Articole

În fiecare an sunt câteva filme care te scot din sărite: banale, dezamăgitoare, chiar stupide. Multe din ele cu pretenții artistice, cu bugete impresionante și unele cu actori foarte buni, dar ce folos! Din păcate, se dovedesc o totală pierdere de timp. Iată lista mea pentru anul 2012:

1 Savages

După un film ca Natural Born Killers, te aștepți ca Oliver Stone să păstreze un anumit standard de calitate. Nu e cazul însă cu Savages, o poveste răsuflată despre droguri, cu un triunghi amoros rizibil, accente moralizatoare și actori de filme categoria B (cu excepția Salmei Hayek și, mai ales, a lui Benicio del Toro). Citește și recenzia Postmodern

2 Cloud Atlas

Dacă de la Savages aveam ceva pretenții, de la frații Wakowski, creatorii Matrix, chiar mă așteptam la un film bun. În schimb, am dat peste o peliculă supraponderală (de peste două ore și jumătate), care ne vorbea în propoziții pretențioase (rareori reușite) despre adevăratele valori. Povestea întortocheată, dar fără misterul ezoteric al lui Matrix, s-a salvat pe alocuri prin jocul "ghici" cine este actorul care interpretează personajul din Cloud Atlas: Tom Hanks, Jim Sturgess, Hugh Grant, Halle Berry, etc. Citește și recenzia Postmodern

3 The Words

În ciuda aparențelor: sexy Bradley Cooper – personajul principal, o intrigă cu un scriitor în căutarea succesului și Jeremy Irons într-un rol semnificativ, The Words este înțesat cu atâtea clișee, întâmplările și replicile sunt atât de previzibile, încât să rămâi până la final este un exercițiu de răbdare cu mari șanse de eșec.

4 The Bourne Legacy

Dacă vorbim despre clișee, The Bourne Legacy este și el campion, neașteptat de la regizorul unui strălucit film mystery-drama ca Michael Clayton, Tony Gillroy. Din nou o surpriză neplăcută, Edward Norton girează cu prezența în distribuție The Bourne Legacy.

5 Premium Rush

Și dacă Edward Norton bifează un film slab, de ce n-ar face-o și mai tânărul Joseph Gordon-Levitt? După un rol ca acela din Looper, Levitt contrabalansează cu Premium Rush, un thriller pe biciclete cu intrigă lejeră și fără subtanță. Citește și recenzia Postmodern

6 Lay The Favorite

Încă o surpriză neplăcută ne aștepta în 2012 si de la regizorul Dangerous Liaisons și High Fidelity, Stephen Frears. În Lay The Favorite, un Bruce Willis cam plictisit joacă rolul unui parior, care o adună de pe stradă pe Rebecca Hall – britanica din Vicky, Cristina, Barcelona, o actriță cu pedigree care se achită foarte bine de rolul unei flușturatice care își bagă mințile în cap.

7 Bachelorette

Mai vulgară decât Lay The Favorite s-a dovedit comedia Bachelorette, în care eleganta Kirsten Dunst se pretează la niște comicării jenante alături de Isla Fisher și Lizzy Caplan. Cele trei meritau mai mult decât un scenariu în care acțiunea se concentrează asupra unei rochii de mireasă. 

8 The Woman in Black

Daniel Radcliffe încearcă să se despartă de identitatea Harry Potter prin rolul unui avocățel căruia de abia îi dau tuleiele dar e deja văduv și are un copil de crescut. Daniel cade într-o intrigă horror, cu o casă bântuită în care toate scârțâie amenințător. Citește și recenzia Postmodern

9 Bel Ami

Ecranizare după romanul lui Guy de Maupassant despre parvenitism, cu Kristin Scott-Thomas, Uma Thurman si Christina Ricci în distribuție, Bel Ami putea fi un film bun, dacă între cele trei actrițe și actorul Robert Pattinson exista un pic mai multă chimie. Filmul nu e un dezastru, dar trenează fără motiv desfășurarea acțiunii.

