Articole

Constantin Stanislavski (5 ianuarie 1863 – 1938) este regizorul rus cu o influență greu de masurat asupra teatrului si filmului si creatorul Metodei – tehnica considerata de multi ca fiind cea mai potrivita pentru a pune cel mai bine in valoare expresivitatea actorilor. Multi actori de la Hollywood inca o practica, fiind popularizata in America la inceput de Lee Strasberg. Actori "metodisti" celebri sunt considerati: Paul Newman, Robert De Niro, Daniel Day-Lewis, Marilyn Monroe, Dustin Hoffman, Johnny Depp.

Împreună cu Nemirovici – Dancenko, Stanislavski a înființat Teatrul de Artă din Moscova în 1897. Conceput pentru a arăta o altă perspectivă a teatrului, proiectul celor doi s-a bucurat de un mare succes și a generat câștiguri impresionante pentru investitori.

Dar, dincolo de succesul financiar al teatrului sau, Stanislavski are marele merit de a fi chestionat condiția actorului și de a fi experimentat diferite metode prin care acesta își poate îndeplini cel mai bine rolurile. Prin modul său experimental de a lucra cu actorii, Stanislavski fiind la rândul său actor, a identificat printre altele si pe cea mai celebră dintre ele, încă studiată la facultățile de profil (deși au trecut aproape o sută de ani de atunci). Aceasta presupune ca actorul, atunci când dorește să performeze un rol, trebuie să încerce să imite comportamentul personajului, pentru ca ulterior, venind dinspre exterior să intre în personajul respectiv.

Este interesant că Stanislavki este de fapt si cel care a definit ideea moderna de regizor. Regizorii sunt vazuti azi ca atat de importanti in economia unui spectacol si datorita lui Stanislavski. 

Regizorul de origine rusă a fost și cel mai important colaborator al lui Cehov. Complexitatea personajelor cehoviene îl atrăgea in mod special pe Stanislavski pentru ca aceasta implica munca împreună cu actorii pentru a descoperi bogăția sufletească a personajelor.  

InsulaAdei Milea (jucată la Festivalul Național de Teatru 2012) trimite la omul modern care socializează pe toate rețelele posibile dar, dincolo de forfota cotidiană, rămâne singur. Pe lângă tema profundă,  Ada Milea (chitară), Cristian Rigman (tobe) si actorii spectacolului transmit excelent comicul suprarealist si tonul destins al piesei lui Gellu Naum.

Insula se bazează pe povestea naufragiatului Robinson Crusoe ce se luptă cu singurătatea. În adaptarea sa, Naum îi păstrează inevitabil pe Robinson (jucat de Cătălin Herlo), pe cel care simbolizează alteritatea – sclavul Vineri  devenit in timp camaradul lui Robinson, plus alte personaje cu ale căror povești Robinson intră în contact. 

Dramaturgul îşi construieşte personajele în stilul simbolisticii suprarealiste, iar comicul apare atunci când toate descoperă în timp că există un anumit grad de rudenie între ele. Retorica suprarealistă îmbină ratările, visele uitate cu instinctele sexuale bine ascunse undeva în inconștient şi gata să defuleze sub forma muzicii eliberatoare de orice constrângere marca Ada Milea.

Ilustrarea muzicală a replicilor, ritmul vioi şi antrenant al muzicii live combinate cu bucuria protagoniștilor de a interpreta și dansa rămân, fără doar și poate, atuul principal al spectacolului.  Ajutat de muzică şi într-un decor exotic realizat de Valentin Codoiu, spectacolul Adei Milea este irezistibil, depășind genul unei parodii savuroase. 

Ada Milea nu este la prima tentativă de a oferi o variantă muzicală a Insulei. În anul 2006, în Anglia, împreună cu Alexander Bălănescu, violonist și compozitor britanic de origine română, a realizat un spectacol exclusiv muzical pornind de la drama suprarealistă a lui Gellu Naum.

O altă tentativă a fost colaborarea pentru acelaşi spectacol cu Bobo Burlăcianu, de la Fără Zahăr. În ambele ipostaze, personajele lipseau, tot mesajul fiind pus pe umerii celor doi muzicieni. În spectacolul de la Teatrul Naţionale din Cluj există o distribuţie formată din actori care au oportunitatea de a-și pune în valoare vocile.

The Light Cinema a transmis live Timon din Atena, tragedia lui Shakespeare mai puțin cunoscută, jucată pe scena Teatrului Național din Londra. Piesa urmăreşte decăderea unui atenian bogat care, risipindu-și toată averea, sfârșește în ruină și părăsit de toți cei pe care cândva îi considerase prieteni. Regizorul Nicholas Hytner  translatează această tema recurentă a literaturii  în plin secol 21, într-un decor tipic City-ului londonez, cu white collars avizi precum șacalii după lucruri scumpe si mese bogate, în timp ce protestarii gen Occupy Wall-Street îmbrăcați prost și vocali împotriva  acestor realități de abia așteaptă o șansă de a intra în lumea bogaților.

Deși legătura piesei lui Shakespeare, despre dezamăgirea și vremelnicia banilor, cu timpurile contemporane era ușor de făcut, punerea ei cu succes în scenă nu era o sarcină ușoară. Totuși Hytner reușește o montare spectaculoasă. Pe textul extrem de dificil, care te solicită la maxim pentru a accesa pe cât posibil straturile de sensuri, Hytner proiectează imagini ale birourilor ultra moderne și pictura lui El Greco Christos alungând trădătorii din templu. E suficient ca realitatea piesei să te izbească – o realitate în care prieteniile se tranzacționează, iar banul este valoarea supremă.

Timon (Simon Russell Beale) îşi copleșește prietenii cu daruri, organizează banchete fastuoase, cheltuindu-și banii cu ostentaţie. E filantop, dar într-o manieră aproape teatrală. Cina pe care o dă la început pare o adevărată punere în scenă, din care momentul artistic nu poate lipsi: un episod de balet cu iz de cabaret. Singurul care își dă seama de anomalia situațiilor este cinicul Apemantus  (interpretat fără cusur de Hilton McRae), un fel de voce a conștiintei lui Timon. 

Cheltuitul fără limite îl aduce însă pe Timon în faliment şi, cum era de așteptat, ceilalți îi întorc spatele, afundându-l şi mai mult în datorii. Pentru a se răzbuna, personajul dă un ultim banchet unde își oripilează invitații, servindu-le excremente. 

În cea de-a doua parte a piesei se produce o mutaţie radicală în conștiința lui Timon: viziunii aproape utopice (Toți oamenii sunt în mod esențial buni) îi ia locul o atitudine pesimistă, mizantropică. Decide să se izoleze, devine un proscris, deplângând stadiul în care a ajuns omenirea. Monologul-invectivă al lui Simon Russell Beale la adresa societății degradate reuşește să te atingă. Cu toate acestea, există ceva în interpretare care nu convinge și care cred că ține de o anumită tendință a regizorului de a forța convenția teatrală.  Trecerea de la imaginea nobilului atenian la cea de cerșetor este atât de abruptă, încât cu greu ți-l poți reprezenta pe Timon scormonind prin gunoaie.          

Spre final, nu îți rămâne decât să ţi-l imaginezi pe Timon atingând ultimul stadiu al dezagregării fizice și morale, pentru că vestea sinuciderii lui ne parvine pur și simplu printr-o scrisoare.