Facebook
Acasă Articole Pagină 293

Articole

Ultimele

Festivalul de Film de la Cannes 2012 – filmele din competitie

Post Modern
-
0

Intre 16 si 27 mai va avea loc a 65-a editie a celui mai important festival de film din lume, Festivalul de la Cannes. In competitia principala se vor afla 23 de filme, printre care a fost selectat si filmul lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) (cel mai lung film din competitie, 2h 35min). Mungiu a castigat deja Palme d'Or-ul, cel mai important premiu de la Cannes, pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile in anul 2007.

Filmografia americana este cea mai bine reprezentata in acest an, cu cinci filme: Moonrise Kingdom, Cosmopolis, The Paperboy, Mud si On The Road, probabil unele selectate nu in totalitate pentru valoarea lor artistica. Vizibilitatea Festivalului va creste exponential prin prezenta pe covorul rosu a unor staruri ca Brad Pitt, Nicole Kidman, Matthew Mcconaughey, Bruce Willis, Tilda Swinton, Edward Norton, Robert Pattinson si Mia Wasikowska.

In competitie sunt si trei filme franceze: Vous n'avez encore rien vu al regizorului Alain Resnais, De rouille et d'os al lui Jacques Audiard si Holy Motors al lui Leos Carax.

Gasiti in continuare detalii despre fiecare film selectat la Cannes, fara cele din Un Certain Regard si alte sectiuni speciale. De asemenea, trailerele sunt la finalul articolului, in masura in care sunt disponibile la acest moment.

Moonrise Kingdom – regizor Wes Anderson

Festivalul se va deschide pe 16 mai cu premiera ultimului film semnat de Wes Anderson, unul din cei mai originali regizori americani, Moonrise Kingdom – o comedie-drama in stil andersonian. Doi puberi traiesc prima dragoste si fug de acasa, nascand o furtuna de cautari. In film joaca obisnuitul regizorului american, Bill Murray, in rolul tatalui fetei, plus alti actori interesanti: Bruce Willis (politistul in misiune), Edward Norton (cercetas), Frances McDormand (mama fetei). Din distributie fac parte si Tilda Swinton, Harvey Keitel si Jason Schwartzman. Trailerul in sine creeaza asteptari (vezi mai jos).

Dincolo de dealuri (Beyond The Hills) – regizor Cristian Mungiu

Noul film al lui Cristian Mungiu, Dincolo de dealuri, se inspira din drama de la Tanacu (o femeie supusa ritualurilor de exorcizare pana la moarte). Doua bune prietene urmeaza drumuri diferite, una emigreaza in Germania, cealalta se calugareste. Dupa ani se reintalnesc si, in timp ce femeia emancipata vrea sa o convinga pe cealalta sa reintre in viata laica, cei din jur ajung sa creada intr-o posibila posesie demonica a femeii libere.

Cosmopolis – regizor David Cronenberg


Filmul lui David Cronenberg pare o intoarcere la retetele lui mai personale din Crash si Videodrome, povesti cu oameni bantuiti de placeri si obsesii idiosincratice. La fel ca si Holy Motors(vezi mai jos), Cosmopolis este un film care urmareste 24 de ore din viata personajului principal (Robert Pattinson), timp in care, una cate una, pierde toate certitudinile. In Cosmopolis mai joaca Paul Giamatti, Juliette Binoche si Mathieu Amalric.

The Paperboy – regizor Lee Daniels


 

Filmul american The Paperboy cu Zac Efron, Nicole Kidman, John Cusack si Matthew Mcconaughey este un thriller sexual care investigheaza moartea suspecta a unui condamnat la moarte. Filmul este o sansa pentru Matthew Mcconaughey sa joace intr-un rol mai serios decat obisnuitele comedii romantice.

Killing them softly – regizor Andrew Dominik

Din nou un film american, de data asta un film cu gangsteri, Killing them softly ii are cap de afis pe actorii Brad Pitt, James Gandolfini si Ray Liotta, ultimii doi specializati in roluri de oameni in afara legii.

