Articole

Dupa succesul pe care l-a avut in 2010 cu filmul Carancho, argentinianul Pablo Trapero s-a intors in competitia pentru Un Certain Regard a editiei din acest an a Festivalul de Film de la Cannes cu White Elephant. Regizorul reabordeaza, astfel, tematica sociala precum in Leonera (Lion’s Den), povestea unei femei care incerca sa-si creasca copilul intr-o inchisoare.

White Elephanteste portretul unei periferii din Buenos Aires, acolo unde doi preoti, prieteni de multi ani, se zbat sa ajute populatia locala. Julián, interpretat de Ricardo Darín, este dedicat proiectului sau de a renova spitalul pe care argentinienii il numeau elefant blanco, un loc transformat acum intr-un refugiu pentru saraci si cersetori si unde traficantii de droguri isi desfasoara afacerile. Julián il convinge si pe Nicolás, celalalt preot din oras, jucat de Jérémie Renier, sa-l ajute sa reconstruiasca spitalului, mai ales ca proiectul pe care il dezvoltase cel din urma in jungla esuase.

Intre cei doi apar insa disensiuni provenite din faptul ca privesc diferit problema drogurilor. Nicolás vrea sa fie in mijlocul gangsterilor, asumandu-si rolul de mediator, pe cand Julián crede ca orice implicare a preotilor in aceasta afacere ilegala i-ar transforma in combatantii unui razboi care nu le apartine, asumandu-si in acelasi timp riscul de a fi omorati. Apogeul este atins atunci cand guvernul decide sa opreasca lucrarile la spital, desi Julián isi folosise toate conexiunile pe care le avea in lumea politica.  In acelasi timp, Nicolás se indragosteste de o asistenta social, Luciana, interpretata de Martina Gusman.

White Elephantcastiga foarte mult datorita jocului inteligent al actorilor, remarcam prestatia lui Ricardo Darín, cunoscut pentru rolul sau din The Secret in their Eyes pentru care a castigat un premiu Oscar si pentru interpretarea sa din Nine Queens. Actorul argentinian nu este la prima colaborare cu regizorul Pablo Trapero, cei doi lucrand impreuna si la Carancho (2010). Insa, poate cea mai mare calitate a filmului este muzica scrisa de compozitorul si pianistul Michael Nyman, acelasi autor al coloanei sonoare pentru pelicula lui Jane Campions, The Piano.

Filmul lui Trapero nu are o concluzie clar expusa si nici nu transmite emotii. Scenariul incearca sa pastreze o linie simpla, probabil pentru a castiga publicul international, insa este prea vag si are cateva carente greu de explicat, de pilda, nu e foarte clar la ce trebuie sa renunte Nicolás pentru dragostea lui pentru Luciana, de asemenea, nu e clara nici atitudinea oamenilor fata de martirizarea unui preot ucis in trecut. Chiar daca White Elephant aminteste de pelicula lui Fernando Meirelles, City of God sau de cea a lui Hector Babenco, Pixote, nu reuseste sa transmita aceeasi emotie precum cele doua si nici nu impune aceeasi complexitate si claritate regizorala.

Dupa ce flirteaza pe Internet, Haley, care ne apare ca o adolescenta naiva si teribilista,  cade de acord sa se intalneasca intr-o cafenea cu Geoff (Patrick Wilson), un fotograf de treizeci si ceva de ani.  In intalnirea dintre cei doi, vulnerabilitatea lui Haley (Ellen Page) este evidenta, insa actiunea ia o turnura noua – prefigurata vag prin fragmente de conversatie – cand adolescenta de 14 ani ajunge in casa fotografului. 

Hard Candy (2005) are o forma asemanatoare cu cea a unui teatru cinematografic, sustinuta de interactiunea dintre cele doua personaje principale. Scenele de dialog la care o asemenea formula obliga sunt departe de a fi plictisitoare. Regizorul (David Slade) se foloseste de miscari ale camerei si o paleta cromatica interesanta (ambele urmaresc starile  afective ale personajelor) pentru a le alterna cu secventele de actiune. 

Desi se afla intr-un proces constant de comunicare cu Geoff, adolescenta impresioneaza suficient de mult incat sa ii atribuim rolul dominant in economia filmului. Replicile ei spirituale, bine scrise si foarte bine redate de Ellen Page, maniera lejera si nonsalant adolescentina cu care trateaza situatii iesite din comun fac din ea o prezenta amuzanta. dar si nelinistitoare. Nepotrivirea (as spune ca aceasta nepotrivire face si deliciul filmului) dintre forma pe care o imbraca si actiunile pe care le comite tine de domeniul absurdului, filmul obligand la un suspension of disbelief din partea privitorului pentru acceptarea lui Haley. Identitatea ei ramane pana la final sub semnul intrebarii confirmandu-i statutul de personaj simbolic, fara pretentii la realism.

