Facebook
Acasă Articole Pagină 279

Articole

Ultimele

O casa a groazei – Casa M

Post Modern
-
0

In a cincea zi a Festivalului National de Teatru 2012 a fost prezentat la Teatrul Odeon spectacolul Casa M, invitat din Chisinau. Regizoarea, Luminita Ticu, a reusit sa transpuna scenic emotii puternice, iar cele patru actrite s-au dovedit a-si stapani cu iscusinta arta. 

Spectacolul debuteaza cu o scenografie simpla: o bicicleta prinsa intr-un cadru metalic, mai multe borcane mari pe deasupra carora este asezata o placa de lemn, un vas de toaleta si o oala pe un suport. Atat de simplu, incat nu lasa impresia furiei ce va fi declansata de personaje, jucate de  actritele Snejana Puica, Mihaela Strambeanu, Ina Surdu si Irina Vacarciuc. 

Creat folosind tehnica verbatim (o forma de teatru documentar, in care sunt folosite in text cuvintele reale ale oamenilor carora li s-a luat interviu), Casa M este povestea a patru femei care au suferit ani de-a randul din cauza sotilor abuzivi. Sunt descrise in detaliu chinurile prin care au trecut, iar metodele de a releva vizual suferinta este o alegere de succes a Luminitei Ticu . Fiecare poveste are borcanul ei, pe care fiecare actrita il umple cu elemente din recuzita, provocand in acelasi timp senzorial publicul. Ca si spectator, empatizezi total cu durerea lor.

Povestile prezentate sunt socante, iar spectacolul prezinta si detalii dintr-o societate putin cunoscuta, o Moldova aproape rurala in care oamenii se cunosc intre ei, dar nu neaparat se si ajuta. Laitmotivul muncii in strainatate apare frecvent, mai ales latura negativa si compromisurile pe care femeile sunt nevoite sa le faca pentru a-si ajuta familia.

Una dintre replicile recurente sunt versuri din Please Forgive Me a lui Bryan Adams (Please forgive me I know not what I do/ Please forgive me…), versuri care arata parerea de rau a unor femei care nu au putut sa infrunte societatea, sa se desparta de barbatii agresivi ce le-a distrus familia. 

Casa M a fost prezentat in 2011 la sectiunea Fringe a Festivalului International de la Edinburgh si la festivalul Golden Mask de la Moscova, unde a atras atentia criticilor si s-a intors cu cele mai bune reactii din partea publicului.

Gianni Schicchi al lui Silviu Purcarete – opera cantata de actori

Post Modern
-
0

Gianni Schicchieste o opera pretentioasa care combina, in proportii egale, teatrul cu opera. Dramatizarea operei intr-un singur act a lui Giacomo Puccini realizata de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar din Cluj se remarca, mai ales, prin folosirea registrului grotesc si absurd pentru a capta interesul: comicul de situatie impreuna cu mima si pantomima actorilor provocand un umor savuros. 

 

 

Spectacolul incepe cu o scena macabra: trupul livid al lui Buoso Donati este scapat pe jos si rasucit in tot felul de pozitii bizare, in pregatirea lui pentru ritualul funerar de catre cei din jur. Se zvoneste ca raposatul si-ar fi schimbat testamentul, lasand intreaga mostenire unei manastiri; iar rudele prezente sunt evident deranjate de dorinta defunctului, asa ca trantesc si pufnesc. La pomana, toata lumea mananca si bea cu o viteza incredibila, pana si doamnele imbracate pompos fac abstractie de statutul social spre care tind si se cearta, se imping pentru un loc mai bun la masa, pentru o bucata de carne si o sticla de vin. Scena, desi se prelungeste cam mult, starneste hazul, mai ales prin costume: femeile abia se mai pot misca de atatea straturi peste straturi de fuste fosnitoare, manusi complicate si bijuterii masive si prin machiajul actorilor, mai toti cu ochii masiv incercanati.