De rouille et d'os (Rust & Bone) – regizor Jacques Audiard



Rust & Bone, filmul francezului Audiard este o poveste de dragoste in stilul An Affair To Remember. Un accident grav o mutileaza pe Stephanie, facand probabil imposibila dragostea. In locul lui Cary Grant si Deborah Kerr din An Affair…, rolurile celor doi iubiti sunt interpretate in De rouille et d'os de Marion Cotillard si Matthias Schoenaerts.

In another country – regizor Hong Sang-soo

In another country este un film sud-corean cu Isabelle Huppert in rolul principal. Mai bine spus rolurile principale, pentru ca interpreteaza trei personaje, fiecare cu acelasi nume si toate in vizita intr-un oras de la malul marii. Dialogul este predominant in engleza.

The Taste of Money – regizor Im Sang-soo


 

Din nou un film sud-coreean. The Taste of Money este o drama erotica despre tensiuni de clasa sociala, in care ingredientul principal este dorinta si atractia sexuala.

Mud – regizor Jeff Nichols

Jeff Nichols (cel care anul trecut a semnat Take Shelter) il distribuie pe Matthew Mcconaughey in rolul principal din noul sau film, Mud. Mcconaughey, la al doilea film din competitie in care joaca, interpreteaza in Mud rolul unui fugar care se imprieteneste cu doi adolescenti.  Acestia isi propun sa il scape de urmaritori. Mcconaughey s-a hotarat sa scoata la vedere nu doar pectoralii in ultimul timp, ci si talentul actoricesc, pana acum tinut in umbra de multe ori in comedii romantice. Schimbarea a inceput anul trecut cu The Lincoln Lawyer si a continuat cu Bernie (regizor Richard Linklater) si Killer Joe (regizor William Friedkin).

On The Road – regizor Walter Salles

On The Road este o adaptare dupa cartea omonima a beatnic-ului Jack Kerouac. Filmul ii are in distributie pe Viggo Mortensen, Kristen Stewart, Kirsten Dunst si Steve Buscemi. Filmul are o poveste lunga in spate. Ideea ecranizarii i-a apartinut chiar lui Kerouac. Francis Ford Coppola a cumparat drepturile de ecranizare in 1979 si, dupa multe proiecte esuate, filmul s-a realizat de abia acum.

Vous n'avez encore rien vu – regizor Alain Resnais

Alain Resnais, la aproape 90 de ani, continua sa fie selectat la Cannes, de data asta cu un film care spune multe inca din titlu despre ambitia regizorului francez: Vous n'avez encore rien vu. In film, o adaptare dupa piesa lui Jean Anouilh Euridice, joaca Mathieu Amalric si Michel Piccoli.

Holy Motors – regizor Leos Carax

Filmul lui Leos Carax, Holy Motors, urmareste 24 de ore din viata personajului principal, in calatoria lui intre mai multe fatete ale propriei existente: ucigas, cersetor, manager de top si tata. In film mai joaca Eva Mendes, Kylie Minogue, Michel Piccoli, Denis Lavant.

Reality – regizor Matteo Garrone

Reality este singurul film italian din competitie in acest an si al doilea pentru Matteo Garrone la Cannes (primul a fost Gomorrah in 2008, cu care a si castigat marele premiu al juriului). Noul film se pare ca este mai putin violent si are ca tema show-urile de reality TV. 

Amour – regizor Michael Haneke

Amour este povestea unui cuplu ce trebuie sa faca fata urmarilor fizice ale infarctului pe care il sufera personajul lui Isabelle Huppert. Filmul este regizat de Haneke, castigator al Palme d'Or-ului in 2009 cu The White Ribbon. 

Lawless – regizat de John Hillcoat   

Din nou un film american cu gangsteri, in care joaca actori interesanti: Tom Hardy, Gary Oldman, Shia LeBeouf, Jessica Chastain si Mia Wasikowska.

