Articole

Vampirul este, fără îndoială, vedeta creaturilor supranaturale în film şi televiziune. Drept dovadă vă oferim următoarele 5 exemple de personaje care par să nu dea pace celor vii chiar şi după dispariţia lor de pe micile şi marile ecrane.  Sunt nemuritori, până la urma …

Deşi vampirii din True Blood încă ne bântuie micul ecran, ceva ne spune că Eric Northman, vampirul viking, va continua să captiveze şi să fascineze mult după ce serialul se va fi încheiat. Motivul? Simplu: înalt, blond şi gol … aproape tot timpul.

Însă pe lângă atributele fizice, importante de altfel într-un serial atât de grafic precum True Blood, Eric (jucat de  Alexander Skarsgård) demonstrează o încredere absolută în propriile puteri şi în capacitatea sa de a obţine ceea ce îşi doreşte. Aparent crud şi lipsit de scrupule, Eric este capabil de o loialitate dusă la extrem pentru persoanele pe care le iubeşte.

4. Angel (Buffy, spaima Vampirilor – 1997)

Urmând calea deschisă de Louis (Interviu cu un Vampir), Angel (jucat de David Boreanaz) este vampirul ce se luptă cu natura sa. Blestemat să-şi recapete sufletul drept penitenţă pentru crimele comise, Angel trece prin schimbări drastice după întâlnirea cu Buffy, vânătorul de vampiri şi femeia de care se îndrăgostește. Din vampirul ce se ascunde în întuneric, devine campion altruist al umanităţii, ce-i drept păstrându-şi defectele şi latură întunecată.

Motivul pentru care Angel funcţionează ca personaj mai bine decât insipidul Louis (şi vărul său primar, Edward Cullen) sunt simțul umorului și micile lui stângăcii: cântă şi dansează foarte prost iar din când în când arată ca un tocilar intragostit, oricât de mult şi-ar dori să pozeze în mascul Alfa.

3. Spike (Buffy, spaima Vampirilor – 1997)

Spike (jucat de James Marsters) are o singură problemă. Nici nevoia de sânge, nici oamenii pe care i-a torturat în tinereţea dificilă sau faptul că este îndrăgostit de un vânător de vampiri. Problema lui Spike este că nemernicul de Billy Idol i-a fuart look-ul.

Din poet naiv şi timid, Spike se transformă într-un vampir care nu vede o modalitate mai bună de a-i demonstra prietenei cât de mult o iubeşte decât să tortureze oameni cu ţepuşe.

Cu toate acestea, Spike este un paradox. Un vampir punkist ce îşi petrece parte din timp acasă, în faţa televizorului, mâncând fast-food. O creatură fără suflet ce iubeşte profund şi sincer, într-un mod ce rămâne uman. Cum ar spune iubita sa, Drusilla, referindu-se la dragoste vampirească: “Putem iubi chiar bine. Dar nu întotdeauna înţelept”.

2. Lestat de Lioncourt (Interviu cu un vampir – 1994)

Anti-erou prin excelenţă, Prinţ Răsfăţat al Întunericului şi fan rock, Lestat este, poate, cel mai influent vampir al momentului, cu progenituri de la Spike (Buffy, the Vampire Slayer) şi Eric (True Blood), până la Damon şi Klaus (The Vampire Diaries). Din păcate, Edward (seria Twilight) nu poate fi inclus aici pentru că autoarea seriei, Stephanie Meyers, face parte din categoria aceea dubioasă de oameni care cred că Louis este adevăratul erou din Interviu cu un vampir.

Lestat (jucat de Tom Cruise) ar fi rănit să afle asta. El ştie foarte bine că el, şi numai el, este starul spectacolului. Lestat nu este o divă sau un despot. Pur şi simplu, de-a lungul timpului, a ajuns la concluzia că viaţa este mult mai frumoasă când lucrurile ies aşa cum vrea el.

