Articole

Avand mana libera din partea producatorilor dupa succesul lui Boogie Nights, regizorul Paul Thomas Anderson a profitat din plin de oportunitate pentru a construi filmul de care se declara cel mai multumit pana in prezent: Magnolia. Filmul „dezvaluie” secvential pe parcursul a mai mult de trei ore o intesatura complexa de povesti si o distributie impresionanta.

Povestile centrale se concentreaza asupra a doi muribunzi, ce isi doresc inaintea mortii impacarea cu copiii lor instrainati. Primul barbat, prezentatorul unui concurs televizat (Phillip Baker Hall) are o fiica dependenta de cocaina ce refuza sa vorbeasca cu el din motive inca necunoscute (Melora Walters). Al doilea (Jason Robards), recasatorit cu o femeie mult mai tanara (Julianne Moore), vrea sa isi vada pentru ultima oara fiul din prima casnicie  (Tom Cruise). Il regasim in acest segment pe Phillip Seymour Hoffman in rolul asistentului medical care il ingrijeste pe batran.

O alta intriga din Magnolia urmareste un copil supradotat (Jeremy Blackman) – vedeta TV datorita cunostintelor sale – neglijat de propriul tata. Ne intalnim si cu versiunea lui matura,  interpretata de William H. Macy. Dupa copilaria marcata de faima si glorie in urma participarii la aceeasi emisiune televizata, ajunge falit si singur. Emisiunea TV coaguleaza diferitele fire narative, iar vizionarea acesteia de catre personaje face ocazional trecerea intre planurile numeroase ale scenariului.

Ultima poveste are in prim plan insecuritatile unui politist (John C. Reilly), care incepe o relatie romantica cu o tanara dependenta de cocaina (Walters).

Numeroasele povesti din Magnoliase inlantuite destul de haotic si sunt structurate imperfect si inegal, scenariul variind in termeni de ritm si concizie pe tot parcursul filmului. Observam cum unele povesti sunt mai bine executate decat altele. Segmentele cele mai slabe sunt cel al micului Stanley, baietelul supradotat si concurent al emisiunii TV, respectiv cel al corespondentului sau imbatranit  (William H. Macy).

Tratate simplist si fugitiv, ele contrasteaza cu piesa de rezistenta a labirintului – arca batranului muribund in care se intalnesc Julianne Moore, Tom Cruise si Phillip Seymour Hoffman. Nu foarte inchegata, povestea da spatiu de desfasurare fiecarui personaj, insa Moore si Cruise capteaza atentia in mod special. Cei doi construiesc cele mai puternice portrete psihologice din Magnolia, dezgolite pe fondul unor situatii de emotivitate intensa si vulnerabilitate extrema. 

Desi disecarea personajelor se realizeaza treptat, Magnolia trece cateodata la un mod de predicare cinematografica in transmiterea catorva mesaje catre spectatori: de exemplu, intr-una din scene personajele ne predica despre intelepciune si revelatie prin fredonarea versurilor melodiei Wise Up (Aimee Mann). Acest discurs colectiv in nota de musical are loc indiferent de circumstantele in care se regaseau unii dintre protagonisti – unii in stare de inconstienta.

La fel de direct ca mai sus, Magnolia plaseaza ca pilde trei istorioare, prezentate de un narator anonim, in deschidere si la final – mituri urbane ale Los Angeles-ului (locul actiunii). Intamplarile sfideaza axa coincidenta-destin si ne indeamna ca pe durata filmului sa acceptam posibilitatea existentei unei ordini in care toate lucrurile sunt conectate.

Revenind la intelepciune, tema iertarii este centrala in universul creat de Paul Thomas Anderson. E tratata atat capacitatea omului de a ierta, cat si cea de a-si recunoaste greselile si a cere iertare. Fie ca vorbim de divinitate sau karma, exista o instanta ce vegheaza si intervine la momente determinate – lucru vizibil cand sfarsitul cel mai tragic il are singurul personaj care nu a avut taria de a-si recunoaste pacatele (Baker Hall).

Magnolia este ansamblul necompromis al ideilor, dorintelor si idiosincraziilor lui Paul Thomas Anderson turnate intr-un discurs imperfect, rezultand o meditatie cinematografica pretentioasa de 3 ore.  Din acest ansamblu haotic ramanem mai ales cu jocul lui Julianne Moore, cel al lui Tom Cruise si al lui Philip Seymour Hoffman.

Monsieur Hulot,  personajul ilar al regizorului, actorului si creatorului de film Jacques Tati, care l-a inspirat si pe Rowan Atkinson in formarea lui Mr. Bean, are o parte din verva lui Chaplin si o doza considerabila din induiosatoarea stangacie a inspectorului Clouseau. Este un gentleman perfect lipsit de orice talent practic, cu probleme de acomodare la tehnologie, dar intotdeauna cu intentii prietenoase si bonome si cu gesturi elegante.