Like Someone in Love – regizor Abbas Kiarostami

Like Someone in Love este filmul-drama al iranianului Kiarostami, regizorul ajuns un clasic al festivalurilor de film din perioada in care cinematografia iraniana era foarte la moda (in anii '90), cam cum este acum cinematografia romaneasca si balcanica.

Actiunea se petrece in Japonia, unde o studenta se prostitueaza pentru a se intretine la studii. Unul dintre clienti, un barbat ajuns la varsta a treia, dezvolta pentru ea o grija intensa si tandra.

The Angels' Share (La part des anges) – regizor Ken Loach

Actiunea filmului The Angels' Share al lui Ken Loach se petrece in Glasgow, unde un tanar primeste o ultima sansa sa isi refaca viata ramanand in afara inchisorii. Impreuna cu prietenii lui reuseste sa gandeasca o solutie ingenioasa la dificultatile de natura sociala.

V Tumane (Dans la brume / In The Fog) – regizor Sergei Loznitsa

Regizorul ucrainian Loznitsa este cunoscut mai ales pentru filmele sale documentare si este prezent pentru a doua oara in competitia oficiala de la Cannes, dupa ce in 2010 a fost selectat cu filmul My Joy. Filmul In The Fog prezinta o dilema morala, actiunea petrecandu-se in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Apres la bataille (Baad El Mawkeaa) – regizor Yousry Nasrallah

Este singurul film african din competitie. Nu se cunosc inca detalii.

Post tenebras lux – regizor Carlos Reygadas

Filmul Post Tenebras Lux, tradus din latina "Dupa intuneric urmeaza lumina", este semi-autobiografic. Actiunea se petrece in mai multe tari (Mexic, Anglia, Spania, Belgia), toate tari in care regizorul mexican Reygadas a trait.

PARADIS : Amour – regizor Ulrich Seidl

Si regizorul austriac este un obisnuit al Festivalului. Filmul lui Seidl, Paradies, este de fapt o tripla poveste. O femeie calatoreste in Kenya pentru turism sexual, o alta isi regaseste credinta calatorind in Austria, iar a treia isi pierde inocenta intr-o clinica unde merge pentru a slabi.

Jagten (The Hunt) – regizor Thomas Vinterberg

Ultimul film al regizorului danez Vinterberg este o drama ce se concentreaza asupra luptei personajului principal pentru salvarea onoarei si castigarea vietii pierdute. Pentru Vinterberg nominalizarea a fost o surpriza, avand in vedere ca filmul se afla inca in stadiu de post-productie. Din aceasta cauza nu exista inca trailer pentru The Hunt.

Festivalul se va incheia pe 27 mai cu un omagiu adus regizorului francez Claude Miller, prin proiectia ultimului lui film.

Therese Desqueyroux – regizor Claude Miller

Miller a disparut la inceputul lunii aprilie, chiar dupa terminarea filmului, la 70 de ani . Therese Desqueyroux o are in rolul principal pe Audrey Tautou. Tautou este o sotie nefericita ce incearca sa isi recastige libertatea.

Juriul va fi condus de regizorul si actorul italian Nanni Moretti. Acesta a primit in 2001 Palme d'Or pentru Camera fiului. Este cunoscut pentru filmele de activism politic de stanga, ca de exemplu Il Caimano (un film-manifest impotriva lui Silvio Berlusconi), dar si pentru comedii in genul Habemus Papam. Ar mai fi de spus ca Berenice Bejo, actrita din The Artist, va prezenta ceremonia de premiere a Festivalului.

Intouchables – o comedie frantuzeasca nerusinat de umanista

Mihaela Matei
-
0

Cand vezi o comedie in genul Intouchables (Invincibilii) ramai un pic blocat, pana cand reactia de respingere ajunge la suprafata. Este efectul straturilor de politically correctness, de reactii impuse prin educatie ca fiind corecte.

