de ea. Filmul vine din partea aclamatului Sebastián Lelio, responsabil pentru La Sagrada Familia, Navidadsau El año del tigre.

 

Nugu-ui Ttal-do Anin Haewon / Nobody's Daughter Haewon (R: Hong Sangsoo)

 

 

Hong Sangsoo (Hahaha, In Another Country) regizează drama sud-coreeană  Nobody's Daughter Haewonurmărind câteva zile din viața unei studente în preajma imigrării mamei ei în Canada. Fata decide să încheie relația secretă cu unul dintre profesorii ei. La ultima întâlnire, cei doi sunt descoperiți de colegii fetei, iar profesorul îi propune să fugă împreună.

 

Paradies: Hoffnung / Paradise: Hope(R: Ulrich Seidl)

 

 

Paradise: Hope, ultima parte a trilogiei despre trei femei din aceeași familie, a regizorului austriac Ulrich Seidl, o are ca protagonistă pe Melanie, o fată de 13 ani care își petrece vara într-o tabără pentru copii supraponderali. Dincolo de programul strict de dietă și de sport, au loc  întâlnirile nocturne ale copiilor. Melanie se îndrăgostește de unul dintre profesori, cu 40 de ani mai în vârstă decât ea. Prima parte a trilogiei, Paradise: Love, s-a aflat în competiția pentru Palme d'Or la Cannes 2012.

 

Poziţia Copilului / Child's Pose(R: Călin Peter Netzer)

 

 

Poziția copilului îmbină o incursiune în mediul high-class al societății românești corupte cu o privire asupra relației dintre o mamă dominatoare (Luminița Gheorghiu, propusă la Ursul de Argint pentru interpretare) și fiul ei de 38 de ani (Bogdan Dumintrache). Cel de-al treilea lungmetraj al regizorului Călin Peter Netzer (Maria, Medalia de onoare) va avea premiera mondială la Berlin.

 

Promised Land (R: Gus van Sant)

 

 

Filmul care ar fi trebuit inițial să se afle sub regia lui Matt Damon, care interpretează unul din roluri, Promised Land atinge un subiect atipic regizorului Gus van Sant (Good Will Hunting, Elephant, Milk). Doi corporatiști (Frances McDormand și Damon) merg într-un sătuc american pentru a obține drepturi  de extragere a gazelor naturale de pe proprietățile localnicilor. Noua metodă folosită în proces (fracking-ul) este însă potențial periculoasă, generând mari controverse în SUA.

 

Camille Claudel, 1915(R: Bruno Dumont)

 

 

Ultimul film al francezului Bruno Dumont (The Life of Jesus, Humanity) tratează viața izolată a sculptoriței Camille Claudel, interpretată de Juliette Binoche. Rol care a plasat-o pe Binoche pe lista Ursului de Argint. În anul 1915, Camille duce o viață singuratică, internată de familie într-o instituție psihiatrică unde nu îi este permis să mai sculpteze. În acest timp, așteaptă o vizită de la fratele ei, Paul Claudel. Acestei perioade îi este dedicat Camille Claudel, 1915.

 

Elle s'en va / On my Way(R: Emmanuelle Bercot)

 

 

Regizoarea Emmanuelle Bercot dezvăluie o profundă admirație pentru Catherine Deneuve prin filmul On My Way,rolul central fiind scris pentru ea. Deneuve interpretează o femeie a cărei viață pare să se destrame în fața ochilor când restaurantul de familie pe care îl conduce se apropie de faliment. În plus, amantul cu care avea o relație pasională divorțează de soție, însă nu pentru ea, ci pentru o tânără care îi poartă copilul. Cathy pornește într-o călătorie spontană, străbătând Franța cu mașina și încercând să-și recapete echilibrul. 

 

Epizoda u životu berača željeza / An Episode in the Life of an Iron Picker (R: Danis Tanovic)

 

 

Câștigătorul premiului Oscar pentur Cel Mai Bun Film în 2001 cu No Man's Land, regizorul bosniac Danis Tanovic vine la Berlin cu An Episode in the Life of an Iron Picker, o dramă cu subiect social, privind situația defavorizată a unei femei. Deși însărcinată în 5 luni cu al treilea copil, nu a mers la medic din lipsa asigurării medicale. Pentru că sângerează ajunge la spital, unde i se spune că trebuie să fie operată. Dar femeia se întoarce acasă pentru că nu dispune de banii necesari. 

 

Gold (R: Thomas Arslan)

 

 

Thomas Arslan regizează western-ul dramatic Gold, plasat în Canada anului 1898, o perioadă cunoscută drept The Klondike Gold Rush, epoca căutătorilor de aur. Un grup de imigranți germani urmează drumul în același scop, tentați de perspectiva îmbogățirii. Însă ruta pe care o urmează, recomandată de un om de afaceri dubios, ascunde pericole neștiute.