 

 

Daca ne referim la jocul actorilor, trupa lui Tompa Gabor de la Teatrului Maghiar de Stat Cluj creaza un spectacol puternic, solid, omogen, iar performanta actritei Emőke Kató, care a cantat impecabil aria O mio babbino caro, este exceptionala. De altfel, Silviu Purcărete foloseste pentru punerea in scena a operei lui Puccini aceeasi trupa de actori clujeni cu care a colaborat, in 2003, pentru spectacolul Cumnata lui Pantagruel. Actorii au o relatia speciala, nuantata cu orchestra, dirijata de Katalin Incze G. Pentru acest spectacol, actorii deveniti cantareti au luat lectii intensive de canto clasic, iar prestatia lor este cu atat mai laudabila cu cat Gianni Schicchi este o partitura dificila chiar si pentru profesionisti.

 

      

 

Cunoscut pentru spectacolele sale grandioase, Purcărete nu se dezminte nici de data aceasta, folosind niste baloturi imense de tip dulap care, impreuna cu actorii ce intra in scena direct din sala, si cu efectele de lumini care se sting si se aprind in functie de momentul actiunii – sugereaza ideea de miscare in scena. Alegerea lui Purcărete este usor justificabila pentru ca aceasta dinamica a obiectelor in scena are menirea de a transforma spatiul si de a oferi noi unghiuri spectatorilor. Aceasta atentie pentru detaliu este cheia succesului regizorului, care a mai cochetat cu opera, punand in scena spectacole precum Boema de Giacomo Puccini in Germania si Parsifal de Wagner in Marea Britanie.

A Good Day To Die Hard – Trailer 2

Post Modern
-
0

Doi x doi- iubiri neconventionale

Post Modern
-
0

Prima zi a Festivalului National de Teatru ne-a adus, printre altele, Doi x doi, o piesa in regia lui Vlad Stanescu jucata la Sala Mica a Teatrului National. Spectacolul are o structura binara, fiind alcatuit din doua piese de sine statatoare: Tigrul, a lui Murray Schisgal, respectiv Amantul, de Harold Pinter. Desi nu sunt legate prin actiune sau personaje, amandoua propun o cautare a acelui altceva sau altcineva. Un raspuns la Cum sa fugi de conformism?

In acest punct cele doua piese vin fiecare cu cate o solutie. “Tigrul” Ben (Marcelo Cobzariu), prins in rutina unei existente de postas, incearca sa isi faca viata mai palpitanta rapind si violand femei. O aduce astfel in subsolul locuintei sale din New York pe Gloria (Amalia Ciolan),  fosta asistenta sociala, sotia unui barbat cu situatie materiala buna, a carei singura placere ramane jocul saptamanal de bridge cu prietenele. 

Desi in realitate piesa este destul de statica, singurele miscari fiind trecerile de pe fotoliu pe canapea, simtim in aer o tensiune cu totul speciala. O tensiune nascuta din contrast. Ben se vrea o bruta, dar ramane sensibil la muzica clasica pe care o asculta la patefon. Isi leaga prada de un scaun, dar descoperim in el un intelectual neacceptat de societate, care filosofeaza in papuci de casa. Antagonismul devine inca si mai evident spre finalul piesei, cand raporturile de forte se inverseaza, iar Ben se indragosteste de Gloria. Gasindu-se intr-o situatie limita, cei doi reusesc in cele din urma sa isi puna in comun singuratatile si nemultumirile. Energia erotismului nu sufoca insa atmosfera, ci este doar schitata cu eleganta, prin acorduri de tango sau in intimitatea unei imbratisari.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Amantul, cea de-a doua piesa a coupé-ului, interpretata de Maia Morgenstern si Mircea Rusu. De aceasta data, drama cuplului erodat de trecerea anilor trece pe locul doi, in prim plan plasandu-se jocul sexual dintre Sarah si Richard. „Amantii” traiesc propria lor fantezie, fiecare jucand pentru celalalt un rol. Richard se transforma de doua-trei ori pe saptamana in amantul pasional al sotiei sale, iar Sarah isi pune pentru el pantofii rosii de femeie usoara. Alegerea este cel putin nefericita, caci, in mod paradoxal, cuplul nu se poate sustrage conformismului decat prin apelul la un nou set de conventii.