Atitudinile invatate din stanga si din dreapta sustin ca e de prost gust si complet insensibil sa nu-ti placa oamenii bine intentionati, care se ajuta si se sustin reciproc admirabil, mai ales ca personajele principale din Intouchables sunt un handicapat si un tip care nu a primit nicio sansa in viata. Din pacate filmul apasa excesiv spre indecent pe nota umanismului si ne exploateaza sensibilitatea mult prea fara menajamente intelectuale ca sa nu merite o palma peste fata. Pentru trezirea la realitate, nu de dragul violentei.

Asta pentru ca Intouchables este un film in genul print si cersetor complet necredibil, in care printul este un aristocrat francez ramas paralizat aproape complet in urma unui accident, iar cersetorul este un negru somer cu probleme de integrare sociala. Bogatul cultivat, Philippe, il angajeaza pe Driss, negrul sarac cu educatia ghetoului, pentru a-l trece pe paraplegic prin rutina zilnica a spalatului, cremuitului, imbracatului (si alte sarcini fizice subintelese), in schimbul unor conditii de trai "ca la palat". Adica un apartament tapetat si amenajat luxos. Dar negrul are mandria omului care n-a avut nimic in viata, un fel de om liber, nomad, in afara contractului social, care nu se lasa imblanzit prea usor.

Sub influenta lui Philippe, cam in acelasi mod in care Robinson Crusoe l-a convertit la umanismul si valorile moderne pe negrul salbatic Friday, negrul Driss este imblanzit de confort si de relatia de prietenie si incredere care incepe sa se stabileasca intre el si Philippe. Cei doi ajung intr-un final de nedespartit. Bineinteles ca printr-un artificiu scenaristic oarecare cei doi trebuie sa rupa mica armonie instalata, de unde o criza existentiala care cere sa fie rezolvata. "Marea intrebare" este daca filmul va avea sau nu happy end.

Cat despre umorul filmului, pentru ca totusi Intouchables este o comedie, lasa de dorit. Umorul bun in general este ireverentios, contra curentului, cateodata caustic. Toate glumele din film sunt, in aceeasi linie umanista aleasa de la inceput, foarte cuminti si fara verva. Incercarile de glume "cu staif" cad mereu pe langa tinta. Inteleg ca negrul n-a auzit de compozitorul Hector Berlioz si braveaza in fata lui Philippe, dar asta nu e distractiv. Alt exemplu de gluma: Driss nu vrea sa il imbrace cu ciorapi inalti pe Philippe pentru ca i se pare un gest homosexual, de unde tachinarile lui Philippe. Toate glumele sunt la fel de terne, adaugand plictisul la lista efectelor produse de Intouchables. Cap de lista e bineinteles iritarea indusa de lipsa de subtilitate cu care ni se indeasa pe gat armonia de basm intre clase sociale atat de diferite, cam cum sunt indopate cu porumb gastele pentru foie gras.

Da, Intouchables a avut un succes nebun in Franta. Da, drepturile de difuzare plus drepturile de remake au fost cumparate de producatorul american Harvey Weinstein, cunoscut pentru distribuirea filmelor europene in State, inclusiv a lui The Artist. Dar asta  nu il face cu nimic mai mult un film care sa merite timpul si banii vostri.

Misterul Sebastian – despre piesa documentar de la Odeon cu Radu Beligan si Marius Manole

Mihaela Matei
-
0

Dupa ce am vazut piesa biografica de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian, am continuat cu un alt spectacol despre dramaturgul interbelic, Bucuresti strict secret: Misterul lui Sebastian.