 

La Religieuse / The Nun (R: Guillaume Nicloux)

 

 

Guillaume Nicloux realizează cea de a doua ecranizare a romanului La Religieuse (1796), după filmul original semnat Jacques Rivette (1966). Filmul privește viața unei fete închise împotriva voinței ei într-o mânăstire și forțată să depună jurămintele monahale, după ce familia ei află că este copil ilegitim. Aici, fata se confruntă cu tratamente dure și este transferată într-o a doua mânăstire, unde nu îi e cu mult mai bine, intrând în afecțiunile unei Maici Superioare suspecte (Isabelle Hupert, de asemenea în cursa pentru Ursul de Argint).

 

Layla Fourie(R: Pia Marais)

 

 

Al doilea film regizat de o femeie din competiția de la Berlin vine de la Pia Marais și este plasat în Africa de Sud, unde o mamă singură primește șansa de a avea un loc de muncă stabil ca poligrafist în cadrul unui cazinou, urmând să testeze la rândul ei viitori potențiali angajați. Atmosfera din complexul cazino-ului însă nu e ușor de suportat, fiind încărcată de neîncredere și suspiciuni, iar Layla Fourie ajunge să fie bănuită încă din prima zi de muncă pentru o crimă. 

 

The Necessary Death of Charlie Countryman(R: Fredrik Bond)

 

 

Shia LaBeouf și Evan Rachel Wood sunt protagoniștii unui nou film de acțiune încadrat de o poveste de dragoste – filmat îîntregime în România – The Necessary Death of Charlie Countryman. Charlie se îndrăgostește de o româncă căsătorită cu un mafiot periculos, pe deasupra instabil mental. Charlie nu renunță la ideea de a o salva, chiar dacă asta ar însemna propria moarte. Debutul în lungmetraj al regizorului Fredrik Bond îi are în distribuție și pe Mads Mikkelsen sau Rupert Grint (Ron, seria Harry Potter).

 

 

Parde / Closed Curtain(R:  Jafar Panahi)

 

 

Jafar Panahi, unul dintre cei mai influenți regizori iranieni revine la Berlin în 2013. Panahi a realizat în 2011 celebrul documentar This Is Not A Film, sfidând sentința de 6 ani închisoare și interzicerea din partea guvernului iranian de a face filme sau orice formă de media pe o perioadă de 20 de ani. Closed Curtain ne îndrumă către o casă pe malul mării. Aici se ascunde un personaj ce lucrează la un scenariu. Deranjat în primă fază de o femeie necunoscută care refuză să plece, va urma încă o întrerupere, surprinzătoare pentru toată lumea.

 

Side Effects(R: Steven Soderbergh)

 

 

Un nou medicament experimental îi e prescris unei tinere femei (Rooney Mara, pe lista nominalizărilor la Ursul de Argint pentru interpretarea ei). Aceasta suferă de anxietate în așteptarea ieșirii soțului din închisoare (Channing Tatum). Repercusiunile acestui drog vor fi mai mult decât periculoase, atât pentru ea, cât și pentru medicul care i le-a prescris, interpretat de Jude Law. Thriller-ul psihologic Side Effects este semnat Steven Soderbergh.

 

Dolgaya schastlivaya zhizn /A Long and Happy Life (R: Boris Khlebnikov)

 

Rusia este reprezentată în acest an la Berlin de un western siberian, plănuit inițial ca remake al western-ului american High Noon, în care joacă Gary Cooper. A Long and Happy Life este povestea unui bărbat (Aleksandr Yatsenko) care duce o viață liniștită, cultivându-și cu pricepere pământul și strângând recolte care stârnesc atât invidia celorlalți localnici ai sătucului izolat, cât și lăcomia autorităților. Cele două forțe se unesc, iar bărbatul trebuie să le înfrunte pentru a-și apăra proprietatea și familia.

 

Prince Avalanche(R: David Gordon Green)

 

David Gordon Green (The Pineapple Express) îl aduce la Berlin pe nimeni altul decât Paul Rudd (Knocked Up, Dinner for Schmucks), alături de Emile Hirsch (Into the Wild) în Prince Avalanche, un film despre nașterea unei prietenii din circumstanțe neobișnuite. Un bărbat și fratele iubitei acestuia se hotărăsc să părăsească orașul pe perioada verii, pentru a lucra la recondiționarea unei autostrăzi, vopsind linia continuă. Solitudinea sălbaticiei naște tensiuni neașteptate între cei doi, umoristice și serioase deopotrivă.

