Un homme et une femme: Pierdut iubire – am regăsit-o
Dacă ar exista un mini-ghid al luatului de la capăt, s-ar numi Un homme et une femme. Cu o coloană sonoră superbă sub semnătura lui Francis Lai, filmul pendulează între stări meditative în imagini alb-negru şi cadre color care par să plutească într-un flow melodios. Cam singurul film notabil al lui Claude Lelouch, abundă în aceste imagini fotografice cu Franţa anilor ’60 într-un decembrie ploios.
În psihologia populară, emotional luggage înseamnă rămăşiţele sentimentale (de obicei dureroase) provenite din relaţii anterioare. În această idee, Anne Gauthier şi Jean-Louis Duroc se cunosc la internatul unde învaţă copiii lor şi dau naştere unui început de iubire fragil, dar intens. Deşi amândoi sunt visători, încă prinşi în iubirile din trecut, pe care absenţa le-a idealizat.
Un homme et une femme e ca o dimineaţă ploioasă de sâmbătă, cu jazz şi ceai negru, plus nostalgia acaparatoare atât de specifică French New Wave-ului… Unele scene te absorb complet, şi ajungi să experienţiezi sinestezie: priveşti şi auzi marea, eşti acolo, iar într-un final simţi mirosul de apă sărată. Te simţi relaxat şi boem.
Lelouch reuşeşte să redea într-un mod extrem de artistic şi totodată natural chimia dintre Anne şi Jean-Louis. Jucându-se cu spaţiul şi culorile, într-un continuu du-te-vino de la acţiune la conversaţie liniştită, surprinde momente atât de frumoase, încât te trec fiori. La aceşti fiori contribuie bineînţeles şi actorii, în special Anouk Aimée, a cărei frumuseţe e pusă în valoare de feminitatea ei extrem de naturală şi expresivă.
Pe alocuri sunt inserate câteva reflecţii asupra artei şi vieţii, Lelouch fiind un observator fin al frumosului: “Giacometti spune la un moment dat – Dacă ar exista un incendiu şi aş avea de ales între un tablou de Rembrandt şi o pisică, aş alege pisica […] şi apoi i-aş da drumul.” Însă partea cea mai bună a filmului e optimismul contagios, pentru că, în fond, tema centrală e posibilitatea de a reîntâlni iubirea.
Recomandarile weekend-ului 16-18 noiembrie
Evenimentul acestui weekend este spectacolul de dans contemporan venit din Statele Unite al trupei Alonzo King Lines Ballet, unul din puținele spectacole de această calitate pe care ai ocazia să le vezi în București într-un an.
Filmul aduce și în acest weekend festivaluri dedicate. În această seară poți vedea ultimele proiecții ale Zilelor Filmului Irlandez, continuă festivalul documentarului românesc docuArt Fest, iar pentru copii, adolescenți, dar nu numai, începe azi festivalul internațional de film KINOdiseea.
Premierele de film nu sunt spectaculoase nici ca număr, nici ca titluri. Dacă ești nostalgic, ai ocazia să vezi la cinema simpaticul Finding Nemo. Animația laureată cu Oscar revine după 9 ani de la premieră pentru a se lansa în varianta 3D, iar Paul Negoescu intră în cinematografe cu lungmetrajul său de debut, O lună în Thailanda.
Trecând la teatru, îți recomandăm avanpremiera spectacolului Obiceiuri necurate la Bulandra. La Teatrul Act se joacă în aceste zile American Buffalo și Fidelitate.
Festivalul de muzică Sonoro ne întreține pentru încă o săptămână, însă weekendul acesta îți rezervă ocazia de a lua la parte la ultimele spectacole ale Festivalului Viața e frumoasă 2012. Îți recomandăm și un eveniment electro în acest weekend, amestecul de nu-jazz și trip-hop al lui Yonderboi de la Atelierul de Producție.
Nu în ultimul rând, pentru o sesiune de shopping, te anunțăm că V for Vintage ajunge la cea de-a 9-a ediție în aceste zile și te așteaptă la Sala Dalles, promițând o atmosferă pariziană.
Tiger Lillies – Brechtian Punk Cabaret sau glorie burlescului!