Piesa de la Odeon, dupa textul omului de televiziune Stelian Tanase si in regia lui Felix Alexa, este un studiu al personalitatii lui Mihail Sebastian si al ultimilor lui ani de viata (Sebastian a murit la 38 de ani strivit de un camion rusesc la cateva saptamani de la terminarea razboiului, in 1945). Piesa este un pretext pentru a ni-l imagina pe Sebastian dincolo de paginile Jurnalului sau intim, ramasa cea mai actuala opera a lui, dar si de a-l vedea jucand pe Radu Beligan.

Totusi ideea si distributia (Radu Beligan jucandu-se pe sine, Marius Manole ca Mihail Sebastian, Rodica Mandache in rolul iubitei lui Sebastian, actrita Leni Caler), ambele promitatoare, creeaza o discrepanta neplacuta cu realitatea spectacolului. Jocul si textul sunt slabe, iar structura piesei e inexistenta, fiind o amalgamare de scene parca alese doar pentru a umple 1 ora si 20 de minute. Probabil Mihail Sebastian, cel mai acid si frust critic de teatru din perioada interbelica, ar fi desfiintat spectacolul fara sa il crute in vreun fel, chiar daca a fost creat din pasiune sau, cel putin, interes pentru viata lui.

Nimic nu convinge in spectacol. In primul rand Marius Manole, pe care l-am vazut regizat admirabil in Ivanov de Andrei Serban, il joaca pe Sebastian mult prea apasat, cu o intensitate care nu convinge, parand mai degraba artificiala. Vocea lui Sebastian nu suna in Jurnal disperat la modul vulgar, adica asteptand mila. Are accente deprimate dar nicioadata atingand tonul lui Marius Manole. Sebastian era prea lucid pentru asta.

Radu Beligan joaca retinut, fara accente dramatice in genul lui Marius Manole, in schimb textele pe care se presupune ca le-a scris pentru piesa nu sunt stralucite. Radu Beligan apare in Misterul Sebastian pentru ca subiectul istoric este montarea piesei dramaturgului, Steaua fara nume, in timpul razboiului cu insusi Radu Beligan in rolul principal. (In plin stigmat contra evreilor, Sebastian nu a aparut pe afisul piesei ca autor din cauza faptului ca era evreu.) Textele nu sunt stralucite pentru ca Beligan vorbeste didactic despre primirea piesei Steaua fara nume in termeni de succes imens si delir. Nu rateaza sa faca si o mica digresiune moralista pe definitia vedetei, plecand de la el in piesa Steaua fara nume si avand ca referinta cele doua perioade: interbelica si contemporana.

La un moment dat apare in piesa si Rodica Mandache in rolul lui Leni Caler, actrita pentru care Sebastian facuse o pasiune. Pentru cateva minute bune am avut senzatia ca am platit pentru a revedea piesa de la Godot, Marea iubire a lui Sebastian. Asta pentru ca sunt preluate fragmente intregi din aceasta, plus muzica. Includerea istoriei de dragoste in piesa nu are niciun sens, stricand si asa coerenta fragila a piesei. Sebastian nu mai era indragostit de Leni Caler la momentul istoric al piesei.

Apropo de lipsa de coerenta, din cand in cand apar in spectacol interstitii cu reportaje de prost gust proiectate pe un ecran (de exemplu unul care anunta moartea lui Sebastian, ca si cum am vedea acum stirea la televizor). Sau scurte interventii istorice din partea lui Stelian Tanase, una din ele construind o controversa in jurul mortii lui Sebastian: a fost sau nu un accident.

Peste toate neajunsurile, lumina din spectacol cade prost, alungind spectral si sinistru umbrele de pe fizionomiile actorilor.

Salmon Fishing in The Yemen – comedie romantica inteligenta

Post Modern
-
0

Salmon Fishing in The Yemen (La pescuit in desert) este noul film al regizorului Chocolat si Casanova (cel cu Heath Ledger), Lasse Hallström. Dupa ce aproape iti pierzi speranta de a mai vedea o comedie romantica mainstream bine facuta, Salmon Fishing in The Yemene o surpriza placuta. Pentru ca amesteca intr-un cocktail umor de limbaj cu verva si acid, un scenariu nu tocmai prost si actori fara cusur: Ewan McGregor, Emily Blunt si Kristin Scott Thomas.