Fiecare film construit in jurul lui Monsieur Hulot a fost datorita personajului si stilului lui Tati o comedie suprarealist de haioasa, fara macar o urma de umor ieftin sau vulgar: Les Vacances de Monsieur Hulot (1953), Mon Oncle (1959), Play Time (1967) si Trafic (1971). Preferatul este Les vacances de Monsieur Hulot (Vacanta Domnului Hulot), o ironie inocenta la adresa valurilor migratoare de burghezi care pleaca cu arme si bagaje in vacanta si o comedie complet inspirata din materialul oferit observatorului Tati de comportamentul celor din jur, material savant puse in scena si regizat apoi in film.

De multe ori, turistii parca pornesc la razboi, cu determinarea unor militari antrenati indelung (probabil de la ultimul concediu) pentru a se simti bine cu orice pret si de a pleca spre distractie si relaxare perfect echipati si pregatiti. Asa sunt si turistii din Les vacances de Monsieur Hulot, cei care se grabesc in grupulete nerabdatoare si dezorganizate spre litoralul francez, fara sa stie ca ceea ce ii asteapta acolo ii va exaspera constant si fara gres.

Si asta deoarece printre ei se va afla un oarecare domn Hulot, un individ desirat, cu pantalonii ridicati mult peste brau si prinsi sufocant cu bretele, devenind astfel caraghios de scurti, cu sosete dungate la vedere, purtand o palarie indoita strengareste la spate si fumand o pipa din care se itesc caraghios firele de tutun. Acest domn este un taciturn, dar nu are nevoie de cuvinte pentru a-si face simtita prezenta: supracompenseaza masina sa, care scoate sunete nesanatoase la fiecare metru parcurs, speriindu-i sau trezindu-i pe toti din somn, dar si modul sau incredibil de a merge pe varfuri, cu pas saltat, schimbandu-si constant directia prin rasuciri bruste care vor provoca atatea si atatea daune.

Hulot este un incurca-lume (mult prea) bine-intentionat, si sufletist. El nu-si doreste altceva decat sa vasleasca linistit intr-o canoe : nu e vina sa ca isi face unele calcule gresite, iar aceasta se rupe la mijloc, formand ceva asemanator botului unui monstru marin ce va speria o plaja intreaga, deschizandu-se intermitent cu fiecare sfortare a prizonierului de a se elibera… Nu poti sa-l blamezi nici cand rastoarna cricul masinii, aceasta luand-o la vale cu doua doamne inauntru, patrunzand pe proprietatea unui individ care are ca hobby trasul cu pusca. Hulot incerca doar sa-si inlocuiasca roata din spate..

Dar personajul nostru nu provoaca numai dezastre si ar fi gresit sa spunem ca e un ghinionist. In vacanta de pomina, Hulot descopera ca este imbatabil la tenis : dupa doua miscari brute si cat se poate de ridicole, invatate de la vanzatoarea care ii vinde racheta, acesta reuseste sa-i umileasca pe jucatorii mai experimentati care sunt intrigati de « norocul incepatorului ».   Iar pe blonda diafana pe care toata suflarea masculina de pe plaja incearca sa o impresioneze in fel si chip, naivul Hulot va reusi sa o faca sa rada si chiar sa danseze cu el.

Desi turistii se vor satura repede de haosul provocat de neindemanaticul personaj, acesta reuseste sa starneasca si simpatii : o britanica de varsta a treia, vesnic imbrobodita cu o odioasa plasa de par, este incantata peste masura de manierele si de geniul sportiv al domnului « Hue-Low »(cum il striga aceasta afectuos); un alt domn, sotul unei femei care se extaziaza insuportabil la fiecare vapor si la fiecare scoica de pe plaja, apreciaza ruperea monotoniei prin stilul imposibil al lui Hulot; iar un baietel chiar incearca sa-l imite pe neobisnuitul oaspete al hotelului, atras fiind de toate perturbarile provocate de acesta.

Filmul aduce a film mut. Dincolo de comicul de situatie construit si condus genial de Jacques Tati, una din trasaturile distinctive ale Les vacances de Monsieur Hulot (si ale filmografiei lui Tati in general) este dialogul redus la minimum impreuna cu estomparea sunetului (mai putin in cazul zgomotelor comice). Umorul origineaza din miscarile atent coregrafiate, din interactiunile si « ciocnirile » dintre personaje, din mimica si gestica atat de expresive, exact ca intr-un film mut, doar ca sunt mult mai sofisticat regizate.

