Articole

Filmul lui Daniele Vicari, Diaz: Don'€™t Clean Up this Blood  reconstituie evenimentele petrecute la sfârșitul summitului G8 din Genova, când centrul de presă organizat de un grup de protestatari în interorul școlii Diaz a fost atacat cu o brutalitate extremă de poliție. Aflăm că șirul de decizii care a culminat cu raidul nejustificat (sau cel puțin asta dorește Daniele Vicari să ne arate) al poliției a fost posibil printr-o combinație de meschinărie demnă de un cartoon villain și incompetența parcă scoasă dintr-un scenariu al fraților Cohen.  

Regizorul a pus un accent atât de puternic pe realism încât filmul apare pe alocuri ca o relatare jurnalistică. În afară de câteva imagini impresionante – Diaz reușind să capteze exemplar aspectul intimidant al unei formații de scutieri – regizarea nu se face simțită, lăsându-l pe privitor să se concentreze pe acțiunea și așa greu de urmărit. Personajele sunt abia schițate drept un jurnalist bolognez (Elio Germano), un polițist cu conștiință (Claudio Santamaria), o anarhistă germană (Jennifer Ulrich) și un cuplu multirasial care nu își justifica prezența în film decât la final. O bună bucată de vreme ne vom întreba ce se urmărește (în afară poate doar de redarea atmosferei boeme din tabără anarhiștilor) prin suma de detalii aparent insignifiante cu care regizorul ne bombardează. Însă orice nelămurire pe care am putea-o avea în legătură abordarea aleasă de Vicari va dispărea când vom ajunge la punctul culminant. 

 Intervenția poliției în școala Diaz începe cu bătaia unui jurnalist britanic, suficient de ghinionist să se afle lângă punctul de asamblare al echipelor de intervenție. Încercările lui repetate de a se ridica sunt contracarate prin noi și noi bătăi cu bocancii și bastoanele de cauciuc, până ce este depozitat în stare de inconștientă pe marginea trotuarului. În interiorul școlii vedem aceeași formulă repetată de zeci de ori. Acum înțelegem de ce am urmărit atâta vreme jurnaliști și bătrâni. Toți ocupanții clădirii sunt snopiți în bătaie cu același entuziasm, fără să se facă vreo disciminare pe criterii de vârstă, orientare politică și sex, indiferent dacă au mâinile ridicate sau se ascund în spatele unei legitimatii de presă. Suntem tratați cu un veritabil festin de bastoane de cauciuc, bocanci și capete în față, care nu pare să se mai termine în ciudă numărului tot mai mare de corpuri imobile.

Scenele de violență din Diaz sunt emoțional copleșitoare. Chiar cele mai puternice pe care le-am văzut vreodată într-un film. Lipsa vreunei justificări pentru acțiunile poliției va garanta un sentiment de revoltă din partea privitorului, cu atât mai mult cu cât nu se preconizează nicio pedeapsă pentru autorii mascați ai acestor acte. Aici, în sentimentul de revoltă, găsim deopotrivă punctul forte și scopul filmului. Vicari nu a avut nevoie să folosească mijloace cinematografice pentru exagerarea dramatismului, evenimentele vorbind foarte bine prin proprie putere. 

Cu greu poți surprinde istețimea și plasticitatea capodoperei suprarealiste a lui Luis Buñuel, El Ángel Exterminador într-o recenzie. Filmul e poate cea mai savuroasă satiră la adresa convențiilor superficiale urmate obsesiv de burghezie. Absurdul e resimtit ceva mai subtil, dar nu lipsește câte o demonstrație fățișă de non-sens, care te scutură când te-ai atașat prea mult de firul logicii.

Filmul urmărește un grup de prieteni – persoane foarte bogate, cu statuturi sociale înalte – invitați la un dineu în casa unuia dintre ei, situată prevestitor pe strada Providenței. Înaintea cinei, servitorii – cu excepția majordomului, cel mai "civilizat" dintre aceștia – găsesc motive aleatorii să părăsească reședința, în ciuda protestelor gazdei. 

La un moment dat, târziu în noapte, invitații "decid" să rămână, îmbătați de atmosfera de lenevie și delăsare colectivă, iar dimineața spiritul de turmă persistă, spre exasperarea gazdelor. În scurt timp, toți cei rămași, incluzându-l pe majordom, descoperă însă că nu pot trece (dintr-un motiv ezoteric) pragul camerei în care adormiseră înghesuiți cu câteva ore înainte. Iar de aici, începe o paradă a umanității în cele mai urâte ipostaze ale sale.