Pe langa asta, actorii imping acest joc al dedublarii intr-o zona destul de vulgara. Vedem astfel o Maia Morgenstern interpretand exagerat niste miscari scoase parca dintr-un dans tribalic, o coregrafie semnata Florin Fieroiu suprasaturata de conotatii erotice. Cuplului nu ii ramane altceva decat sa cada in derizoriu si caricatura, indepartand atentia de la problema pusa in discutie. Din piesa gandita ca o tragicomedie nu raman spre sfarsit decat lamentatii suparatoare, rostite cu emfaza.

Contrastul dintre prima piesa (cu umor fin si emotie delicata) si cea de-a doua este atat de puternic, incat nu ramane decat sa te intrebi: „De ce n-am plecat la pauza?”

Dr. Strangelove – Cowboy-ul intra in era atomica

Post Modern
-
1

Dr. Strangelove, Or: How I Learned to Stop Worying and Love the Bomb este considerat a fi primul film de Stanley Kubrick. Departe de a servi drept marca conventionala pentru debutul carierei sale, titulatura se refera la nivelul total de control pe care un Kubrick matur profesional l-a avut asupra productiei. 

Prin virtutea scopului, filmul apare mai putin cizelat decat creatiile tarzii. Realismul, definit prin scene descriptive scurte, contrasteaza cu actiunea absurda intr-o maniera mult mai vizibila decat in, spre exemplu Full Metal Jacket. De multe ori Dr. Strangelove (1964) imbraca o forma grosiera, declarativa. Cu o singura exceptie, personajele sunt niste stereoptipuri caricaturizate, botezate intr-o maniera non-apologetic satirica. 

 

 

Pe cat e Strangelove la prima vedere de neserios, pe atat de important e subiectul pe care il trateaza: politica de mutual assured destruction dintre SUA si URSS. La apogeul Razboiului Rece, brigadierul Jack Ripper (Sterling Hayden), ingrijorat ca rusii atenteaza la puritatea "pretioaselor noastre fluide corporale" isi trimite forta de bombardiere nucleare sa atace tinte din Uniunea Sovietica, in speranta ca va fi urmat de restul armatei americane. Din cauza unei scapari organizatorice demna de Catch 22, nici comandantii militari, si nici presedintele Merkin Muffley (Peter Sellers) nu il pot opri. Lucrurile se inrautatesc atunci cand ambasadorul rus (jucat de Peter Bull) declara ca tara lui beneficiaza de un sistem automat de raspuns impotriva unei amenintari nucleare, care odata activat are capacitatea de a distruge toate formele de viata de pe planeta. 

 

    

 

In fata acestei amenintari colosale se ridica o intreaga serie de stereotipuri umane si profesionale: Thurginson (George Scott) generalul belicos care deseori trebuie sa se balbaie pentru a-si tine in frau ura, cu greu temperat de un presedinte care da dovada de eroism doar in pastrarea manierei blajine; Strangelove (Peter Sellers), un om de stiinta cu origini dubioase ce vorbeste in citate din Otto Kahn (unul dintre arhitectii doctrinei MAD) si Group Captain Lionel Mandrake (acelasi Peter Sellers), un ofiter cat se poate de britanic. O fractura suferita inaintea filmarilor l-a obligat pe Sellers sa se limiteze la trei roluri , lasand-ul pe maiorul J.B. “King” Kong in seama lui Slim Pickens. Rezultatul a fost unul fericit, maiorul ajungand sa fie cel mai memorabil personaj dintr-un film plin de personaje memorabile: Pickens conduce misiunea de lansare a bombei iluminat de o exuberanta texana hilara.  

Evolutia personajelor se raporteaza mai mult la propriile defecte decat la importanta evenimentului global in care sunt antrenati, dand impresia ca apocalipsa nu este decat o mica particica din propriile lumi. Absurdului i se alatura un sir neintrerupt de gag-uri (unele extrem de amuzante), pentru a genera o atmosfera ce poate fi cel mai bine descrisa prin termenul englez de bonkers.