 

Uroki Garmonii / Harmony Lessons(R: Emir Baigazin)

 

Aslan este un băiat de 13 ani dintr-un orășel din Kazakhstan și elev al unei școli cu incidente criminale frecvente. La un control medical de rutină, băiatul suferă un incident umilitor în fața colegilor și dezvoltă o afecțiune psihologică denumită anankastie, însemnând o obsesie pentru perfecționism. Spiritul înclinat către puritate, dublat de noua pasiune a băiatului, îl împing către decizia de a-l ucide pe Bolat, bătăușul necruțător și întruchiparea supremă a răului în școală. Harmony Lessons beneficiază de sprijinul celor de la Berlin, fiind selectat dintre alte 121 de titluri pentru premiul Berlinale World Cinema Fund.

 

Vic+Flo ont vu un ours / Vic+Flo Saw a Bear(R: Denis Côté)

 

 

Vic+Flo Saw A Beareste un thriller psihologic canadian despre reîntâlnirea a două femei în libertate, după ce au împărțit mai mulți ani aceeași celulă de închisoare. Reuniunea Victoriei (Pierrette Robitaille) cu Florence (Romane Bohringer) se desfășoară sub privirile unui ofițer de cauțiune, care observă cum personalitățile și dorințele celor două încep să meargă în direcții diferite.

 

W imię… / In the Name of (R: Małgośka Szumowska)

Ultimul film semnat de o femeie din cadrul competiției vine de la poloneza Małgośka Szumowska, regizoarea filmului Elles (2011, cu Juliette Binoche) și co-producătoare a Antichrist-ului lui Lars von Trier. Un film centrat pe emoție, In the Name of va înfățișa credința, conflictele și singurătatea unui preot catolic. Apreciat și sprijinit de enoriași, preotul înființează un centru pentru tinerii cu probleme în cadrul parohiei sale. El ascunde, însă, un trecut complicat.

Silver Linings Playbook – orice rau spre bine

3

Când ai văzut ultima comedie romantică care nu te-a făcut să-ți spui: "e doar o comedie, ce vrei? Nu poți cere mai mult. Just play along, intră în joc și în convenție." O comedie despre care poți spune că a fost suficient de realistă cât să nu te facă să te uiți cu indulgență? 

Silver Linings Playbook este acea comedie romantică. Jucată și regizată natural, cu ritm, angrenantă, deșteaptă și convingătoare. Prin definiție bonomă și generoasă.

Tiffany (Jennifer Lawrence) se culcă cu toți colegii de birou, motiv pentru care devine șomeră. Pat (Bradley Cooper) e un caz psihiatric care stă împreună cu părinții. Motivele pentru care au ajuns aici sunt foarte serioase: Tiffany este văduvă și nu reușește să mai relaționeze altfel decât prin sex din cauza sentimentului de vinovăție (vei afla exact contextul în film). Pat a fost instituționalizat pentru opt luni într-un azil, după ce a izbucnit într-un act violent. Motivul: și-a găsit soția la duș cu un amant, în fundal ascultând muzica lor de nuntă. 

Acum Tiffany încearcă să se oprească din seria nimfomaniacă, cu care comunitatea o identifică, în timp ce se pregătește pentru un concurs de dans. Pat face terapie și se ghidează după filosofia silver lining, care s-ar putea traduce în orice rău spre bine. Vrea cu orice preț să își câștige soția înapoi, a slăbit, încearcă să devină o persoană mai bună, dar spre fericirea sau nefericirea lui o întâlnește pe Tiffany. Întâlnirea naște scântei, iar Tiffany recunoaște imediat ce se întâmplă: Pat îi pică cu tronc. De aici totul o ia razna la propriu și la figurat.

Amândoi au probleme de intimitate și sunt maniaci (la modul medical vorbind). Ideea unei povești de dragoste între doi oameni cu probleme psihice e destul de curajoasă, dar tratarea este haioasă și nu riscă mult. De exemplu, în cartea de la care a plecat filmul, Pat își petrecuse câțiva ani în azil. În film situația lui e benignă, cu doar 8 luni instituționalizate.

Tiffany și Pat se potrivesc miraculos în film. Chimia dintre cei doi actori este atât de convingătoare încât a născut întrebări legate de relația dintre ei în afara ecranului. Dintre ei, o prefer oricând pe Jennifer Lawrence (câștigătoare a Globului de Aur pentru interpretare), cea mai simpatică nebună pe care am văzut-o în filme. Fiecare față pe care o face e cu totul nouă, iar livrarea replicilor este foarte proaspătă, într-o voce aspră care mă duce cu gândul la actrițele Hollywoodului clasic. Și nu doar vocea e vinovată. Riscă mult, dar toate alegerile în interpretare le face cu siguranță și naturalețe, ca o mare actriță. 