Îndrăzneţ şi imatur, Lestat are un suflet de artist şi o minte de filozof.  Îşi îmbrăţişează natura complet, refuzând compromisurile şi scuzele şi, cu toate acestea, iubeşte oamenii. Singurătatea la care îl condamnă existenţa de mijloc între viaţă şi moarte este unicul lucru de care îi este frică.

1. Dracula (Bram Stoker’s Dracula – 1992)

Au existat sute de ecranizări şi adaptări mai mult sau mai puţin fidele ale romanului lui Bram Stoker, fiecare aducând propria variantă a temutului conte Dracula.

Însă cea care pare să aibă cea mai mare influenţă în ultimii ani este versiunea lui Francis Ford Coppola. Este prima dată în filmul mainstream când Dracula (jucat de Gary Oldman) este prezentat nu ca un monstru, ci ca un anti-erou romanţat, periculos dar capabil de orice sacrificiu pentru dragoste.  

Legătura sa cu Mina îi determină toate acţiunile, oricât de sângeroase ar fi, şi contele reuşeşte, pe parcursul filmului, să-ţi smulgă înţelegere, chiar dacă nu şi aprobare. Filmul, însă, nu pică în capcană de a-şi scuza personajul de crimele comise. Dracula este prezentat în toată depravitatea şi perversiunea unei creaturi ce trăieşte într-un război continuu cu natura sa. 

Noul film al lui Tarantino, Django Unchained, nu este nici Reservoir Dogs, nici Pulp Fiction și nici măcar Inglourious Basterds. Rețeta lui mereu validată: scene grafice violente, dialoguri șmechere între personaje, muzică bună și referințe postmoderne la alte filme nu mai funcționează aici la fel de bine.

Django Unchained își păstrează totuși valoarea de entertainment, sângele sare ironic în toate părțile, situațiile și conversațiile sunt haioase, dar senzația generală este de plain vanilla –Django nu lasă un gust deloc entuziasmant.  

Dacă în Inglorious Basterds Tarantino a răzbunat filmografic evreii, în Django hotărăște că e o idee bună să facă același lucru cu sclavii negri din secolul al XIX-lea. Dr King Schultz (Christoph Waltz) este vânător de recompense și îl racolează pe negrul Django (Jamie Foxx) pentru identificarea și capturarea unor frați pe capul cărora e pusă recompensă. (Django fusese sclav pe plantația pe care aceștia lucraseră.) După ce afacerea se termină cu bine, Schultz și Django devin parteneri și prieteni, neamțul Schultz oferindu-se să îl ajute pe Django să își salveze soția, sclavă pe proprietatea lui Calvin Candie (Leonardo DiCaprio). Dar aici lucrurile nu merg cum ar trebui, scopul final fiind citit rapid de sclavul Stephen (Samuel L. Jackson) – mâna dreaptă a lui Candie. Urmează apocalipsa sângeroasă pentru care ne-am pregătit timp de mai bine de două ore. 

Dacă ne uităm doar la sinopsis, vedem cât de liniar este scenariul, deloc tarantinesc și deloc riscant. Dacă în Inglourious rescria istoria uciderii lui Hitler, totul de dragul fun-ului, în Django nu riscă deriziunea celor care valorizează realismul în filme, pentru că întreaga poveste este una chiar foarte hollywoodiană. Dar tocmai din acest motiv, noi ceilalți suntem dezamăgiți. Pentru că interesul nu e zgândărit de reprezentarea unor idei suficient de interesante. Singurul care răsare în acest sens este personajul flamboyant al lui Schultz.

La fel ca în Inglourious Basterds, Django este un omagiu filmelor de categorie B din anii '70, dar aici trimiterile sunt mult mai evidente: spaghetti western. Neamțul Schultz este un cowboy mai ieșit din comun: mai mult decât bounty hunter, Schultz seamănă mai mult cu un personaj literar. Definit de o politețe exagerată și de neobosita argumentare a oricărui punct de vedere, vocea lui sună și se formează în imaginație ca un erou de carte. Nu are nimic de a face cu realitatea violentă a filmului, iar incongruența dintre ce spune și ce face este delicios de absurdă.