 

        

 

Ce face din Dr. Strangelove un film deosebit este corelatia dintre abordare si tema. Vom intelege pe parcurs ca forma de gag comedy pe care o imbraca nu serveste decat ca mijloc pentru definirea problemei abordate. In spatele caricaturilor (perfect jucate de altfel) se afla un comentariu subtil la adresa naturii umane. Contrastul atat de bine trasat dintre ridicol si gravitate corespunde unei relatii cat se poate de reale, de care publicul contemporan era constient. Tonul declarativ serveste la facilitarea unui dialog cu publicul, care este invitat sa decida daca va privi sau nu problema atat de bine articulata in subtitlu cu ironie. 

Skyfall – James Bond se ințelepțește

Post Modern
-
0

James Bond era candva eroul ultra masculin care sustinea imaginatia macho a barbatilor si fanteziile femeilor. Intre timp, Bond se transforma de la Daniel Craig incoace (aflat deja la al treilea film in serie) intr-un sensibil, dar isi pastreaza capacitatile de a sustine fanteziile privitorilor cu priviri pe sub sprancene, costume impecabile, cascadorii surprinzatoare si cuceriri erotice instantanee.

Noul film din serie, Skyfall / 007: Coordonata Skyfall livreaza asadar ceea ce simbolizeaza James Bond dar zgarie putin suprafata personajului pentru a scoate la iveala ceva din vulnerabilitatile lui legate de varsta, dependenta de alcool, singuratate si secrete din copilarie. Mizand pe aceasta solutie dubla, producatorii l-au adus pe Sam Mendes, cunoscut pentru American Beauty si Revolutionary Road, sa scoata iepurele din palarie: un film care sa impace pe toata lumea: si pe cei care vor un Bond bun de intretinut imaginatia si fara consideratie pentru verosimilitate, dar si pe cei care vreau un film "mai uman", inspirat mai mult din viata reala.

Transformarea este evidenta inca din prima scena de dinaintea genericelor, cand Bond este maximum vulnerabil in confruntarea cu un spion –  responsabil de furtul unui hard disk cu identitatea tuturor spionilor MI6. Bond nu reuseste sa il opreasca, cu toate cascadoriile deloc prafuite pe care le amalgameaza in 15 minute. Scena este trecuta mai putin bine de personajul lui Bond (ranit), dar excelent de film, care prin slabiciunea personajului principal aduce un suspans binevenit debutului Skyfall.  

Dupa curgerea genericelor insa (cu melodia trista a lui Adele si reprezentarile unor pietre funerare), filmul nu mai pastreaza echilibrul intre eroul, omul Bond, suspans si actiune. Un firicel de plictiseala se insinueaza undeva in cortex, cu toate ca mai sunt momente de surpriza si de "cool" in stilul lui James Bond. Chiar daca isi verifica butonii dupa o super interventie, James Bond ajunge sa se ia prea in serios pe alocuri, diluandu-si "persona". 

Nu este nici pe departe problema lui Daniel Craig, care isi face pe deplin treaba in film, emanand sex-appeal cat cuprinde, jucand bine si fiind extrem de pregatit fizic pentru scenele de actiune, dar este problema filmului ca atare, mai ales a scenariului care nu se sustine. Personajul lui Judy Dench, sefa lui James Bond, si cea care trezeste razbunarea personajului negativ, este complet neverosimila in rol, parand mai degraba satirizata de cineva care o obliga sa rosteasca niste fraze complet scoase din contextul unei bunicute. In niciun caz nu ar fi capabila sa trezeasca pasiuni razbunatoare din partea personajului lui Bardem. Multi critici l-au laudat pe Javier Bardem, vazut de unii chiar ca personajul negativ cel mai reusit al seriei Bond. Seamana cu Hannibal Lecter pe alocuri, este foarte bun, dar poate sa te impresioneze doar daca nu l-ai vazut in No country for old men. In Skyfall nu aduce nimic nou jocului anterior.

Filmul nu este in niciun caz de ocolit, dar imi sustin revendicarea: il vreau pe Bond intr-un film cu scenariu mai legat, nu  intr-o intriga rasuflata, si cu mai multe momente de cool marca Bond.

