Breaking Bad și The Wire sunt serialele cele mai des citate pentru a susține că trecem printr-o "epoca de aur a televiziunii”. Limitându-ne la operele de ficțiune din SUA, afirmația mi se pare cât se poate de corectă. Dacă ultimul impresionează prin realism, Breaking Bad se susține în personajele de o profunzime rar întâlnită în afara mediului literar.
Producătorul Vince Gilligan intenționa să realizeze o comedie neagră. Deși punctată cu umor subtil, atmosfera sumbră din Breaking Bad se potrivește mai bine unei drame. Iar premisa pare a fi scoasă dintr-o tragedie greaca: Walter White (Bryan Cranston) este un geniu al chimiei care în urma unor decizii nefericite a ajuns un banal profesor de liceu, nevoit să își suplimenteze veniturile lucrând într-o benzinărie. Când află că are cancer decide cu greutate să recurgă la fabricarea methamfetaminei pentru a putea plăti tratamentul costisitor. În această întreprindere se asociază cu Jesse Pinkman (Aaron Paul), un fabricant de droguri care etalează o atitudine "de cartier” într-un mod cat se poate de ridicol.
Primele episoade ne arată un Walter White modest, umilit, aproape patetic, cu care ne va fi ușor să simpatizam până la punctul în care uităm substratul moral al deciziei sale. În timp ce rămășițele lui de mândrie, despre care bănuim că poate ajunge forța dominantă a caracterului său, ne sunt relevate în raport cu celelalte personaje.
Skyler (jucată de Anna Gunn) – soția dezamăgită – și fiul său – un tânăr cu nevoi speciale ce pare să-și fi pierdut încrederea în tată – caută îndrumare în persoana unchiului Hank (Dean Norris), a cărui funcție în cadrul DEA (Drug Enforcement Administration) îi dă o aparență de putere. În ciudă eficienței aproape magice de care omul legii dă dovadă în activitatea sa (o schimbare binevenită față de alte producții unde domină perspectiva băieților răi), imaginea pe care și-a format-o despre Walter îl împiedică să îl identifice ca infractor.
Mai toate personajele sunt de o rotunjime reconfortantă și se bucură de propriul arc de dezvoltare, relațiile dintre ele formând o bază solidă pentru o narațiune bine clădită și credibilă, raportată constant la Walter White și, într-o măsură mai mică, la Jesse Pinkman. Cu impulsivitatea ca trăsătură definitorie de caracter, sentimentele lui Jesse față de partenerul său în crimă gravitează între ură mocnită și admirație aproape filială.
Nu numai experiența și maniera îi diferențiază pe cei doi, emoționalitatea aproape copilărească, ce răbufnește prin accese de remușcare, îl pune pe Jesse în opoziție cu Walter, nominalizându-l pe acesta din urmă ca necruțător și lipsit de sentimente.
Interesant de notat este că avem întotdeauna parte de antagoniști statici, amorfi, reci și dezumanizați, care ne apar că au atins ultima treaptă de "dezvoltare” pe calea apucată de protagoniști.
Pe măsură ce serialul progresează, personajul lovit inițial de destin devine din ce în ce mai puternic, deciziile lui – ghidate de o ambiție scăpată de sub control – ajungând motorul principal al acțiunii. În aceeași măsură conduita sa morală se schimbă, spectatorul fiind invitat să se întrebe dacă asistă la alunecarea înspre rău a unui om forțat de împrejurări sau egolatria și cruzimea de care Walter ajunge să dea dovadă au existat dintotdeauna în el și acum doar își găsesc ocazia de a se manifesta.
Conflictul interior al celor doi chimiști este o sursă de tensiune la fel de importantă ca și dimensiunea epică (de altfel foarte bine articulată prin cliffhangere și scene de acțiune), iar consecințele deciziilor pe care cei doi sunt nevoiți să le ia progresează constant în gravitate, conducându-i spre o finalitate tragică pe care deja o bănuim.