Dar nu doar ea strălucește. Părinții lui Pat sunt la fel de buni: Robert de Niro și Jacki Weaver. Bradley Cooper are același aer de keeper cu care ne-a obișnuit: bărbat inofensiv dar sexy, foarte potrivit pentru rol.  

Regizorul David O. Russell merită mai mult decât o mențiune. Face să se amestece omogen ingredientele de comedie, film romantic și dramă cu probleme psihice si cele de gambler ale tatălui lui Pat. Îi reușește atât de bine pentru că trage ițele filmului la fel de maniac ca și personajele filmului, rezultând o orchestrație perfect ritmată a scenelor și a actorilor. Nu pierde niciun moment controlul. Multe scene din Silver Linings Playbook sunt atât de legate, încât ar putea fi oricând scurtmetraje de sine stătătoare. 

Pozitia copilului

0

Pozitia copilului a obtinut Marele Premiu al Berlinalei si premiul FIPRESCI (al presei internationale) la Festivalul de la Berlin 2013. Poziția copilului/ Child's Pose, cel de-al treilea lungmetraj al regizorului Călin Peter Netzer după Medalia de onoare (2009) și Maria (2003).

Cu premiera în România în data de 8 martie, Poziția copilului oferă o aprofundare a relației dintre o mamă posesivă (Luminița Gheorghiu) și fiul ei de 32 de ani (Bogdan Dumitrache). Evenimentul în lumina căruia vom urmări nuanțele acestei relații este un accident de mașină, de care acesta se face vinovat. 

Aflată la primul său rol principal într-un film de lungmetraj după roluri în Moromeții și Moartea Domnului Lăzărescu, excelenta actriță Luminița Gheorghiu este  nominalizată la Berlin pentru Ursul de Argint acordat celei mai bune actrițe, concurând alături de Juliette Binoche, Catherine Deneuve, Isabelle Huppert sau Rooney Mara

Bogdan Dumitrache a fost și el nominalizat la Ursul de Argint pentru rolul din Poziția copilului, concurând alături de actori foarte cunoscuți, ca Matt Damon, Jude Law, Paul Rudd şi Shia LaBoeuf.

Bogdan Dumitrache a jucat în câteva dintre cele mai bune filme de lung şi scurtmetraj ale ultimilor ani: Trafic (regia Cătălin Mitulescu), Moartea domnului Lăzărescu (regia Cristi Puiu), Tramvaiul Andreei (regia Alex Iordăchescu), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (regia Cătălin Mitulescu). 

Din distribuție fac parte și Vlad Ivanov, Florin Zamfirescu sau Mimi Brănescu.

The Turin Horse

0

Pe 25 ianuarie 2013, are premiera în cinematografele românești ultimul film al regizorului maghiar Béla Tarr, pentru care a câștigat Ursul de Argint la Berlin 2011. Conform declarației lui Tarr este chiar ultimul film al carierei. 

The Turin Horse pleacă de la întâmplarea care ar fi declanșat căderea în demență a lui Friedrich Nietzsche. În anul 1889, Nietzsche asistă la biciuirea cu brutalitate în plină stradă a unui cal. Filozoful se aruncă asupra calului, strângându-i cu brațele grumazul pentru a-l proteja. 

După această întâmplare, Nietzsche nu a mai vorbit timp de 2 zile până a căzut într-un leșin. La trezire, nu mai era el însuși și până la moartea lui – peste 11 ani – nu avea să își mai revină. 

Dar filmul se apleacă de fapt asupra trailului de zi cu zi a stăpânului și a calului lui. Pentru unii plictisor prin scenele repetitive, pentru alții o capodoperă, Calul din Torino este o experiență make it or break it.

Béla Tarr e cunoscut, printre altele, pentru filme ca Kárhozat/ Damnation, Őszi almanach/ Almanac of Fall sau A Londoni férfi/ The Man from London. 

Roșu ucigaș de Jeroen Brouwers

Despre lagărele de concentrare s-a scris mult, despre cele germane poate mai mult decât despre restul. Ororile acestor sisteme nu par însă a cunoaște diferențe. Jeroen Brouwers suprinde în romanul autobiografic Roșu ucigaș atmosfera lagărului japonez de concentrare pentru femei din Al Doilea Război Mondial, în care ajunge, la vârsta de patru ani, împreună cu mama, bunica și sora sa.

 

Fără patetism, cu o anumită plasticitate în scriere și un realism pe alocuri strident, lagărul capătă dimensiuni relative în ochii copilului care își va găsi remușcările în adultul de mai târziu. Totul se depozitează în colțurile memoriei renăscând după aproximativ 40 de ani când, la moartea mamei sale începe scrierea romanului.