Valoarea morala (de altfel destul de discutabila) a actiunilor lui Haley este conditionata de masura vinovatiei lui Geoff. Personajul lui Geoff este disecat si analizat pe masura ce filmul progreseaza: masca sub care il vedem ascuns in expozitie este inlaturata, devenind si el vulnerabil. Patrick Wilson reuseste foarte bine sa transmita panica si disperarea pe care o simte, tentand publicul sa ii acorde o anumita doza de simpatie. 

Intentia regizorului (David Slade) de a face o paralela intre chinurile prin care trece Geoff si experienta copiilor abuzati nu convinge, legatura dintre cei doi termeni nefiind suficient de bine stabilita doar prin situatia de vulnerabilitate. Tema duplicitatii apare frecvent ca o alta trimitere la pedofilie.

Filmul iti da un sentiment constant de disconfort, de neliniste, o impresie vaga ca faci un lucru interzis urmarindu-l.  Cu toate acestea Hard Candy (Capcana fatala) esueaza in crearea unei sinteze intre continut si mesaj. Printre personajul interesant al lui Ellen Page, suspans, actiunea tensionata si neobisnuita, teroarea psihologica, este greu sa mai gasesti tema sociala pe care Hard Candy incearca sa o abordeze. 

Hayao Miyazaki este acel artist perfectionist si usor traditionalist (intr-un sens pozitiv) care isi deseneaza singur filmele, cadru dupa cadru, intr-o epoca in care animatiile sunt create strict prin intermediul tehnologiei. Iar rezultatul este pe masura: imagini foarte placute vederii, cu o expresivitate fidela realitatii si, nu in ultimul rand, o doza de poezie specifica anime-urilor.

In Spirited Away, traditionalismul lui Miyazaki transpare din insusi mesajul filmului: legatura primordiala si usor mistica dintre om si natura (la nivel mai restrans, valorile culturale traditionale japoneze) tinde sa se piarda intr-o lume modernizata si superficiala. In aceeasi idee, Chihiro (Rumi Hiragi), o fata de 10 ani proaspat mutata de la oras la tara, ajunge impreuna cu parintii ei intr-un parc de distractii parasit. Pe masura ce patrunde in parc, Chihiro este cuprinsa intr-o lume a zeilor si spiritelor naturii, iar parintii ei sunt transformati in porci de vrajitoarea Yubaba (Mari Natsuki), proprietara unei case de bai publice. Chihiro, ajutata de Haku (Miyu Irino), se angajeaza la casa de bai, unde va trece prin mai multe etape de initiere spre maturizare si cunoastere de sine.

As spune ca Haku este cel mai interesant si expresiv personaj din film. In lumea "reala" el este spiritul unui rau candva secat pentru a face loc constructiei unui complex de apartamente, iar in lumea spiritelor este un dragon ce se poate transforma oricand intr-un tanar chipes. Iubirea dintre Haku si Chihiro in lumea spiritelor e o metafora perfecta pentru relatia pe care o simtim noi instinctiv cu natura. Poate ca ideea in sine e greu de conceput, dar Miyazaki isi face treaba bine si trezeste emotii profunde folosindu-se de aceasta metafora.

Totusi, cel mai rezonant element din Spirited Away (si filmele lui Miyazaki in general) este un nivel ridicat de cuteness. Bile de cenusa care mananca praf de stele, un felinar cu un picior care topaie, soarecele si musca ce o insotesc pe Chihiro intr-o calatorie… Personajele transmit o anumita caldura prieteneasca si sunt puternic marcate de simtul empatiei. Miyazaki porneste de la ideea ca toti oamenii sunt buni in sinea lor, trebuie doar sa le explorezi partile pozitive, transpunand ideea aceasta in toate personajele si ajungand intr-un final sa nu mai existe niciun personaj negativ, ci doar nuante care le contureaza personalitatile.

Daca visai cand erai copil ca dupa fiecare ploaie sa se formeze un ocean in spatele casei, atunci Spirited Away (2001) e un film perfect pentru tine.

Mergand pe urmele proiectului Paris, je t’aime,filmul 7 Days in Havana combina 7 povesti cu stiluri diferite pentru a creiona portretul unui oras eclectic si cu un ritm propriu. Filmul este un proiect colectiv a 7 regizori, inclusiv Gaspar Noé si Benicio del Toro, al doilea contact cu lumea cubaneza pentru del Toro, dupa filmul lui Steven Soderbergh, Che (2008). Pelicula prezenta in competitia Un Certain Regard, de la Festivalul de Film de la Cannes, reuseste sa surprinda spiritul cubanez intr-un mod foarte natural, fiind compusa din sapte scurt metraje, fiecare spunand povestea unei zile a saptamanii.