Într-un decor auster, jucând parcă într-o scenă din Inglorious Basterds tăiată la montaj, personajele grupului Tiger Lillies au cântat la Bucuresti in cadrul Festivalului Viata e Frumoasa 2012 despre tot ceea ce este pe lumea asta: confuzie, dragoste, ură, libertate, silă, poftă de viață, nebunie (și cea bună, și cea mai puțin bună), lacrimi, sinucidere, credință sau lipsa totală a acesteia…și lista continuă.
Cei trei nu și-au conceput spectacolele ca să asigure voie bună și detensionare. Scopul articulat oficial este în opoziție flagrantă cu un asemenea scop: publicul trebuie să fie scos din zona de confort, așteptările să-i fie dejucate iar atmosfera să-i provoace fiori de anxietate. Toate pentru a-l împinge pur și simplu la sfârșit pe panta delăsării pe care te aruncă două-trei băuturi prea tari. Cu toate acestea, efectul este unul cât se poate de pozitiv: grație interpretării impecabile, senzația de împăcare de la final – cu lumea, cu soarta, cu nonsensul – este deplină.
Când artiștii își fac apariția pe scenă, înțelegi de ce te afli într-un teatru (Teatrul Odeon), și nu într-un spațiu clasic destinat concertelor.
The Tiger Lillies, prezentați ca inițiatorii stilului muzical cu prețioasa denumire Brechtian Punk Cabaret, par decupați dintr-un alt decor, cel al anarhiei barurilor berlineze în prag de război: în costume caroiate sau pantaloni cu bretele, cu pălării pe cap și fețe pictate, cei trei își iau în primire instrumentele cu nonșalanță și impasibilitate…asta până începe muzica. Pentru că atunci se petrece metamorfoza, fascinantă în cazul solistului Martin Jacques, un genial individ excentric, care a abandonat școala de Filosofie și Teologie când avea 20 și un pic de ani pentru a se apuca de squatting și de muzică, printre altele, în slum-urile londoneze. Așa se explică inspirația din spatele versurilor melodiei Living Hell, începutul tulburător al concertului, sau amenințările amare You know they’ll crucify you / They’re gonna beat you black and blue. Cu acordeonul său în culori de căpșună, decorat cu ștrasuri psihedelice, și fața pictată într-un mod care aduce a Jack Skellington din Nightmare Before Christmas, solistul surprinde prin vocea stridentă, subțiat-feminină, pe alocuri spartă, susținută total de mimica și gestica hiperteatrale.
O altă revelație a concertului este fierăstrăul utilizat ca instrument muzical, manevrat ingenios de contrabasistul Adrian Stout: sunetul aproape tragic recreează tensiunea filmelor alb-negru de groază din anii ’30-’40 și, mai mult, are un impact vizual neprețuit în musical-ul noir marca Tiger Lillies.
Burlescul e la el acasă în această reprezentație: mimarea muzical-fantezistă a unui act sexual se încadrează perfect în context, spre amuzamentul publicului. Pentru a echilibra atmosfera, tristețea melodiei 7 Deadly Sins este totală, lipsită de echivoc, interpretată într-un mod dramatic, dar departe de caracterul ieftin al pateticului, amintindu-ți să nu subestimezi vreodată complexitatea emoțiilor și nici capacitatea dezarmantă a muzicii de a le surprinde.
Publicul s-a lăsat în voia acordurilor și versurilor trupei timp de aproape două ore. La întrebarea: Any (last) requests?, vocile unor fani fideli au strigat entuziast: Lobotomy!Souvenirs! Dar acestea au fost singurele momente de participare ceva mai intensă a spectatorilor la eveniment. În rest, atmosfera a fost una mai degrabă de contemplare pasivă, puțin apatică. Nici cei de pe scenă nu au reușit să transmită mai mult pentru a suscita alt gen de comunicare cu publicul. Cu toate acestea, calitatea interpretării este incontestabilă.
Dincolo de orice, trupa are o identitate foarte clar definită și se dezice de orice tip de compromis, iar genul acesta de integritate și asumare în lumea show-bizz-ului, indiferent cât de underground, este întotdeauna revigorantă.
Killer Joe – trezeste impresii senzoriale
Adaptare a piesei de teatru omonimă a dramaturgului Tracy Letts, Killer Joe e o comedie neagră care oscilează între umor, batjocură și compasiune în tratamentul unei familii de așa-numiți țărănoi americani. Termenul comun al filmului, de care cu siguranță te-ai mai lovit, este cel de redneck, desemnând populația albilor săraci și needucați, adunată îndeosebi în sudul Statelor Unite.