Nici muzica nu mai e ce-a fost în noul Django, pe lângă multe muzici bune, răsar ritmuri de rap și hip-hop foarte mainstream pe care le auzi oricum complementând cu ritm scenele de acțiune din filmele hollywoodiene.

La capitolul actori, tocmai regizorul merită o mențiune specială. Și nu pentru mica apariție pe care o face la un moment în Django, ci pentru resuscitarea carierei lui Don Johnson care face aici un rol excelent ca proprietar de plantație. Dar, mai ales, Tarantino a fost inspirat în distribuirea lui Leonardo DiCaprio în rolul crudului și perversului Candie. După nici nu mai știu câte roluri inadecvate pe care și le-a ales: The Aviator, Inception, J. Edgar, care mă făcuseră să mă întreb dacă rolurile lui de început fuseseră un accident, DiCaprio găsește în sfârșit tonul și rolul potrivit. Waltz nu mai trebuie menționat, bineînțeles că face un rol perfect, dar cu toate astea cu nimic nou față de Inglourious Basterds. Din nou, nicio variație nici la acest capitol pentru Django Unchained.

Sunt curioasă ce altă categorie chinuită în istorie va deveni noua misiune mântuitoare-cinematografică a lui Tarantino sau va avea înțelepciunea să se oprească aici.

Dintre toate remake-urile genului horror clasic din ultimii 10-15 ani – Psycho (1998), Holloween (2007), The Thing (2011), The Wicker Man (2004), House at the End of the Street (2012), The Uninvited (2011) etc. – niciuna nu a reușit să impresioneze, cu excepța lui Dawn of the Dead-ul lui Zack Snyder (neconsiderand Prometheus ca parte integrantă a universului Alien).

Încercând să fie ceva mai mult decât o reactualizare a originalelor, filmele anilor 2000 eșuează deopotrivă în a surprinde esența creațiilor la care fac trimitere, cât și în a căpăta o individualitate proprie. 

Precedentele nu au descurajat-o pe regizoarea Kimberley Pierce – celebră pentru Boys don’t Cry – care ne pregătește pentru octombrie 2013 o nouă abordare cinematografică a poveștii lui Stephen King despre o liceeană hărțuită de colegi. Înțelegem din trailer că nou găsitele puteri telekinetice (pyrokinetice?) ale lui Carrie vor fi dezlănțuite de această dată pe o scară mult mai mare decât în varianta lui Brian De Palma din 1976. 

Distribuția pare să ofere unele asigurări privind calitatea remake-ului. În rolul titular o avem pe Chloe Grace Moretz, care deși mai tânără decât personajul ei, are o experiență destul de mare în film și televiziune. Mama protagonistei  – cel mai solicitant rol dacă ar fi să ne luăm după filmul lui De Palma – va fi jucată de Julianne Moore, actriță de patru ori nominalizată la Oscar. 

Roman Polanski adaptează din nou o piesă de teatru după Carnage (2011), în care va evolua chiar soția acestuia, actrița Emmanuelle Seigner. Este vorba despre cunoscuta piesă erotică Venus in Fur a dramaturgului american David Ives. Filmat în limba franceză, Venus in Fur își anunță premiera în State cândva în anul 2013. 

Piesa este jucată în întregime de numai două personaje, structura păstrându-se și pentru film. Cel de-al doilea protagonist este actorul francez Mathieu Amalric  (Th e Diving Bell and the Butterfly).

Sinopsis-ul pune problema direct și simplu: o actriță  încearcă să convingă un regizor de filme  erotice că e perfectă pentru urmatorea lui producție. 

