Articole

Cu așteptări apreciabile de la Cloud Atlas – singurul proiect notabil al fraților Lana și Andy Wachowski după Matrix – am așteptat cu greu timp de aproape trei ore finalul.

Filmul surprinde prin ușurința cu care aleargă prin nu mai puțin de șase planuri temporale fără ca spectatorii să părăsească sala de cinema, planurile aflându-se la distanță mare în timp unul de celălalt și neavând puncte comune. Cel mai important astfel de punct sunt actorii (nu personajele), care joacă în toate cele șase povești. Foarte încărcați de machiaj, încât rezultatele întrec uneori imaginația privitorului, performanțele actoricești destul de histrionice ale lui Tom Hanks, Hugh Grant, Halle Berry, Jim Sturgess, Hugo Weaving sunt cea mai mare realizare a lui Cloud Atlas.

În rest, filmul ni se oferă ca o meditație cinematografică pe alocuri înduioșătoare la adresa sensului vieții, structuri de putere și prejudecăți strivite în final de iubire. În general ni se spune de la obraz ce trebuie și ce nu trebuie să facem în viață într-un Decalog. Nu dictat de Dumnezeu lui Moise, ci de Frații Wachowski cinefililor. 

Cronologia celor șase povești cuprinde trei planuri trecute: secolul al 19-lea, anii 1930, respectiv 1970, anul 2012 și două descrieri ale viitorului – anul 2144 și o eră post-apocaliptică.

Probabil cea mai reușită arcă e prezentul, unde protagonist este un bătrân editor de carte, adâncit în datorii și închis de fratele său bogat într-un azil pentru bătrâni unde cunoaște alte trei personaje simpatice. Aventurile celor patru constituie piesa de comedie a ansamblului, ajutați fiind și de un Tom Hanks atipic, în rolul unui gangster scoțian devenit autor publicat. 

Cel puțin la fel de interesant și mai apropiat de ADN-ul Fraților Wachowski, planul viitorului  urmărește o nouă eră a sclaviei din Coreea anilor 2100. Societatea consumatorilor este cea care revitalizează practica sclaviei, producând o întreagă populație de clone cu unicul scop de a servi. Sonmi-451 (Doona Bae într-un rol excelent) reușește să iasă din ciclu și e recrutată de un grup de rebeli pentru a participa la distrugerea status quo-ului. Martirizându-se, Sonmi devine profetul viitorului post-apocaliptic.

Celelalte povești nu sunt prea memorabile. Am fi așteptat un altfel de final, un soi de coagulant al aceastei simfonii, într-un alt sens decât cel clamat pe parcursul filmului. Mesajul lansat – sensul profund pe care îl pot avea viața și acțiunile unui om, alături de predestinarea evenimentelor în care suntem angajați –  este exprimat prin imagini și dialoguri încărcate de clișee.

Adăugând conținutului de acest tip o durată consistentă și o desfășurare în ritm constant, Cloud Atlas se închide molatec și grandoman într-o rețetă greu de înghițit. 

Cosmopolis este un comentariu nefavorabil la adresa capitalismului prin ecranizarea nuvelei 1 percent a lui Don DeLillo. Regizorul David Cronenberg s-a abătut foarte puțin de la opera ce i-a servit drept bază, neglijând într-o asemenea măsură aspectul cinematografic încât filmul este văzut de mulți critici (in special Roger Moore de la Dallasnews.com) mai mult ca o reproducere în alt mediu decât ca o adaptare.

Acțiunea urmărește călătoria milionarului Eric Packer (Robert Pattison) printr-un Manhattan congestionat de o vizită prezidențială și de demonstrații anarhiste. La prima vedere personajul este motivat doar de un capriciu, greu de înțeles în lumina situației critice în care pierderea iminentă a averii și amenințările cu moartea îl plasează. Packer păstrează o oază de liniște în interiorul limuzinei ce îi servește drept birou. Rând pe rând este vizitat de asociații săi, fragmente ale lumii capitaliste și ale decadenței newyorkeze. Participam la discursurile lor molcome, dezlânate, unde sensul se transformă de la o idee la alta, fără să se cristalizeze. Aceeași lipsă de conținut caracterizează și dialogul, intenționat de personaje mai mult ca fațadă a unei profunzimi niciodată atinse decât ca mod de transmitere a informațiilor. Limbajul excesiv de liric obligă la multă atenție din partea publicului, care se va găsi într-o stare constantă de încordare. Caracterul suprarealist al dialogurilor scrise de DeLilo nu se imbină natural cu atmosfera generală, oferind, în opoziție cu tratarea neglijentă a dimensiunii vizuale (elegantă dar lipsită de originalitate), impresia că filmul este o piesă de teatru pe o scenă fără decoruri. 

Imaginile neimpresionante rezonează bine cu goliciunea interioară a lui Packer, redată convingător de jocul sărac în afecte a lui Pattison. Caracterizarea protagonistului se face întotdeauna în raport cu celelalte personaje, mult mai colorate, oferindu-i acestuia valența de spațiu simbolic unde temele tratate în film se întâlnesc. Identitatea dintre el și valorile pe care inițial le reprezintă este atât de mare încât pe măsură ce încetează să îi mai fie proprii Packer cade într-un nihilism de foarte multe ori șocant.  

Deși destul de incisiv transmis, mesajul nu ne va apărea clar decât în momentul confruntării din final, Cosmopolis pretându-se interpretării doar văzut în integralitate. Nu există elemente narative care să prefigureze  dezvoltarea acțiunii într-un anumit sens, drept urmare te găsești de multe ori dezinteresat, plictisit. Dialogurile nu reușesc să fie întotdeauna interesante, rolul lor ca element de atracție fiind constant limitat de scopul pe care îl îndeplinesc în economia filmului. Fără să ofere privitorului vreo satisfacție imediată riscă să devină inutil pretențioase. Cosmopolis dă impresia unui om care, consumat de propria importantă, folosește cuvinte mari fără să se facă întotdeauna înțeles.

          

Câteva reprezentații reușite din partea actorilor (i-aș numi aici pe Paul Giamatti și Samantha Morton) și succesul relativ cu care  își exprimă subiectul nu se dovedesc suficiente pentru a face din Cosmopolis un film "de public", dar modul unic de abordare al lui Cronenberg merită atenția.