Denumită generic Smith, familia e compusă din figuri caricaturale și, totuși, credibile. Fiul, Chris, e un pierde-vară dezghețat până la inconștiență, aflat în pericol în urma datoriilor acumulate ca traficant mărunt de droguri. El concepe un plan de a-și ucide mama cu ajutorul unui asasin plătit pentru a încasa polița ei de asigurare. În stratagemă sunt implicați, treptat, toți ceilalți Smiths-i.
Tatăl – Ansel, jucat în maniera cunoscută, dar savuroasă a lui Thomas Haden Church – e fostul soț al viitoarei victime; un bărbat pasiv, maleabil și fericit în naivitatea sa auto-impusă. Recăsătorit cu o femeie pentru care viclenia și dizgrațiosul par a fi a doua natură, Ansel e și tatăl inocentei Dottie (Juno Temple). Adolescenta moștenește o naivitate stranie, plusând în naturalețe și puritate – o adevărată pânză albă din perspectiva detectivului corupt "Killer Joe" Cooper (Matthew McConaughey), totodată asasin part-time.
Greșelile stupide nu întârzie să apară, astfel că banii nu vor ajunge la destinația dorită, iar Dottie este oferită de-a dreptul pe tavă lui Joe.
Filmul are o structură oarecum inegală. Pe parcurs, accentul cade pe trasarea personajelor, menținându-se o intensitate medie. Acțiunea ia sfârșit, însă, în notă fulminantă cu o scenă "dintr-o bucată"ce trimite la piesa de teatru de unde s-a pornit.
Secvența care încheie Killer Joe, extrem de plastică și încărcată de conflict, pare de neîntrerupt până la stop-ul brusc care i se aplică. Efectul acestui climax neconcluzionat e asigurat, fie că trezește repulsie, admirație sau combinația neașteptată a amândurora.
De teatru amintește și tipul de atenție acordată personajelor. Fără a miza pe analiza profundă de caracter, sunt bine construite situațional, ca și interpretate, înfățișând cu succes latura disfuncțională a subgrupului american white trash.Dinamica relațiilor interesează și amuză în special, dominată de o relaxare generală privind valoarea umană – de pildă, ușurința cu care se negociază pe marginea "predării" mezinei familiei unui criminal, Dottie la rândul ei devenind cel mult curioasă la ideea că mama (abuzivă, într-adevăr) îi va fi ucisă.
McConaughey joacă singurul rol a cărui demnitate rămâne neatinsă. Joe e figura contrastantă ansamblului, îmbrăcat în negru, de o discreție atrăgătoare. Relația lui cu Dottie pare inițial învăluită în incertitudine, integritatea asasinului începând să se dizolve când elementul sexual devine explicit. În final, "Killer Joe" explodează într-o personalitate perversă și violentă, păstrând în același timp contradicția aerului de judecător-orânduitor al haosului din familia Smith.
Cu critica de rigoare – dezvoltarea înceată a evenimentelor, ce riscă să alunece în monotonie fără scandalosul plonjeu din final – Killer Joe va smulge spectatorului reacții senzoriale, dacă nu emotive, iar interpretările solide și umorul negru bine executat merită văzute.
Experimentul muzical-teatral I am America
Spectacolul I am America este o transpunere melodioasă a versurilor lui Allen Ginsberg. Prezentat ca invitat în cadrul Festivalului Viața e Frumoasă, spectacolul aduce în prim-plan clișee, dar și dezbateri politice și sociale despre Statele Unite ale Americii într-un colaj de poeme muzicale aparținând gospelului, incantațiilor indiene sau altor tipuri de muzică specifică. În această demonstrație personajele din trupa Workcenterului lui Jerzy Grotowski si Thomas Richards (Italia) au demonstrat abilități deosebite în exprimare, control fizic și vocal.
Cei opt actori au reprezentat fiecare un personaj cu trăsături diferite, America luând diferite forme, de la vulturul care o reprezintă sau deja celebra Statuie a Libertății. Am observat și rolul emigrantului, care încearcă să se adapteze, dar nu reușește, al homosexualului ce iese în evidență prin gesturile sale sau al femeilor ce erau fie religioase, dedicate bărbaților din viața lor sau puternice și expuse.