Moartea mamei sale declanșează un val de amintiri și senzații dintr-o perioadă cu adevărat traumatizantă pentru copilul de 4 ani. Camere insalubre, moartea și brutalitate la fiecare pas. Femei violate, bătute și tratate crunt, o bunică și o soră care mor din neputință și boală. Autorul își trăiește copilăria sub semnul absurdului prezent la fiecare pas în lagăr, protejat fiind de zâmbetul cald al mamei sale și pălăria mare a bunicului său. Suprinzător poate, cei cinci ani trăiți însă în lagăr sunt pentru el singurii ani de viață adevărată. Sunt anii în care legătura cu mama sa este cea mai puternică și anii în care poate să privească totul fără să fie copleșit. Revenirea în “viața reală” înseamnă, pe lângă multe coșmaruri și efecte psihologice grave în urma experienței trăite, și înstrăinarea definitivă de mama sa. El primește vestea morții ei indiferent, fără nicio tresărire, întocmai ca Străinul lui Albert Camus.


Roșu ucigaș este o carte puternică și dură. Descrirea atrocităților războiului, rămân punctele crude ale cărții care te fac pe alocuri să te oprești puțin și să respiri adânc. Farmecul povestirii te face însă să continui lectura. Romanul captivează prin ritmul povestirii și prin aparenta lipsă de simțăminte asupra trecutului și prezentului.
“Cred că aș fi fost un scriitor prost dacă aș fi fost fericit. Scritorii fericiți n-au nimic de povestit”, spune autorul și poate că acesta este unul din farmecele acestei cărți teribil de intense.

Game Change, ce se ascunde in spatele mastii de politician

0

Filmele cu subiecte politice au existat încă de la începutul cinematografului, de la lansarea peliculei Nașterea unei națiuni, în 1915. A urmat apoi, în 1940, The Great Dictator, al unicului Charlie Chaplin. Acest gen pare să se alimenteze neîntrerupt cu subiecte de interes larg, de la scandalul Watergate, în All the President's Men, la satire despre imaginea politicienilor, precum în Wag the Dog, ajungând la cele despre campaniile electorale, ca în The Ides of March. Aceasta din urmă este și tema lui Game Change, filmul care a câștigat Globul de Aur de anul acesta pentru categoria cea mai bună miniserie sau film TV, concurând cu Political Animals, o alta peliculă politică.

Filmul respectă îndeaproape cartea Game Change: Obama and the Clintons, McCain and Palin, and the Race of a Lifetime, semnată de jurnaliștii politici John Heilemann și Mark Halperin. Game Change prezintă povestea lui Steve Schmidt, interpretat în film de actorul Woody Harrelson (nominalizat la Globurile de Aur și la Premiile Emmy), consultantul politic care l-a convins pe John McCain (Ed Harris – câștigător al Globului de Aur pentru rol) de nevoia unei schimbări în campania sa: mai precis candidatura guvernatoarei de Alaska, Sarah Palin, pentru postul de vicepreședinte.

Schimdt realizează însă repede că a făcut o greșeală care ar putea să îi fie fatală: Palin nu are niciun dram de profesionalism, nu are cunoștințe de bază, dar care spune mereu ce gândește. Asta chiar dacă, nu de puține ori, părerile ei vin în contradicție cu cele exprimate de McCain. 

 

 

Filmul lui Jay Roach – premiul Emmy pentru cea mai bună regie cu Game Change – este mai echilibrat decât mă așteptam. Chiar dacă sunt prezentate desele momente în care Palin dă dovadă de lipse de cunoștiințe în istorie, politică externă, etc nu sunt ascunse calitățile oratorice ale guvernatoarei statului Alaska și capacitatea acesteia de a relaționa cu mulțimile. 

De asemenea, ca mai toate producțiile semnate de HBO, Game Changeare parte de o distribuție foarte bună, în frunte cu Julianne Moore care a reușit s-o portretizeze cu mare finețe pe Sarah Palin, rol pentru care a câștigat un premiu Emmy și un Glob de Aur. Moore a creat un personaj care trece de la entuziasmul de a fi parte dintr-o campanie prezidențială, la politicianul naiv care este îngrozit de lupta în care a fost aruncat și până la egocentristul îmbătat de putere.