Luni este ziua lui Benicio del Toro, al carui film il are in centru actiunii pe Teddy, un tanar american care ajunge in Cuba pentru un festival de film, insa devine partasul unei aventurii cliseistice, prins fiind in viata de noapte cubaneza: neintelegeri cu travestitii, abuz de alcool si incercari nereusite de a impresiona femeile (si prostituatele).

Marti, se pastreaza atmosfera imbibata in alcool a cluburilor cubaneze. In filmul regizorului argentinian Pablo Trapero, Emir Kusturica se joaca pe sine. Pelicula aduce in prim-plan pasiunea pentru muzica a cubanezilor si spune povestea unui regizor european celebru care ajunge in Havana pentru a-si ridica un premiu la acelasi festival la care ar fi trebuit sa participe si personajul primului scurtmetraj si are o noapte de pomina.

Despre muzica este vorba si in filmul de miercuri care spune povestea unui cuplu talentat: ea – o cantareata de succes, el – un fotbalist de baseball. Actorul Daniel Brühl (Inglorious Basterds, Good Bye, Lenin!) vrea insa s-o convinga pe Cecilia sa plece cu el in Spania, sa cante pe vas, obligand-o sa aleaga intre cariera si dragostea.

Daca filmul lui Julio Medem arata dorinta unori tineri cubanezi sa plece din tara, pelicula lui Elia Suleiman aduce cealalta perspectiva, spunand povestea unui turist palestinian pasionat de discursurile politice ale lui Fidel Castro. Scurt metrajul e o comedie de situatie, fara prea multe dialoguri, cu o atmosfera relaxata.

In opozitie cu istorisirea regizorului palestian, este filmul de vineri. Povestea lui Gaspar Noé (Ireversibil, Enter the Void) ii are in centru pe doi parinti care incearca prin ritualuri tribalice sa isi "exorcizeze" fiica de orientarea homosexuala. Actiunea se petrece intr-o atmosfera apasatoare, amplificata de loviturile de toba care urmaresc fiecare gest al ritualului.

Filmul de sambata aduce tot o poveste despre doi parinti. Filmul se intrepatrunde cu pelicula lui Julio Medem, readucand-o pe ecran pe Cecilia.

Lasand la o parte carentele scenaristice legate de dialogurile artificiale si melodrama sporita fara rost, 7 Days in Havana este un portret al unui oras asa cum il stim din cultura populara: colorat, cu o atmosfera vie, naturala si cu oameni pasionali si pasionati de dans si muzica. 

In acest sfarsit de saptamana au loc primele proiectii din cadrul celei de-a treia editii a Les Films de Cannes à Bucarest la Cinema Studio si Sala Elvira Popescu. Nu rata acest eveniment, pentru ca iti ofera posibilitatea sa vezi filme din competitia de la Cannes din acest an, filme romanesti de arhiva selectionate la Cannes, dar si un calup de scurtmetraje laureate cu Palme d'Or pentru aceasta categorie de film. 

Plecand energizat „de la Cannes”, poti bifa premierele oficiale ale weekendului: filmul romanesc Minte-ma frumos, animatia Hotel Transylvania sau comedia Astérix si Obélix: In slujba Majestatii Sale.

7 Days in Havana, un film despre Havana alcatuit din sapte scurtmetraje semnate de regizori diferiti, te asteapta atat in cadrul Les Films de Cannes, cat si in cateva cinematografe de mall.

Daca ai chef de teatru, poti merge la Fidelitate, jucata la Teatrul Act, sau la Godot pentru Julius Caesarsi Cui i-e frica de Virginia Woolf.

Luand o turnura spre dans, trebuie sa stii ca ai ultima ocazie sa asisti la reprezentantiile Explore Dance Festival; pe de alta parte, in ambele zile ale weekendului ai optiunea spectacolulului de burlesc Gustavia.

Printre filme, teatru si "seri dansante", iti reamintim expozitiile pe care le poti vizita, incepand cu cea care se pregateste de final:  subReal Retrospect. Ramai la MNAC pentru a vedea Empire, State, Building,Unpolished sau Ultimul etaj. Bucuresti: o cartare fotografica 2004-2012.

Fotografia te asteapta si la Institutul Cervantes, cu expozitia lucrarilor semnate Luis Ramón Marín, dar si la MNAR – portretele de artisti realizate de Charles Leirens.

Incheiem tot cu MNAR, unde poti parcurge simbioza dintre arta si mitologie istorica romaneasca prin expozitia de pictura Mitul national. Contributia artelor la definirea identitatii romanesti (1830-1930).