Spectacolul a fost prezentat doar într-o jumătate a sălii și alegerea a fost motivată de acustică. Actorii se antrenează pentru a-și adapta mișcările și mai ales vocea spațiului unde performează, iar acest detaliu a fost vizibil prin cântecele în care erau implicați toți. Deși erau opt voci, tonalitatea fiecăruia era distinctă, pentru că vocea nu era comună, corifeică.
Cu o oarecare temă schizoidă, a unei puteri majore căreia îi este imposibil să ajungă la un acord cu sine, I am America este un spectacol – experiment ce merită văzut.
I am America este un succes din punctul de vedere al coregrafiei, care demonstrează antrenamentul de aproape trei ani ce a stat în spatele spectacolului. Jocul este sincer, iar schimbările de recuzită (mai ales costumele) se petrec integral pe scenă, în fața auditoriului, astfel că actorii intră pe scenă la început și nu părăsesc sala decât la aplauzele de final.
Spectacolul a fost prezentat de Workcenter-ul lui Jerzy Grotowski și al lui Thomas Richards, cu o experiență internațională de aproape treizeci de ani în artele spectacolului, inclusiv în experimente dedicate tehnicii actoricești.
Les infideles
Les Infideles este exact ceea ce se anunta in titlu: o serie de povesti cinematografice despre barbati infideli. Diversele ipostaze comice ale aventurilor extraconjugale sunt surprinse in scurtmetrajele semnate de opt regizori diferiti.
Tandemul Jean Dujardin – Michel Hazanavicius care a facut furori cu productia The Artist (2011), colaboreaza si pentru Les Infideles. Dar, de data aceasta, multitalentatul Dujardin este, pe langa actor intr-un rol multiplu, si regizor, si scenarist.
Filmul a fost promovat printr-o serie de postere care au starnit controverse la inceputul anului 2012, cand a avut loc lansarea oficiala a productiei in Franta. In Romania, filmul are premiera oficiala pe 23 noiembrie.
Finding Nemo 3D
Începând cu 16 noiembrie, poți revedea excelenta animație Finding Nemo relansată acum în variantă 3D. Laureat al premiului Oscar pentru Cel mai bun Film Animat 2004, Finding Nemo se amplifică vizual spre plăcerea fanilor în 2012.
Povestea din Finding Nemo urmărește una dintre cele mai amuzante, dar și periculoase, aventuri subacvatice și nu numai, protagoniștii ajungând de la Marea Barieră de Corali până în biroul unui dentist australian.
Peștele-clovn Marlin (Albert Brooks), un tată mult prea protector, pornește în căutarea fiului răpit. Nu este singur în aventura care urmează, cunoscând o sumedenie de prieteni în călătoria spre micuțul Nemo.
Fruntașa acestui grup e Dory (Ellen DeGeneres), al cărei sindrom de pierdere a memoriei pe termen scurt îi întărește optimismul – diametral opus atitudinii negative a lui Marlin.
Distribuția vocală îi include pe Brad Garett (serialul Everybody loves Raymond), Willem Dafoe (Antichrist, seria Spider-Man) și, episodic, pe Geoffrey Rush sau Eric Bana.
O mult-așteptată continuare a poveștii a fost anunțată pentru 2016.
Anna Karenina
După succesele înregistrate cu Atonement (2007) şi Pride and Prejudice (2005), Joe Wright revine cu o nouă adaptare cinematografică: Anna Karenina, după romanul omonim al lui Lev Tolstoi. Filmul va intra în cinematografele românești începând cu 14 decembrie și îi are în rolurile principale pe Keira Knightley, Jude Law și Aaron Taylor-Johnson.
Plasat în atmofera Rusiei imperiale de secol 19, filmul reia povestea aristocratei Anna Karenina (Keira Knightley), prinsă între datoria de a rămâne alături de soțul ei (Jude Law) și iubirea-pasiune pe care o nutrește pentru ofițerul Vronski (Aaron Taylor-Johnson). Căutându-şi fericirea, Anna ia decizii care vor avea în final consecinţe tragice, atât asupra vieţii ei, cât şi a celor din jurul său.