 

 

 

Cu toate astea, filmul nu reușește să iasă din capcana de a-l portretiza pe John McCain ca omul onest care nu își dorea altceva decât să se pună în slujba țarii pe care a apărat-o atunci când a fost pe front și care ar vrea să aibă o campanie prezidențială fară să își denigreze adversarul. Această postură atât de aproape de perfecțiune se vede în film și în momentul în care, presat de consilierii săi să dea drumul informației despre prietenia dintre Obama și pastorul Jeremiah Wright, McCain refuză, invocând zvonurile oribile despre fiica sa adoptată care au apărut în lupta pe care a dus-o cu Bush, în campania din 2000. Ce nu se spune în film este faptul că, opt ani mai târziu, McCain a angajat o mare parte din membrii acelei echipe.

Game Change nu vorbește nici despre cum se guvernează o țară și nici despre tacticile sau strategiile dintr-o campanie electorală, ci despre jocul din spatele ei și despre încrederea ca factor primordial într-o cursă electorală.

Amour

0

Filmul regizorului Michael Haneke, dublu premiat cu Palme d'Or (pentru The White Ribbon și Amour)  va avea premiera în România pe 1 februarie. Nominalizat la categoria Best Foreign Language Film la Oscar, filmul promite un succes internațional.  

Amour este, după cum era de așteptat, un film despre dragoste, însă o dragoste firească, lipsită de idealizările și artificiile stereotipice specific hollywoodiene. Anne și Georges, un cuplu de octogenari, își petrec bătrânețea împreună. Pensionarea le-a adus o rutină simplă, însă ritmul acesteia este perturbat de îmbolnăvirea lui Anne. Atacul cerebral de care suferă o transformă, în primă fază, în hemiplegică, însă următoarele atacuri o paralizează complet – atât fizic, cât și mental.

Tematica filmului are parte de actori pe măsură – Emmanuelle Riva, care o portretizează pe Anne, a câștigat pentru acest rol numeroase premii și a fost nominalizată la Oscar la categoria Best Performance by an Actress in a Leading Role

Tulburari mentale in film – o incursiune descendenta (prima parte)

0

Bolile mintale constituie, fără doar și poate, un subiect pe care oamenii par reticenți de a-l aborda de cele mai multe ori. Cu toate acestea, multe filme se bazează pe o formă sau alta de tulburare mintală și șochează adesea prin modul de abordare introspectivă a bolii. Fie că se inspiră din povești reale, fie că sunt fictive, filmele de genul acesta variază de la tratări originale ale schizofreniei până la analize detaliate ale efectelor depresiei.

 

1.      Schizofrenie – Through a Glass Darkly (1961)

 

                 

                   

Prima parte a trilogiei Credinței (a.k.a The God’s Silence trilogy), Through a Glass Darkly prezintă descinderea graduală a lui Karin în nebunie. Ieșită dintr-o instituție de boli mintale, ea se întoarce la soțul și fratele ei, cărora li se alăturase și tatăl celor doi. Karin mostenește boala mamei sale – boală care nu este consemnată concret, dar care prin manifestarea ei (halucinații și delir) conduce la diagnosticul de schizofrenie.

Karin se luptă cu propriile închipuri și întruchipări ale lui Dumnezeu – iar dialogurile absolut delirante pe care le poartă reflectă o tensiune puternică provocată de conflictul dintre deziluzie și dorința de a crede. În final, filmul se dovedește a fi mai mult decât o reprezentare a manifestărilor unui psihic bolnav. Ingmar Bergman exploatează, prin intermediul bolii lui Karin, implicațiile prezenței/absenței lui Dumnezeu.

Alte filme cu și despre schizofrenie: Pi (1998), A beautiful mind (2001), Donnie Darko (2001). 

 

2.      Depresie clinică – Melancholia (2011)

 

                 

Drama apocaliptică a lui Lars von Trier analizează reacția și mecanismele de coping ale personajelor în fața sfârșitului iminent. Regizorul însuși luptându-se cu depresia, a adaptat această poveste pornind de la premisa că persoanele depresive fac față mult mai ușor situațiilor tensionate decât cele … „sănătoase”.

 Justine, afectată considerabil de această maladie dizabilitantă, primește vestea coliziunii planetei Melancholia cu Pământul cu seninătate. Nemaigăsind nicio motivație pentru a trăi, moartea sa – și a întregii omeniri – devine singura soluție viabilă la suferința demonică de pe Pământ: The earth is evil. We don't need to grieve for it.    

 Melancholia nu este lipsit de spiritul specific filmelor lui von Trier. Este tulburător, bântuitor și, pe linia tematică a filmului, deprimant. 

Alte filme despre depresie: Angels of the Universe (2000), The Hours (2002), A single man (2009). 