38 témoins – intre vointa majoritatii si propriile credinte

Post Modern
-
0

La 10 ani dupa ce a semnat Cavale, considerat unul din cel mai bun film noir frantuzesc, regizorul Lucas Belvaux revine cu o productie in acelasi stil despre comportamentul unui grup intr-o situatie de criza. 38 témoins, care a deschis editia din acest an a Festivalului Filmului Francez, imbraca hainele unui comentariu sumbru despre cum oamenii pot sa inchida ochii in fata unei atrocitati si cat de greu ii este unui singur individ sa actioneze impotriva curentului majoritatii, chiar daca ceea ce vrea el este corect sau moral.

La intoarcerea din China, Louise, interpretata de Sophie Quinto, afla ca strada unde locuieste a fost scena unei crime fara martori. Iar sotul ei, Pierre (Yvan Attal), pretinde ca nu fusese acasa in noaptea crimei. Insa, de indata ce politia si presa incep sa investighze crima, lucrurile incep sa se schimbe. Ca urmare a insistentelor unei jurnaliste, interpretata de Nicole Garcia, Pierre se destainuie lui Louise, facand-o pe aceasta sa nu mai inteleaga daca sotul sau spune adevarul sau doar inventeaza explicatii, mai ales ca acestea erau in totala contradictie cu declaratiile celorlalti 37 de martori.

 

 

Filmul lui Belvaux impresioneaza prin cat de bine intelege psihologia umana, ajutat si de interpretarea foarte buna a lui Yvan Attal. Actorul nu are multe dialoguri, dar reuseste sa transmita foarte mult din ceea ce traieste personajul sau: vinovatia, suferinta, frustrarea, frica. Interpretarea lui Attal este accentuata si de atmosfera aproape glaciala a filmului, datorata locului unde a fost filmat – portul Le Havre – si a muzicii semnate de Arne Van Dongen. Attal se afla la cea de a doua colaborare cu regizorul belgian, dupa thriller-ul realist Rapt (2009). 

 

  

 

Filmul se invarte in jurul personajului principal, Pierre, si a cautarii criminalului, lasand la o parte posibila despartire dintre Pierre si Louise. Belvaux da senzatia ca scenariul si constructia personajelor au ramas intr-un plan secund, pentru el important fiind sa creeze o stare, un context favorabil pentru a transmite un mesaj moralizator.

38 témoins diseaca, cu sange rece si precizie de chirurg, comportamentul grupului si arata prin personajul principal ca exista totusi si loc pentru curaj si principii, in pofida majoritatii. Lupta dintre constiinta individului si instinctul de turma este tema perfecta pentru un film noir bun, iar Belvaux si Attal reusesc sa faca chiar mai mult decat un film de gen, pelicula lor aminteste de cele ale marelui Hitchcock.

Filmele sfarsitului lui 2012 in cinematografe

Post Modern
-
0

Sfarsitul de an se apropie cu multe filme bune sau cel putin interesante, in care joaca actori unul si unul. Printre ele se afla un film de aventuri foarte spectaculos vizual – Life of Pi, comedia Seven Psychopaths cu Colin Farrell si Christopher Walken, filmul suprarealist Holy Motorssi noua ecranizare a Annei Karenina cu Keira Knightley in rol principal.

Filmele de actiune nu exceleaza in luna decembrie 2012, cel mai rasarit film din categorie cu premiera in aceasta luna fiind Jack Reacher cu Tom Cruise.  Nespecific, si filmele pentru copii lipsesc din anunturile distribuitorilor.

Asadar, iata o selectie a filmelor sfarsitului de an:

Daca nu ai prins The Angel’s Share/ Partea ingerilor la Les Films de Cannes à Bucarest, ultima productie semnata Ken Loach cu care a castigat Premiul Juriului la Cannes 2012 te asteapta in cinematografe din 7 decembrie.

 

  

 

In aceeasi saptamana, poti vedea in asteptarea lui Django Unchained unul dintre filmele „babysitted” de Quentin Tarantino – debutul regizoral al rapper-ului american RZA The Man With The Iron Fists/ Omul cu pumni de fier, in timp ce la polul opus se arata drama morala din The Words/ Hotul de cuvinte, cu Bradley Cooper in rolul unui scriitor.