După premiera din septembrie pe care a avut-o în Marea Britanie, Anna Karenina s-a bucurat în general de recenzii pozitive, criticii căzând de acord cu privire la caracterul îndrăzneţ, teatral, al acestei noi versiuni.
Full Metal Jacket – sau cum am invatat sa nu mai fiu un individ si sa iubesc armata
Pe fondul unui lamento de muzică country despre serviciul în Vietnam, o mână de proaspeți recruți își primesc tunsoarea cazonă. Povestea formării unui soldat nici nu avea cum să înceapă altfel.
Prima parte a lui Full Metal Jacket este considerată a fi cea mai realistă reprezentare cinematografică a stagiului de pregătire pe care pușcașii marini americani îl urmează pe insulă Paris. Descrierea se bazează pe experiență personală a lui Gustav Hasford – autorul nuvelei ce a servit drept inspirație pentru film – la care Kubrick a adăugat prezența ca actor în film a lui Robert Lee Ermey (serg. Hartman) – sergent în viață reală.
Tonul lui mecanic și agresiv, injuriile imaginative cu care îi umilește peoldați și atitudinea intransigentă joacă un rol dominant în crearea atmosferei. Hartman își desensibilizează recruții prin mantre ce preamăresc violența, cântece vulgare și blasfemii inacceptabile în lumea din afară armatei. Replicile colorate ale sergentului, redate perfect de Ermey fac deliciul primei părți, trasând în același timp tonul pentru restul filmului. Pe cât e uneori de comic, pe atât ne apare de crud ca torționar al lui Gomer Pyle (Vincent D'Onofrio), un tânăr cu probleme mentale. Ca manieră și intelect deopotrivă acesta dă impresia unui copil, incapabil să îndeplinească sarcinile pe care Hartman i le impune.
Non-conformist este și protagonistul filmului, un soldat cu o gândire critică bine dezvoltată ale cărui replici sarcastice i-au câștigat porecla de Jocker (Mathew Modine). Transformarea lui personală este singurul element narativ care susține curgerea acțiunii din Full Metal Jacket, lăsându-l destul de fragmentar. Numai la sfârșit vom înțelege relevanța anumitor scene, de foarte multe ori indicată doar subtil de jocul excepțional al lui Modine.
Dar fiecare dintre piesele de mozaic ce compun narativa din Full Metal Jacket reușește să impresioneze prin propria putere, în absența unei cauzalități epice atenția fiindu-ne captată de expresivitatea scenelor. Dialogurile sunt memorabile, pe alocuri poetice, fără să își piardă naturalețea. Kubrick a sculptat cu prețiozitate fiecare imagine, obținând un veritabil festin vizual cu o bogată încărcătură semantică.
Aspectul clinic, dominat de simetrie, al locului în care se desfășoară pregătirea pentru front contrastează puternic cu haosul din Vietnam. Shaking cam-ul, folosit aici pentru prima dată în secvențele de acțiune, alternează excelent cu statismul aproape pictural al scenelor de dialog, ținând constant spectatorul în mijlocul evenimentelor.
Full Metal Jacket te atrage mereu înspre el, te amuză, te încordează și te neliniștește, un film expresionist care nu face rabat când vine vorba de valoarea de entertainment oferită. Dramaticul se menține însă la cote mici, îmbrăcat într-o haină de realism și dominat de sentimentul apatiei. Peronajele dau de multe ori impresia că ar fi doctori ce poartă conversații despre vreme la căpătâiul unui muribund.
Până la răbufnirea din final, mesajul este transmis prin mijloace indirecte, fără să se atenteze la fațada realistă. Tema recurentă a războiului din Vietnam (si Full Metal Jacket reușește foarte bine să fie un film despre războiul din Vietnam) transpar în primul rând prin atmosfera creată de regizor. Haosul, dezorganizarea și lipsa de scop vor fi recunoscute de publicul pus în fața scenelor dezlegate și țipătoare ca senzații proprii. Conflictul în jurul căruia se dezvoltă acțiunea este întotdeauna ascuns, clădit în mare măsură pe impresiile generale transmise de scenele filmului.
Apatia și umorul care străbat ca un fir roșu actiunea filmului nu diminuează cu nimic tragismul lui. Vom urmări involuția treptată a lui Joker, simplificarea persoanei lui până la punctul în care își însușeste batjocuria inițială. Toate sub umbra personajului monolitic al sergentului Hartman.
