Articole

Nominalizarile din acest an la premiile Oscar sunt in medie mai bune decat cele de anul trecut: filmul lui Steven Spielberg, Lincoln, a primit cele mai multe nominalizari – 12, urmat de fantezia lui Ang Lee, Life of Pi – 11 nominalizari si Silver Linings Playbook – 8 nominalizari. Filmul lui Ben Affleck, Argo a fost nominalizat de 7 ori, la fel ca si Les Miserables. 

Daca ar fi sa ne uitam dupa filme interesante, Holy Motors nu e de gasit, Amour a primit 5 nominalizari (pentru cel mai bun film, cel mai bun film intr-o limba straina, regie, scenariu si actrita in rol principal). Filmul lui Tarantino, Django Unchained, a fost nominalizat de 5 ori, in timp ce actorul Christoph Waltz este din nou nominalizat dupa rolul din Inglorious Basterds. In 2009, Waltz a castigat, sa vedem ce se va intampla in 2013.

Trei actori din The Master, filmul lui Thomas Paul Anderson, autorul There Will Be Blood si Magnolia,  au fost nominalizati pentru rolurile lor: Joaquin Phoenix – pentru cel mai bun actor intr-un rol principal, Philip Seymour Hoffman – pentru rol secundar, la fel ca si actrita Amy Adams.

Animatia lui Tim Burton pe care o asteptam si pe ecranele din Romania, Frankenweenie, a fost si el nominalizat, dar doar o singura data, pentru cel mai bun film de animatie.

Filmul lui Wes Anderson, Moonrise Kingdom, este nominalizat pentru cel mai bun scenariu (scris de Anderson impreuna cu Roman Coppola), iar pelicula despre Hitchcock a primit, dezamagitor pentru el, o singura nominalizare si aceea pentru machiaj… 

Iata si nominalizarile pentru categoriile cele mai importante de la Oscar:

Oscar pentru cel mai bun film: Amour, Life of Pi, Argo, Lincoln, Beasts of the Southern Wild, Silver Linings Playbook, Django Unchained, Zero Dark Thirty si Les Miserables.

Cel mai bun actor: Daniel Day-Lewis ("Lincoln"), Hugh Jackman ("Les Miserables"), Denzel Washington ("Flight"), Joaquin Phoenix ("The Master") si Bradley Cooper ("Silver Linings Playbook").

Nominalizarile pentru cea mai buna actrita: Quvenzhané Wallis ("Beasts of the Southern Wild"), Jessica Chastain ("Zero Dark Thirty"), Jennifer Lawrence ("Silver Linings Playbook"), Naomi Watts ("The Impossible") si Emmanuelle Riva ("Amour").

Cel mai bun actor intr-un rol secundar:  Tommy Lee Jones ("Lincoln"), Robert De Niro ("Silver Linings Playbook"), Philip Seymour Hoffman ("The Master"), Alan Arkin ("Argo") si Christoph Waltz ("Django Unchained").

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar: Sally Field ("Lincoln"), Amy Adams ("The Master"), Anne Hathaway ("Les Miserables"), Helen Hunt ("The Sessions") si Jacki Weaver ("Silver Linings Playbook").

Cel mai bun regizor: Spielberg ("Lincoln"), Zeitlin ("Beasts of the Southern Wild"), David O. Russell ("Silver Linings Playbook"), Ang Lee ("Life of Pi") and Michael Haneke ("Amour").

Dincolo de dealuri, aflat pe lista scurta pentru nominalizarile la Oscarul pentru cel mai bun film strain, nu a reusit sa fie nominalizat. In schimb Amour, Kon-Tiki, No, A Royal Affair si War Witch au fost nominalizate.

Se știe că filmele ne pot deschide ochii în multe feluri. Mai degrabă în glumă decât în serios, îți dorim să te ferești elegant de următoarele tipologii de personaje atunci când le descoperi prin preajmă:

Colegul din facultate pe care ți-l amintești vag spre deloc

În Talented Mr. Ripley (R: Anthony Minghella, 1999) avem de-a face cu un sociopat fermecător, care sub o aparentă stângăcie și timiditate își folosește talentele pentru a se infiltra în mod regulat în viețile altor persoane. Tom Ripley (Matt Damon) devine încă o dată altcineva când i se oferă 1000 de dolari pentru a-l aduce acasă pe fiul "risipitor" al unui om de afaceri bogat – Dickie (Jude Law).

Minciuna e un succes. Profitând de lipsa de interes pentru detaliu, Tom îl păcălește pe Dickie și pe iubita acestuia Marge (Gwyneth Paltrow) pozand cu succes într-un fost coleg de universitate. Triunghiul monden pe care îl formează apoi cei trei e cu atât mai neobișnuit, cu cât Tom trece de la admirația pentru Dickie, la atracție și, mai apoi, la dorința de a i se substitui.