10 On The Road

Din nou o adaptare, de data aceasta după cartea omonimă a beatnic-ului Jack Kerouac. On The Road îi are în distribuție pe Viggo Mortensen, Kristen Stewart, Kirsten Dunst si Steve Buscemi și are o poveste lungă în spate. Ideea ecranizării i-a aparținut chiar lui Kerouac. Francis Ford Coppola a cumpărat drepturile de ecranizare în 1979 și, după multe proiecte eșuate, filmul s-a realizat de abia acum. Din păcate, era probabil mai bine să rămână în stadiul de proiect. Filmul n-are zvâc și nu inspiră cu nimic, plasându-se departe de nivelul cărții.

Citește și Anul 2012 în filme – Top 10

Când Wallace Shawn este invitat la cină de un vechi prieten, este plin de îndoieli şi nesiguranţe. Ce-i drept, nu prea poţi să-l condamni. Până în urmă cu câţiva ani, Andre Gregory era un regizor respectat de teatru în New York, cu o familie stabilă şi o situaţie financiară prospera. Părea că are tot ce şi-ar putea dori un om de la viaţă, până într-o zi în care decide să plece în lume.

Shawn este stingherit de acest Dave Chappelle al anilor 80. Este ciudat şi nefiresc ca un om să îşi schimbe radical existenţa doar pentru a afla sensul vieţii. Mai ales pentru o persoană ca Shawn, unul dintre acei oameni care se consolează cu ideea că: “nimic îngrozitor nu s-a întâmplat astăzi”.

Acesta este contextul în care cei doi prieteni se aşează la aceeaşi masă pentru a vorbi, cu un abis între ei şi un singur instrument ce i-ar putea apropia: conversaţia. Ce se întâmplă în momentul în care începe această conversaţie, este, pur şi simplu, magie.

Magie pentru cele două personaje care ajung să se înţeleagă şi să se apropie chiar dacă opiniile lor se afla în continuare de părţi opuse ale abisului. Şi magie pentru noi, spectatorii acestei conversaţii intime, ce reuşim să privim doi oameni vorbind timp de aproape 2 ore cu aceeaşi fascinaţie şi intensitate pe care le-am avea uitându-ne la un thriller sau un film de aventură.

My Dinner with Andre activează simultan pe mai multe planuri. Primul este mesajul ce serveşte drept motor al conversaţiei dintre cei doi: care este sensul vieţii? Acesta se transformă într-o adevărată minge de ping pong între Wallace cel pragmatic şi aparent mulţumit de viaţă sa tihnită şi Andre, omul care a avut o revelaţie şi doreşte să o împartă cu lumea întreagă.

Al doilea plan este relaţia implicită dintre cei doi, ce informează fiecare replică şi fiecare reacţie. Ne aminteşte de propriile noastre prietenii, de tensiunile lucrurilor nespuse, a trădărilor şi chiar a invidiei faţă de prietenii care se schimbă, în timp ce noi rămânem aceeaşi.

Ultimul plan, şi poate cel mai important, este reprezentat de puterea cuvintelor. Nu cred că am văzut un alt film care să prezinte atât de clar puntea de legătură dintre realitate şi imaginaţie ce se creează prin cuvinte. Unde imaginea de pe ecran arată doi oameni stând la o masă, mintea noastră zburdă liberă transportându-ne din pădurile Poloniei până în vârful muntelui Everest.

Structura şi premiza My Dinner with Andre sunt simple dar este o simplitate dusă la extrem. Conversaţia dintre cei doi protagonişti a fost studiată şi repetată de aceştia timp de luni de zile. Intervenţia regizorală pare minimă şi, totuşi, este analizată şi plănuită minuţios. Cadrele sunt folosite fie pentru a te desprinde de acel spaţiu şi pentru a privi obiectiv şi rece, fie pentru a te pierde până la contopire cu personajele. Nimc nu este lăsat la voia întâmplării. Şi totuşi ce rezultă este o poveste firească şi atât de familiară încât te trezeşti dând din cap sau adăugând ceva la argumentele aduse de unul dintre protagonisti. Ce este şi mai ciudat este că aceştia par să te audă şi, dacă ai răbdare, îţi vor răspunde. 