Pentru sarmul irecuperabil al anilor ’50 si pentru originalitatea umorului care curge spumos si viu ca sampania de abia destupata, Les Vancances de Monsieur Hulot este un film care merita (re)vazut. Vei avea o surpriza placuta.

E suficient sa treci in revista distributia lui The Expendables 2 (evident continuarea lui The Expendables aparut in 2010) si devine clar cam de cata actiune vei avea parte in acest blockbuster: Sylvester Stallone, Jason Statham, Jet Li, Dolph Lundgren, Chuck Norris, Jean-Claude Van Damme, Bruce Willis si Arnold Schwarzenegger. 

The Expendables 2este de fapt singurul film in care ii poti vedea jucand impreuna pe toti greii filmelor de actiune ai ultimelor doua (chiar trei) decenii. Regizorul lui este Simon West, care a mai condus pelicule ale genului actionca: Lara Croft si Con Air.

Respectandu-si titulatura de blockbuster, banii chiar nu au fost cheltuiti in zadar. Libere de orice impuls economicos, efectele speciale complesesc, atat prin cantitate cat si prin sfidarea  logicii comune, in care un avion militar este aterizat de Sylvester Stallone intr-un tunel atat de ingust incat aripile aeronavei par a fi doar niste amarate accesorii detasabile.

Povestea, una clasica genului, este, bineinteles, o lupta pentru onoare si pentru respect, in care cei opt bad boys vor cauta cu orice pret sa isi razbune un prieten. Tanarul expendable cazut la datorie (Liam Hemsworth) reusise sa castige respectul mult mai experimentatilor sai colegi datorita abilitatilor sale de luptator. Disparitia lui atinge o coarda sensibila in inima, ce pare impietrita (sic!), a lui Stallone, si va stimula pe parcursul filmului cateva monoloage profunde si moralizatoare, in cuvinte alese (sic!), din partea acestuia.

Slava Domnului totusi ca atatea pachete de muschi pe metru patrat nu se iau foarte in serios, pentru ca, dincolo de lupta pentru onoare si de efectele speciale, Expendables 2 distreaza. Iar cireasa de pe tort este prilejul, destul de rar in filme, de a gusta un banc reusit cu Chuck Norris. Aparitiile sale sporadice salveaza gasca lui Stallone din situatii cel putin imposibile. Chuck este singurul, poate tocmai de aceea este si  lupul singuratic, care poate invinge un mini-batalion acompaniat si de un tanc. Aducerea lui Chuck in distributie a fost probabil cea mai inteligenta miscare pentru producatori si Stallone.

Comedia izbucneste in The Expendables 2 dupa momente lungi de incordare produsa de sunetul ravasitor de mitraliera care rabufneste intr-o proportie net superioara dialogului bleg si este sustinuta (auto)ironic / camp si de detalii ca desenele cool de pe avioane, mesajele smechere de pe tanchete, dialogurile cliseistice – ideale pentru a fi ironizate in timpul proiectiei si dupa.

Poate cel mai nereusit element al filmului este alegerea lui Van Damme ca si personaj negativ, cumva acestui maestru al high kick-ului nu i se potriveste cruzimea lucida, specifica unui geniu demonic, care ucide fara menajamente. Dar indiferent de rolul lui, Van Damme este un rival demn de luat in seama. Scena confruntarii finale, un deliciu pentru orice fan al genului, ii va pune fata in fata pe cei doi grei: Stallone vs Van Damme.

Bruce Willis si Arnold Schwarzenegger apar fugitiv pe parcursul filmului, dar isi au rezervata scena lor in cadrul inclestarii finale, cei doi meseriasi executand cam tot ce misca dintr-un Mercedes Smart fara usi. 

Per total, Expendables 2 este un spectacol la care merita sa asisti, din perspectiva distractiei pe care o ofera dar si a nostlagiei incipiente dupa o generatie intreaga de temerari ai misiunilor imposibile ce isi vor face curand iesirea de pe scena filmelor. 

Beth (Rebecca Hall) porneste catre Las Vegas unde il intalneste pe Dink (Bruce Willis), un parior profesionist, care o initiaza in lumea pariurilor, a riscurilor si a vietii traite la limita. Filmul ia o intorsatura neasteptata in clipa in care intervine Tulip (Catherine Zeta-Jones), sotia lui Dink.

Scenariul filmului Lay the Favorite a fost realizat dupa o poveste adevarata a scriitoarei Beth Raymer care si-a adunat experienta din lumea Las Vegasului in cartea omonima si urmareste aventura unei femei putin trecuta de varsta de treizeci de ani  in lumea pariurilor si a jocurilor de noroc.