Majordomul aparent loial, care de fapt conduce casa

În The Servant (R: Joseph Losey, 1963), un majordom se dezlănțuie mocnit asupra stăpânului casei, ajungând să-l domine psihologic și să-i controleze viața. Majordomul, pe care angajatorul – un tânăr fără griji financiare și naiv în aroganța sa, îl numește cu superioritate jucăușă manservant, este aparent perfecțiunea întruchipată. Mai puțin dacă i te concentrezi un pic pe privire. 

Hugo Barrett (Dirk Bogarde) își servește minunat scopul. Tony (James Fox) se arată mulțumit, și cine nu ar fi? Barrett e tăcut, loial și ascultător. Singura persoană deranjată de prezența lui e Susan, iubită lui Tony, iar grijile i se vor dovedi întemeiate.

Crescendo-ul înșelăciunilor periculosului "servitor" pornește încet, de la a-i folosi lucrurile tânărului sau introducerea în casă pe post de menajeră a presupusei surori (de fapt, logodnică, ce avea un rol bine gândit dinainte). Se ajunge la instigarea alcoolismului tânărului și abordarea unor discursuri năucitoare, care reflectă o inversare totală a rolurilor între cei doi.

Prietenii "aristocrați" dar, mai ales, plictisiți 

Schimbăm epoca și ajungem la intențiile bolnave pe care le pot genera imaginația și orgoliile nemăsurate – aici, ale nobililor de secol 18. Plotul din Dangerous Liaisons (R: Stephen Frears, 1988) probabil nu mai e la modă acum, dar pariurile între adolescenți pe seama seducției și înamorării colegilor de liceu sunt încă o practică populară.

Vicontele de Valmont (John Malkovich) și Marchiza Isabella de Merteuil (Glenn Close) par a fi  făcuți unul pentru celălalt. Nu se poate vorbi însă de un trai comun: sunt aduși împreună de gustul pentru seducția, abuzul sau batjocorirea altor camarazi de înaltă societate – între care tinerii Uma Thurman și Keanu Reeves. Victima principală este, însă, inocenta Michelle Pfeiffer, pusă în situația perversă de a călca de bunăvoie pe toate principiile pe care și-a clădit viața, ca mai apoi să i se arate că a făcut-o degeaba.

Un frate ceva mai grijuliu decât ți-ai fi dorit

Michael Douglas este în The Game (R: David Fincher, 1999) un bancher foarte bogat, a cărui viață se reduce la a face sau a desface afacerile altor oameni. Părăsit de soție, neinteresat de cercurile sociale înalte, Nicholas Van Orton e cinic și mizantrop – faptul nu trece neobservat de fratele sau Conrad (Sean Penn), care îi oferă cadou de ziua lui o carte de vizită cu un număr de telefon la care îi spune să sune neapărat, fără explicații.

Aflăm odată cu el că e vorba de o companie care oferă un soi de experiență iluminantă în forma unui "joc" live-action. Un spectacol elaborat și personalizat, jocul se dovedește sinistru din primele momente, când Van Orton găsește pe aleea casei o păpușă-clovn în mărime naturală, urmând ca un prezentator de știri să i se adreseze direct din televizor.

Intensitatea amenințărilor ia o turnură agravantă și totul pare orchestrat în realitate împotriva lui, viața năruindu-i-se văzând cu ochii. În concluzie, unul dintre cele mai brutale mesaje de Happy birthday de care am auzit noi, cel puțin.

Străinul carismatic cu apucături macabre cunoscut în tren

Vei zice că deja, cu asta, ne cam lungim. Cine are nevoie de avertizări în privința unui personaj ciudățel care se bagă în seamă într-un tren și spune lucruri imposibil de luat în serios  (cum ar fi ipoteza a două crime executate încrucișat)? Răspunsul ni-l oferă  Strangers on a Train (R: Alfred Hitchcock, 1951) în persoana lui Guy Haines (Farley Granger), un cunoscut jucător profesionist de tenis care ar vrea să se căsătorească pentru a doua oară. Piedica o constituie actuala soție, femeie pentru care divorțul nu e o opțiune, având în vedere faima și banii soțului.

Nu subestima un străin ca Bruno Anthony (Robert Walker), un bărbat numai zâmbet, șarmant și descurcăreț în vorbe care se împrietenește cu Guy din primele minute de cunoștință. Știind din ziare problemele maritale ale tânărului, Bruno forțează intimitatea dintre cei doi, neuitând să-și spună propriul necaz – un tată strict și rigid pe care nu îl are deloc la inimă.