Chiar si ideea filmului e un pic surprinzatoare, nefiind o intriga tipica de comedie de gen. Seicul din Yemen, pescar pasionat si admirator al culturii englezo-scotiene, hotaraste sa aclimatizeze in barajul de acasa somonii din Scotia. Consultantul de incredere al seicului, adica personajul lui Emily Blunt, incearca sa il convinga pe expertul scotian in pesti Alfred (Ewan McGregor) sa isi asume acest proiect. Nu reuseste, pana cand intervine decisiv responsabilul cu imaginea prim ministrului britanic, ghimpele Patricia (Kristin Scott-Thomas). Patricia este convinsa ca trebuie sa imbunatateasca rapid imaginea guvernului britanic prin acest proiect comun, in ciuda absurditatii lui.

Bineinteles ca este rolul unei comedii romantice sa transforme imposibilul in posibil, e una din premisele genului. Prin urmare proiectul ihtiologic aberant ajunge sa ii pasioneze  si pe Alfred si pe Harriet (personajul lui Emily Blunt). In plus, Alfred se indragosteste de Harriet. Tensiunea dintre cei doi e platonica si foarte retinuta. Ewan McGregor si Emily Blunt dozeaza fara efort exact atat cat trebuie atractia dintre ei, cat sa nu cada in dulcegarie.

Dar dincolo de subintriga romantica care nu are derapaje sa-ti strepezeasca dintii, cel mai reusit aspect este umorul inteligent al filmului. Responsabilii cu replicile cele mai bune sunt Ewan McGregor, ce nu scapa nicio ocazie sa ironizeze lipsa de sens a proiectului si Kristin Scott-Thomas. Ewan McGregor, in realitate chiar scotian, are un accent spumos. Modul cum vorbeste si argoul tipic scotian, cu tot felul de cuvinte si expresii foarte simpatice si haioase, sunt singure suficiente sa spui ca te-ai distrat la Salmon Fishing in The Yemen.

Dar distractiei se adauga Patricia (Kristin Scott-Thomas), posesoarea unui sarcasm intepator, cel tipic omului care a vazut multe si a facut multe compromisuri. Patricia trage pragmatic toate sforile posibile ca sa isi atinga scopurile. Replicile ei aruncate fara menajamente de politically correctness tin comedia in picioare si n-o lasa sa expire. Are o rapiditate cu care sfichiuieste orice personaj si situatie, incat mai ca nu reusesti sa tii pasul. Cei doi, Ewan McGregor si Kristin Scott-Thomas, si replicile lor aproape ca asigura un ras in barba sau chiar din toata inima mare parte din durata filmului. Mai exact trei sferturi din film, pana cand intriga amoroasa trebuie sa fie miscata spre deznodamant. Din acel moment artificialitatea solutiei romantice si graba catre happy-end spulbera credibilitatea filmului, pentru ca sforile care manuiesc papusile devin din ce in ce mai deranjant vizibile.

Papusa cea mai prost manuita este seicul. Acestuia (jucat de Amr Waked) ii revine cel mai ingrat rol in Salmon Fishing in The Yemen. Are replicile cele mai sforaitoare si lipsite de substanta. Si tot el e parte din subintriga cea mai slaba a filmului, superflua. Singurul ei rol ar fi sa bifeze un cliseu, acela ca acolo unde sunt prezenti arabi, trebuie sa fie si un atentat. Prin urmare seicul este tinta unor atentate ucigase.

In luna aprilie la Ateneu – programul spectacolelor simfonice

Mihaela Matei
-
0

Luna aprilie va avea doar trei programe simfonice distincte la Ateneu, in primele trei saptamani ale lunii, urmand ca in ultima saptamana Filarmonica sa nu sustina concerte. Poti asculta mai jos fragmente din toate cele trei programe.