Actrița care a interpretat rolul în piesa de pe Broadway (Nina Arianda) a fost în repetate rânduri premiată pentru performanța sa, incluzând un premiu Tony pentru Cea Mai Bună Actriță, așa că rolul interpretat de Emanuelle Seigner se anunță foarte interesant. 

Polanski a mai colaborat cu soția lui în filme ca The Ninth Gate (1999), Bitter Moon (1992) sau Frantic (1988).

Cum e viața la vârsta a treia, care sunt provocările şi bucuriile ei și, mai ales, cum faci faţă problemelor şi neajunsurilor inerente? Mergând pe aceeaşi linie pe care se înscrie şi The Best Exotic Marigold Hotel, îndrăznind să opteze pentru personaje principale care nu sunt tocmai la prima tinereţe, Et si on vivait tous ensemble? (Hai să trăim toţi împreună!) încearcă să ofere răspunsuri dintr-o perspectivă sinceră (dar nu neapărat profundă), tandru-ironică, pragmatic-optimistă, asupra vieţii de la sfârşit de viaţă.

Povestea este simplă: cinci prieteni aflaţi la vârsta la care grădinăritul şi colajul cu pozele nepoţilor sunt activităţi predilecte vor decide că în loc să meargă la azil, ar fi mai sănătos şi mai rentabil pentru toată lumea să aducă azilul la ei acasă; mai sănătos, până la proba contrarie. Deoarece lucrurile nu sunt chiar atât de simple, pentru că locatarii vin fiecare cu bagajul său, şi la propriu şi la figurat: Annie Colin (Geraldine Chaplin), cea care îşi pune casa la bătaie pentru concretizarea ambiţiosului plan, are o căsnicie nu tocmai ideală, apele fericirii conjugale fiind agitate în mod frecvent de personalitatea scăpărătoare a soţului Jean, fost activist.

Probleme cu starea mentală a consortului are şi personajul interpretat de Jane Fonda, Jeanne: acesta, Albert (Pierre Richard) suferă de Alzheimer, iar singurul său mod de a ţine evidenţa celor petrecute este notarea lor sistematică într-un carneţel de care este nedespărţit. Nici Jeanne nu se află într-o situaţie mai fericită, fiind grav bolnavă (dar făcând faţă situaţiei prin umorul dezarmant de care dă dovadă, în special în momentul când se duce să îşi achiziţioneze un sicriu pe care şi-l doreşte…colorat şi nonconformist). Grupul nu ar fi complet fără personalitatea de craidon a lui Claude(Claude Rich), cel care nu îşi refuză micile bucurii ale vieţii, chiar dacă acestea se dovedesc a fi periculoase pentru sănătate.

Când cei cinci îşi pun planul în aplicare, li se va alătura Dirk, studentul la etnologie care va găsi inspiraţie pentru doctoratul său în experimentul grupului. Tabieturile, defectele şi idiosincrasiile fiecăruia, împreună cu inevitabilele secrete şi greşeli din trecut care ies la suprafaţă, vor transforma coabitarea într-o aventură nesperată.

Punctul forte al Et si on vivait tous ensemble?este, evident, distribuţia. Personajele împrumută din naturaleţea şi şarmul de care dau dovadă Jane Fonda, Geraldine Chaplin, Pierre Richard, fiind foarte uşor de îndrăgit. Reconfortantă este şi viziunea care nu menajează (spre deosebire de The Best Exotic Marigold Hotel), prezentând ca atare realităţile existenţiale tipice senectuţii –  totuşi, unele momente şi replici din film sunt forţate. Insistenţa pe latura erotică și dialogul tras pe alocuri de păr, adaugă lui Et si on vivait tous ensemble? o dimensiune hipercomercială studiată, stăruitoare, care îl face inegal cu sine.