E de menționat că El Ángel Exterminador a fost o dezamăgire pentru Luis Buñuel. Deși a avut mână liberă, el a simțit că s-a autocenzurat în tratamentul personajelor: într-o variantă refăcută, și-ar fi condus personajele "până la canibalism și lupte până la moarte, pentru a arăta, poate, că agresiunea e [o trăsătură] înnăscută [ființei umane]."  Pentru invitații perfect burghezi, însă, intimitatea adusă de conviețuirea forțată – până la a respira aerul contaminat de mirosurile corporale ale celorlalți – e un prag mai greu de trecut chiar decât măcelul.

De la prima "umilință", suferită de bărbații care cu greu suportă să renunțe la sacouri de față cu ceilalți, se ajunge inimaginabil mai jos. Absurditatea ritualurilor de care se agață personajele pentru a face față situației e de-a dreptul ilară; aproape că îl simți pe Buñuel însuși râzând, din modul în care alege să reprezinte subiecte sensibile, ca practicile masonice sau ezoterismul Cabalei.

Jucându-se cu aceste constructe colective, Buñuel expune magistral in El Ángel Exterminador fragilitatea personei sociale și cât de dependentă e în realitate de confortul fizic și psihic. 

Comicul situațional, elementele suprarealiste (nu oricine obișnuieste sa poarte în geantă animale moarte) și disperarea personajelor se încheagă excelent, făcând din  El Ángel Exterminador un film care nu trebuie ratat.

Am mers la Holy Motors neștiind mai nimic despre ce o să văd și am plecat vrând să-l revăd cât mai curând. De la un început ciudat la care am zâmbit mai degrabă sceptic, care aducea într-un mod straniu cu Odiseea Spațială a lui Kubrick, am trecut pe parcurs la un entuziasm neașteptat.

"Neașteptat" este cuvântul care definește Holy Motors – și caracterizarea pe care o căutăm în toate experiențele cinematografice. Nu te gândi la un scenariu de film de acțiune care te ține cu sufletul la gură. Regizorul Leos Carax este foarte conștient de sine și abordează experimental actul cinematografic, aspecte care nu îl împiedică însă să producă un film foarte viu, care te ține în suspans, îți pune întrebări și care te distrează copios. Ce poți dori mai mult?

Monsieur Oscar (Denis Lavant) pare să se îndrepte către o zi obișnuită de muncă. Despărțindu-se de soție și copii așa cum vedem în multe filme americane, M. Oscar este preluat de o limuzină pentru a fi condus către cele opt locuri de întâlnire din ziua respectivă. Ești deja convins ca M. Oscar este CEO-ul unei companii importante, dar imediat așteptările îți sunt înșelate într-un mod grandios, atunci când Oscar devine cerșetor… Roller-coaster-ul așteptărilor dezamăgite continuă pentru încă mult timp, nivelul de intrigare crescând exponențial. La un moment dat, domnul Oscar iese din canalizarea pariziană șchiopătând, retează cu dinții mâna unei domnișoare, ca apoi să o răpească pe Eva Mendes… Deși cu multe răsturnări, filmul își păstrează cu brio coerența – un merit important avându-l Denis Lavant, interpretul credibil în orice ipostază al domnului Oscar. 

Holy Motorsnu se îndreaptă, însă, către un loc la fel de fermecător ca primele înlănțuiri de scene conduse de Lavant. M. Oscar e obosit. Răpus de întâlnirea cu o femeie care pare sa fie corespondentul lui feminin (Kylie Minogue), M. Oscar apare ducând pe umeri un sentiment de sfârșeală. Giumbușlucurile s-au terminat, lăsând loc unei meditații existențiale despre sensul și scopul întregului efort actoricesc și cinematografic. Dar meditația nu este atât de cursivă cu celelalte scene din Holy Motors, mult mai  închegate, iar momentul muzical oferit de Kylie Minogue este pragul care separă porțiunea fluidă a filmului de cea lungită forțat și  melodramatică. 

Aflat în competiția pentru Palme d'Or din acest an la Cannes, unde a făcut valuri, Holy Motors e o pledoarie indirectă pentru filmul european care poate fi fresh, inteligent și entertaining și care încă se poate compara cu vitalitatea remarcabilă a unor cinematografii ca cea japoneză, sud-coreeană, chineză, taiwaneză…