Dacă există un merit suprem al My Dinner with Andre, acela este că ne creează sentimentul pe care l-am avut după o conversaţie cu un prieten ce a durat până noaptea târziu şi care, inexplicabil, ne-a schimbat pentru totdeauna. 

Cel mai recent film al lui Michael Haneke (cunoscut pentru La Pianiste, Caché) a fost deja validat cu Marele Premiu de la Cannes 2012.  Evident din titlu, Amour este despre dragoste, dar văzută fără artificii hollywoodiene sau idealizări, ci în contextul agoniei bătrâneții și a bolii.

Povestea lui Amour este relativ simplă – un cuplu de octogenari, Anne și Georges, căsătoriți de câteva decenii, își duc împreună existența de pensionari. Oameni cultivați, vârsta pensionării înseamnă pentru cei doi concerte de pian, lectura de cărți si ziare – în ansamblu, o existență tihnită în acord cu preocupările și pasiunile lor. Ambii au fost profesori de pian, au o fiică ce trăiește în străinătate, în timp ce ei locuiesc în Paris.           

În afară de primele secvențe, când ni se prezintă o sală de concert, tot filmul se desfășoară în interiorul apartamentului din Paris. Se pare că Haneke a vrut – și a reușit – să delimiteze un spațiu interior cu care însuși spectatorul să devină intim. Cursul firesc al vieții cuplului este perturbat de îmbolnăvirea lui Anne. De aici înainte, apartamentul celor doi se va închide exteriorului, căpătând și păstrând, până la sfârșit, un timp de referință propriu – timpul agoniei.

Anne suferă un prim accident vascular care o transformă în hemiplegică, incapabilă de a mai merge sau de a mai avea grijă de ea – însă rațiunea ei nu este atât de afectată încât să nu își poată conștientiza propria condiție. Anne este rușinată de boală, care o degradează progresiv atât fizic, cât și psihic. Ajunsă total dependentă de ajutorul soțului, își consideră noua condiție ca fiind ceva cu totul personal, de neîmpărtășit cu alții – nici măcar cu soțul ei –, o hidoșenie inacceptabilă. Închizându-se în propria neputință angoasantă, Anne nu mai poate înțelege dragostea și grija soțului pentru ea.

Următorul atac cerebral o lasă pe Anne complet paralizată și incapacitată – inclusiv mental. Devine irațională și nu mai poate vorbi. Boala ajunsă la apogeu este un prilej de a analiza reacțiile celorlalte personaje – care variază de la revoltă la nepăsare. Dar, cel mai important, soțul lui Anne se dovedește a fi cel mai puternic personaj, deși se simte depășit de situație.

Întreg filmul poate fi privit, în ansamblu, ca agonia lui Anne. Spectatorului i se relevă încă de la început deznodământul filmului – Anne fiind găsită moartă în apartament. Regizorul a vrut să fie clar de la început că povestea urmărește un curs firesc, sfârșind cu moartea unei persoane bătrâne grav bolnave. Cu toate astea, deși decesul ei pare natural, circumstanțele care au dus la închiderea trupului ei în apartament sunt revelate abia la sfârșit.

Mai mult decât atât, filmul exploatează ideea de dragoste la bine și la rău. Georges găsește puterea de a face față bolii ce o descompune și o înstrăinează pe soția sa în dragostea ce i-o poartă de atâția ani. Mai mult, el realizează pe măsură ce boala avansează că se află singur în lupta cu aceasta, Anne nemaifiind de mult conștientă de condiția sa. Așadar, agonia acesteia ajunge să fie agonia lui Georges. Și, întocmai cum au împărtășit fericirea, binele și – parțial – agonia, așa și moartea le aduce fiecăruia câte un sfârșit – lui Anne, sfârșitul fizic, iar lui Georges, sfârșitul chinului de a-și vedea soția stingându-se pe zi ce trece. Moartea, un proces ce se trăiește individual, devine în Amour o realitate trăită în doi.

Amoureste, ca majoritatea filmelor lui Haneke, unul greu de digerat, care necesită pauze multiple pe parcursul vizionării – este un film menit să bântuie și să tulbure. Si îi reușește, din nou.