 

3.      Autism – I am Sam (2001)

 

                 

Sam Dawson (Sean Penn) este tatăl lui Lucy, de care are grijă singur. Sam suferă de autism, însă îi creează fiicei un mediu plăcut, în care să se poate dezvolta armonios. Lucy merge la școală, unde este batjocorită de ceilalți pe motiv că tatăl ei este retardat. Mai mult, Lucy îl depăsește din punct de vedere intelectual pe tatăl său, deși are grijă să nu-i arate acest lucru.

I am Sam demonstreză că, în ciuda incapacității intelectuale, persoanele ce suferă de autism nu sunt incapabile și din punct de vedere emoțional.

Alte filme despre autism: Being There (1979), Rain Man (1988), What's Eating Gilbert Grape (1993). 

 

4.      Tulburări delirante – Repulsion (1965)

 

                 

Carol este o tânără care trăiește împreună cu sora ei și soțul acesteia în Londra. Dar își trăiește viața într-un mod absent – ca o somnambulă.  Singurele persoane cu care se poate numi „sociabilă” – sora și soțul ei – pleacă în vacanță, lăsând-o pradă propriilor ei demoni.

Dezgustată și totodată într-un mod ciudat atrasă de bărbați, Carol se dovedește incapabilă de a se angaja în orice fel de relație cu aceștia. După plecarea celor doi, ea se închide în apartament și devine victima delirului – halucinațiile ei se intensifică gradual, ajungând să-și imagineze mâini ieșind din pereți și asaltând-o. După ce delirul ei se soldează cu victime umane, este găsită de către Helen și Michael într-o stare catatonică. În final, fotografia care ne este arătată la sfârșitul filmului oferă indicii cu privire la originea tulburărilor lui Carol. Este posibil ca în copilărie aceasta să fi fost abuzată sexual de către tatăl ei. 

Alte filme despre tulburarea delirantă: In the Mouth of Madness (1994), Lars and the Real Girl (2007), Black Swan (2010). 

 

5.      Amnezia lacunară – The Machinist (2004)

 

                 

Trevor Reznik, mașinistul, suferă de insomnie. Nu a mai dormit de un an. Un eveniment traumatic este cel mai probabil să fi fost declanșatorul insomniei. Funcționarea lui zilnică este semnificativ îngreunată de această condiție și, ca o consecință, este bântuit de propriile himere – care se constituie într-un puzzle ce-l conduce spre revelația trecutului.

PTSD (Post-traumatic Stress Disorder) rezultă, de multe ori, în reprimarea involuntară a amintirilor legate de evenimentul traumatic. Fentând amnezia, halucinațiile lui se nasc din sentimentul de vinovăție și din trauma trăită. După ce are revelația accidentului ce îl aruncase în această tulburare psihotică, se predă poliției. Astfel scapă de himerele vinovăției și poate, în sfârșit, să doarmă. 

Alte filme despre amnezie: Spellbound (1945), Memento (2001), Mulholland Drive (2001). 

The Magistrate – farsa la superlativ

0

The magistrate înseamnă două ore şi jumătate de râs. Încurcături, comic de situaţie, secrete, toate îmbinate într-o comedie beningă, în care râzi fără să te simți vinovat, pentru că nu apelează profunzimi cu potențial tensionat.  Tânărul regizor Timothy Sheader semnează punerea în scenă, aproape fidelă, a farsei scrise de către Arthur Ying Pinero în 1885, când s-a bucurat de un succes fantastic.

Suntem în Londra victoriană. Agatha Posket (interpretată magistral de către Nancy Caroll) este o femeie de treizeci şi şase de ani, căsătorită nu de mult cu magistratul Aeneas Posket. Domnul Posket este interpretat de John Lithgow – actorul american venit pe scena londoneză special pentru The Magistrate de la Hollywood (l-aţi putea recunoaşte din A treia planetă de la soare sau Dexter). Deși Posket are cincizeci de ani, Agatha a simţit nevoia să scadă cinci ani din vârsta ei şi, implicit, din cea a fiului ei, Cis (Joshua McGuire). Toată lumea e uimită cum de Cis, un băiat de doar paisprezece ani, se comportă ca un om mare: fumează, bea, iese în oraş în locuri rău famate.

Bineînțeles, atunci când cineva care ar putea dezvălui adevărul apare în viaţa soţilor Posket, Agatha trebuie să acționeze. De aici încurcăturile se ţin lanţ. Fiecare spune celuilalt o minciună, nimeni nu se află în locul în care ar trebui să se afle, aşa că noaptea se încheie apoteotic: Agatha, sora ei şi încă doi domni ajung la închisoare. Punctul culminant îl constituie procesul arestaţilor, când judecătorul, nimeni altul decât magistratul Posket, îşi condamnă soţia la o săptămână de închisoare. 

