O aventura ludica presarata cu referinte politice, existentiale si culturale, filmul lui Jean-Luc Godard Pierrot le Fou isi merita pe deplin statutul de opera-reper pentru Noul Val Francez si pentru cinematografie in general.
Miscare care a reinventat pentru a treia oara filmul, dupa Eisenstein si neorealismul italian, Noul Val a adus un mod nou de a gandi filmul, propunand neliniaritate in naratiune, cadre rapide, multe prim-planuri, scene filmate ,,incomplet”. Regizorul nu mai face apel la ,,tirania” regulilor pentru a-si transimite ideile. De multe ori se folosea inovatoarea camera de mana.
Pierrot le Fou este bazat pe cartea lui Lionel White, Obsession, dar cu doua zile inainte de inceperea filmarilor nu exista nici un scenariu. S-a ajuns astfel la dialoguri improvizate si la repetitii la filmari, lucruri in perfecta concordanta cu spiritul inovator, experimental si liber pe care Godard dorea sa-l insufle.
Povestea il surprinde pe Ferdinand (Jean-Paul Belmondo) care isi paraseste viata burgheza si casatoria anosta, pentru a pleca cu Marianne (Anna Karina), o tanara cu un trecut misterios si periculos. Dupa o perioada de fuga in care refuza sa adere la conventiile impuse de societate, cei doi se stabilesc intr-un loc pentru o perioada doar pentru a constientiza dihotomia dintre ei si implicit pentru a se instraina. Aparitia unor gangsteri din trecutul lui Marianne determina separarea temporara a protagonistilor. Dupa reintalnire, Marianne il foloseste pe Ferdinand pentru a obtine o servieta cu bani si pleaca cu adevaratul ei prieten, ceea ce il determina pe Ferdinand sa recurga la masuri disperate.
Simpatiile marxiste ale lui Godard incep din anii 60 sa se accentueze, lucru sesizabil si in operele sale. Pierrot le Fou are un mesaj politic extrem de pregnant, aducand critici dure capitalismului si complezentei din societatea de consum. Apropierea de maoism este si ea observabila in film. La un moment dat Marianne si Ferdinand scriu pe trotuar ,,Vive Mao!”, in timp ce in scena cu omul de pe luna, acesta respinge atat leninismul cat si capitalismul. Activismul politic al regizorului e observabil si in ceeea ce priveste conflictul franco-algerian si razboiul din Vietnam. In ceea ce-l priveste pe ultimul, exista o scena splendida in care un grup de americani se delecteaza cu o reprezentare teatrala a razboiului.
In ciuda numeroaselor conotatii politice, Godard nu este inca in perioada sa radicala (La Chinoise), atmosfera creata fiind una de joaca, usor nihilistica. Atmosfera lejera este mentinuta printr-o multime de inserari culturale comice, umor de tipul filmelor mute, dialogul cu ,,nebunul” din partea finala a filmului etc. Exista si doua scene muzicale. Toate acestea reduc plauzibilitatea si creaza o distanta intre spectator si personaje, filmul fiind gandit in conformitate cu ideile lui Bertolt Brecht.
O scena reprezentativa este cea a a aparitiei lui Samuel Fuller in rolul unui cineast american care explica esenta filmului: emotia.
O semnificatie deosebita o au si numele personajelor. Porecla lui Ferdinand, Pierrot, pe care acesta incearca sa nu o accepte, este o trimitere evidenta la celebrul mim al carui destin tragic este sa o piarda pe Collumbine in fata lui Harlequin. Numele intreg al protagonistei este Marianne Renoir, tatal (Pierre-Auguste Renoir) si fiul (Jean Renoir) fiind nume de referinta pentru cultura franceza si un nex intre doua mari arte ale imaginii: pictura si filmul. In sprijinul acestei interpretari sunt si picturile de Renoir care sunt folosite in film.
Godard a influentat in mod decisiv generatiile de tineri regizori ce urmau sa se afirme (Martin Scorsese sau Quentin Tarantino), iar dintre operele acestui ,,copil rebel” al cinematografiei franceze poate cel mai bine ii surprinde ideile Pierrot le Fou.
.jpg)