De asemenea, perspectiva per ansamblu este întrucâtva limitată, personajele par superficiale, întoarse la o adolescenţă care, deşi fermecătoare şi amuzantă pe ecran, e neconvingătoare la o privire mai atentă şi care te lasă cu mai nimic în materie de impresii odată cu finalul filmului. Apropo, acesta este de apreciat – emoţionantă, fără a cădea într-un patetic gratuit, scena finală care îi reuneşte cumva pe toţi ridică ştacheta, pătrunzând pe un teritoriu ceva mai apropiat de autentic şi de artistic decât restul peliculei.

Cu toate acestea, comedia îşi atinge scopul, provocând râsul, fie acesta un pic amar pe alocuri, fiind sinceră şi amuzantă fără a-şi propune să revoluţioneze cinematografia.

Cum ar fi să ai acces în mintea contradictorie a unei femei – în același timp cerebrală, obsesivă și cufundată în auto-amăgire? Thriller-ul britanic Notes on a Scandal (2006) ne oferă acces la cursul unor fantezii romantico-sexuale ale unei profesoare, până în momentul în care are loc izbirea inevitabilă de realitate. 

În primă instanță facem cunoștință cu Barbara Covett (Judi Dench), o profesoară de istorie într-un liceu britanic, respectată între elevi nu neapărat din afecțiune sau admirație, ci de frică. Barbară e aspră, cinică și profund analitică, lucru resimțit în special la venirea unei noi profesoare în școală, tânăra și frumoasa Sheba Hart (Cate Blanchett). Sheba e realmente pusă la microscop de Barbara încă din primele momente, documentându-se felul în care arată, cum se mișcă și atracția pe care aura ei delicată, “parca de pe altă lume”, o exercită asupra celorlalți.

De fapt, Barbara e chiar prima dintre aceștia, simțind că Sheba e răspunsul la propria singurătate și începând o prietenie cât se poate de dubioasă cu aceasta. Considerând într-o manieră bolnavă că scopul scuză mijloacele, Barbara profită din plin de ocazia care se ivește când află că Sheba – căsătorită, cu doi copii – are o relație cu unul dintre studenți, un băiat de numai 15 ani (Andrew Simpson).

În vizor intră astfel Sheba și viața – fericită – alături familia ei, dominată de o aparent inexplicabilă stare de anxietate și nemulțumire pe care ajunge să și-o manifeste în aventura amoroasă cu un băiat precoce, fermecător dar, totuși, adolescent.

Universul secundar al relației dintre cei doi e prezentat foarte natural și e plăcut de urmărit, oferind o variantă vizuală reușită a tiparului fanteziei erotice profesoară-elev. Cate Blanchett își joacă rolul cu inflexiuni perfecte, scoțând la iveală atât cuplarea dintre slăbiciune și plăcere, dar și dezamăgirea care vine în tandem cu amorul adolescentin ”forțat” la vârste mai înaintate.

Judi Dench face un rol excelent în Notes on a scandal într-o ipostază în care nu te-ai aștepta să o vezi. Rezumat în câteva cuvinte, am spune că rolul Barbarei realizează întruparea desăvârșită a egoismului și un exemplu dus la extrem al iubirii ca schimb de interese. Totuși, personajul e construit și interpretat în așa fel încât nu te poți abține să nu îi apreciezi uneori chiar trăsăturile negative.

Accentele romantice ale relației cu Sheba nu sunt deseori exprimate în mod direct; monologul interior cu care suntem familiarizați, însă, reiterează permanent căutarea unei partenere de viață, cântărită și desemnată ca adecvată, neglijând complet atributul uman al voinței libere. Barbara e, așadar, și un monument al singurătății, distanța de ceilalți ducând la neconceperea că cineva din afară ar putea să “joace” altfel decât anticipează ea.

Notes on a Scandal  îți va oferi o cronică cu ceva adâncime și nelipsită de suspans a rătăcirilor minții umane, care pot “triumfa” sau nu în confruntarea cu o realitate diferită de cea imaginată.

Judi Dench și Cate Blanchett au fost ambele nominalizate la premiile Oscar (2007), în același context fiind remarcat și scenariul adaptat de Patrick Marber (Closer).