Dincolo de umorul creat de încurcături, trebuie remarcat jocul actorilor, în mare parte extraordinar, pe alocuri exagerat, dar per total o distribuţie de excepţie.

Şi dacă jocul actorilor poate absorbi pe spectator, antractele sunt momentul când putem aprecia punerea în scenă la adevărata sa valoare. Prezenţa unui grup de „animatori” (dandies), întroduşi de către regizorul Timothy Sheader pentru a delimita cele trei acte, pune în evidenţă scena foarte spectaculoasă în stil pop-up book, care se pliază şi se depliază ca un evantai.

Nu trebuie uitat nici faptul că vizionarea piesei e în sine o experienţă interesantă. Dacă nu eşti londonez, spectacolul ajunge la tine prin broadcast, ceea ce crează un amestec de teatru şi cinema interesant: o piesă de teatru în care în loc de scenă ai un ecran şi, în acelaţi timp, ideea de cinema live.

Iar la final, cel mai probabil îţi vei spune: n-a fost chiar Shakespeare dar a meritat. 

Iluzii – Despre batranete si alti demoni

0

Să presupunem că ai 80 şi ceva de ani. Te gândeşti că ai ajuns la sfârşitul vieţii şi simţi nevoia unei recapitulări – iubiri, prietenii, călătorii, toate ţi se perindă pe dinaintea ochilor şi le organizezi cu grijă, încercând să nu omiţi nimic. Actorii de la Teatrul Act sunt dispuşi să facă ei asta pentru tine: intră în pielea unor personaje octogenare şi le radiografiază întreaga viaţa.

Iluzii (regizată de Cristi Juncu) reface povestea a două cupluri (prieteni de familie) care, după mai bine de 50 de ani de căsătorie, ajung să se întrebe dacă nu cumva adevărata dragoste a trecut până atunci pe lângă ei. Danny şi Sandra, respectiv Margaret şi Albert, descoperă dintr-odată că persoana de lângă ei nu a fost adevăratul lor suflet pereche. Îndoieli motivate cumva de apropierea morţii. Piesa însă nu merge în direcţie contrafactuală (logica what if), aşa cum trebuie să recunosc că m-am aşteptat, ci spre o întoarcere la perioada tinereţii, la momentul în care s-au cunoscut.

Interesant este că actorii de pe scenă (Vlad Zamfirescu, Theo Marton, Ada Simionică şi Raluca Aprodu; dar piesa se joacă şi cu o a doua distribuţie, formată din Andi Vasluianu, Tudor Istodor, Diana Cavallioti şi Irina Velcescu) nu interpretează propriu zis respectivele personaje. Ei îşi asumă doar rolul de povestitori – de altfel aşa începe şi piesa, cu o invitaţie la poveste. Vorbim de fapt despre nişte actori -naratori care, pentru aproape două ore, îmbrăcaţi casual şi cu o cană de cafea în mână, povestesc ce se întâmplă cu cei patru bătrâni.

Piesa se tranformă astfel într-un colaj de istorioare, mai mult sau mai puţin relevante. Aflăm, de pildă, cum s-au logodit Danny şi Sandra sau că Margaret (aparent) l-a înşelat pe Albert cu Danny, prietenul lui cel mai bun. Actorii îşi pasează unul altuia rolul de narator, alternând momentele emoţionante cu cele comice. În prima categorie includ monologul Adei Simionică de la început. Actriţa rosteşte de fapt cuvintele pe care Danny i le-a adresat soţiei sale înainte de a muri. Deşi presărată cu clişee (dragostea poate da un sens vieţii; iubirea este în măsură să învingă moartea), replicile reuşesc să impresioneze.

Nu te aştepta însă ca întreaga piesă să continue în acelaşi stil. Din când în când avem parte de nişte intervenţii care anulează efectul scenelor intense relatate anterior. Vlad Zamfirescu (lui îi aparţin de obicei aceste intervenţii) relaxează atmosfera prin câteva „farse” pe care ulterior le denunţă ca atare. De multe ori lasă senzaţia că improvizează, intervenind în povestea unui alt actor sau adresându-se direct unui spectator. În felul acesta putem justifica indicaţia autorului Ivan Vîrîpaev, care încadrează piesa în genul comediei.

Deşi actorilor nu li se poate reproşa nimic, în ansamblu piesa nu reuşeşte să smulgă acea impresie de wow pe care o transmiteau de obicei spectacolele de la Act. Subiectul ca atare nu se pretează neapărat unei adaptări de aproape două ore, în plus, nu există absolut niciun element de scenografie. Cu toate lucrurile interesante pe care le poţi găsi în subtext, Iluzii rămâne, totuşi, o piesă în care nimic nu se întâmplă, totul se povesteşte.

Ultimele articole