 

      

 

Mai devreme decat se anticipa, intra in cinematografe noua ecranizare a romanului lui Lev Tolstoi, Anna Karenina,cu Keira Knightley si Jude Law in rolurile principale. Filmul este semnat de acelasi regizor care a realizat si Atonement (2007) si Pride & Prejudice (2005).

 

        

 

Tot in decembrie are loc revenirea lui Peter Jackson pe marile ecrane, cu prologul trilogiei The Lord of The Rings – The Hobbit: An Unexpected Journey/ Hobbitul: o calatorie neasteptata.

 

            

 

Fara concurenta din partea celorlalte doua comedii ale lunii, This is 40 si Playing for Keeps, filmul Seven Psychopaths/ Sapte psihopati si un caine aduce chiar inainte de Craciun in cinematografe o distributie dificil de trecut cu vederea. 

 

                  

 

Un film potrivit perioadei sarbatorilor de iarna este anuntat pentru aceeasi saptamana – premiera Life of Pi/ Viata lui Pi, o fantezie vizuala in regia lui Ang Lee (Crouching Tiger, Hidden Dragon), urmarind neobisnuita relatie formata intre un baietel si un tigru bengalez urias.

 

                      

 

Daca vorbim de fantezie, un film aflat printre favoritele de la Cannes in acest an se "instaleaza" la cinema in saptamana precursoare Craciunului: Holy Motors al francezului Léos Carax, care povesteste o singura zi, dar ce zi, in preajma lui Monsieur Oscar.

 

                          

 

Jack Reacher/ Jack Reacher. Un glont la tinta ajunge la noi pe 28 decembrie, asa ca inainte de Revelion esti invitat sa urmaresti confruntarea dintre antieroul lui Tom Cruise si personajul negativ interpretat de cineastul german Werner Herzog. Scenariul si regia sunt semnate de scenaristul filmului devenit cult The Usual Suspects, Christopher McQuarrie.

Lista pentru inceputul anului 2013 ramane sub eticheta „va urma”.

Jack Reacher

-
0

Pe 28 decembrie, ai posibilitatea de a-i vedea nu doar pe Tom Cruise, ci si pe regizorul german Werner Herzog  pe marile ecrane, in filmul de actiune Jack Reacher, ecranizarea  romanului  One Shot din seria omonima a lui Lee Child.

Tom Cruise interpreteaza rolul unui antierou, fost ofiter in politia militara a SUA,  aflat pe urmele unui lunetist care omoara cinci oameni, tragand aleatoriu sase focuri intr-o multime la ora de varf. 

In timpul investigatiei, unul din obstacolele cu care trebuie sa se confrunte Cruise este rezistenta din partea unei organizatii criminale rusesti, al carui lider e cunoscut drept  The Zec (Herzog).

Daca numele regizorului si scenaristului Christopher McQuarrie nu iti spune nimic inca, iti reamintim de fulminantul The Usual Suspects al carui scenariu ii apartine.

Aflat la a doua colaborare cu Cruise dupa Valkyrie, McQuarrie a contribuit si la scenariul The Tourist. In viitor, numele sau e atasat de proiectele The Wolverine, Jack the Giant Slayer si Top Gun 2.

The Man With The Iron Fists

A.Vlad
-
0

Muzicianul american RZA, liderul cunoscutului grup Wu-Tang Clan, se afla la debutul in scenaristica si regie cu lungmetrajul The Man With The Iron Fists, un proiect “nasit” de Quentin Tarantino, la fel ca si Iron Monkey (1993) sau Hero (2002).

Desfasurandu-se in China feudala, filmul urmareste aventurile unui fierar (The Blacksmith/ RZA) in incercarea de a-si proteja satul, atunci cand razboiul mocnit al clanurilor locale izbucneste deschis.

Distributia filmului ii include pe Russell Crowe sau Lucy Liu (Kill Bill Vol.1, Lucky Number Slevin, Detachment). 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026