Priceput în introducerea subiectului "crimă" foarte relaxat în discuțiile de complezență, Bruno continuă în sfârșit cu propunerea, tratată de Guy cu ironie, deși se convinge în curând de seriozitatea ei. Bineînțeles, înțelegerea încrucișată trebuie onorată și de Guy.. or else. Și iată cum o conversație ridicolă într-un compartiment de tren cu personajul nepotrivit se poate transforma într-un coșmar.

Se poate întâmpla ca un regizor să creeze două capodopere în mod consecutiv. Deși critica nu i-a recunoscut acest merit lui Andrey Zvyagintsev, mulți dincei care i-au văzut atât Vozvrashchenie (Întoarcerea), cât și Izgnanie (Exilul) sunt convinși de acest lucru.

Exilul (2007) este un film plin de mister, lucru care transpare încă din primele cadre. Plotul, în mod eronat considerat a fi prea subțire pentru durata filmului (150 de minute), creează mijlocul de a portretiza drama unei familii ruse; dramă care pornește de la neajunsuri și suferințe personale și ascunde o puternică dorință de evadare.

Alexander părăsește, temporar poate, locuința din oraș, înlocuind-o cu cea a copilăriei sale de la țară. Pleacă împreună cu soția, Vera, și cei doi copii, Kir și Eva. Întinsa stepă rusească care găzduiește această casă devine un personaj în sine; este un loc destinat tăcerii, însă nu una care precede pacea.

Căsnicia lui Alexander și a Verei a ajuns într-un punct din care nu mai există nicio posibilitate de întoarcere. Momentele petrecute în doi sunt iremediabil marcate de tăcerea neputinței de a comunica. Alexander dă impresia unui tată și soț dur, straturile pe care și le-a adăugat, gradual, propriei persoane fiind de nepătruns. Vera, deși încearcă să comunice cu acesta, întâlnește întotdeauna un bloc impenetrabil. Îi este frică de influența pe care personalitatea lui Alexander ar putea-o avea asupra copiilor; se teme ca micul Kir să nu ajungă ca el. Cu toate astea, se pare că lui Kir i s-au inculcat deja normele unei societăți patriarhale; nu i se pare în regulă, de exemplu, ca mama lui să petreacă timp singură cu un alt bărbat, fie el și cumnatul ei; mai mult, îi mărturisește acest lucru tatălui.

Tăcerea ce caracterizează atmosfera din familie devine cu atât mai pregnantă cu cât ea se mută în mijlocul unei pustietăți pline de liniște. Anterior acoperită de zgomotele adiacente mediului urban, tăcerea devine o realitate de care nu se mai pot ascunde. Filmul este impregnat de scene lungi îmbibate de o naturalețe frumoasă.Mai mult, ele ascund, de fapt, o stare a lucrurilor de care pare că nimeni nu e conștient – depresia adâncă în care se află Vera și care îi schimbă, iremedial, comportamentul și puterea de judecată. Fiind mult timp departe de familie, din cauza slujbei, Alexander ratează toate semnele îmbolnăvirii. Vera recurge, în consecință, la sprijinul lui Robert, pe care îl sună după o tentativă de sinucidere și căruia i se plânge de Alexander, pe care îl descrie ca pe un tiran. Cu toate astea, e clar la acel moment că Vera nu mai poate fi rațională întrucât, ca urmare a depresiei, a pierdut contactul imediat cu realitatea.

Mărturisirea că este gravidă, dar nu cu copilul lui Alexander, reprezintă ultima tentativă a Verei de a ajunge la el. Această turnură declanșează o serie de evenimente care nu se pot concluziona decât cu moartea ei – atât de râvnită de ea. Alexander este lăsat cu conștiința propriei vinovății, care nu este decât parte a scenariului pe care Vera îl gândise în prealabil – în mintea ei blurată de depresia care o incapacitează psihic.

Exilul este o poveste despre boală, familie și, în ultimă instanță, despre dragoste. Cele două ore și jumătate de frumusețe audiovizuală captivează în mod irevocabil și, deși la sfârșit misterul ce acompaniază întreg filmul este, într-o oarecare măsură, elucidat, senzația care rămâne este una de regret și tristețe  aproape  covârșitoare – pentru personaje, pentru părinții noștri, pentru noi înșine.

Influența lui Tarkosvki în filmul lui Zvyagintsev este neîndoielnică; mai mult, referințele biblice încarcă filmul de profunzime – dar faptul că noi nu suntem doar copiii părinților noștri poate fi sfâșietor în lipsa credinței în divinitate.

Izgnanie lasă în urmă dorința de a-l revedea.