Serile de joi, 5 aprilie, si vineri, 6 aprilie, ora 19:00, Filarmonica Enescu va fi dirijata de Christian Badea si il va avea ca solist pe Epifanio Comis, cu un  program care merita ascultat:

  • George Enescu, Preludiu la unison
  • Robert Schumann, Concert în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54
  • Antonin Dvorak, Simfonia nr. 7

In urmatoarea saptamana, serile de 12 – 13 aprilie, ora 19:00, vor avea un program mai putin prezent in repertoriul Filarmonicii:

  • Ernest Chausson, Poem pentru vioară şi orchestră
  • Philip Manevall, Concert pentru vioară şi orchestră
  • Felix Mendelsohn, Prima noapte valpurgică, op. 60, MWV D3

Gasiti mai jos fragmente din toate operele, mai putin cea a compozitorului american contemporan Manevall. Orchestra va fi dirijata de Jochen Wehner si o va avea ca solista pe violonista Liliana Ciulei. Dirijorul german Jochen Wehner a dirijat Orchestra Simfonica din Berlin, Orchestra Filarmonicii de Stat din Dresda, Orchestrele Radiodifuziunilor din Leipzig si Berlin, Orchestrele Radio din Polonia, Romania si fosta Cehoslovacie. De asemenea a fost dirijor principal la Opera Värmland din Suedia si dirijor permanent la Opera din Göteborg si la Opera Nationala din Oslo.

In cea de a treia saptamana din aprilie, Filarmonica nu va concerta ca de obicei joi si vineri, ci miercuri, 18 aprilie, si joi, 19 aprilie, de la ora 19:00. Programul va fi foarte consistent, incepand cu exotica Rapsodie spaniola a lui Ravel si incheind cu nu mai putin frumoasa dar mai clasica Simfonie nr. 3 a lui Brahms (o poti asculta integral mai jos):

  • Maurice Ravel, Rapsodia spaniolă
  • Antonin Dvorak, Concert pentru vioară şi orchestră
  • Johannes Brahms, Simfonia nr. 3

Aceste seri vor fi dirijate de Roman Brogli Sacher, iar ca solist il vor avea pe Vlad Stanculeasa. Dirijorul elvetian Brogli Sacher este dirijorul principal al Orchestrei Filarmonice din Lubeck si Directorul Operei din Lubeck, Germania. Cea mai importanta orchestra pe care a dirijat-o a fost Orchestra Simfonica din Berlin.

Dupa cum spuneam mai sus, in ultima saptamana din aprilie Filarmonica Enescu nu are programate concerte.

Noi patru, piesa Liei Bugnar, provocatoare de rasete copioase

Mihaela Matei
-
0

Piesa actritei si dramaturgului Liei Bugnar, Noi patru, este regizata de Dorina Chiriac (Terminus Paradis, Niki si Flo) si jucata de cele doua plus Maria Obretin (care e distribuita acum si in Lear si Ivanov, piesele puse in scena de Andrei Serban la Bulandra) si Ilinca Manolache (joaca si ea in Lear si in piesa lui Peca Stefan, Ziua fututa a lui Nils).

Noi patru este o mostra cinstita de isterie feminina care in cazul de fata e delicioasa. Doua prietene bune se intalnesc pentru a o ajuta pe una din ele (Maria Obretin) sa depaseasca un moment delicat emotional: a aflat ca sotul o inseala si s-a hotarat sa se intalneasca cu femeia care i-a luat mintile consortului (jucat de Dorina Chiriac). Ca sa fie spumoasa pana la capat intr-un stil tele-novelistic asumat ironic, vechea prietena este si ea amanta sotului personajului Mariei Obretin. Sper ca nu v-am pierdut. Dezvaluire dupa dezvaluire, gluma dupa ironie si tot asa, piesa se sustine impecabil cam o ora, dupa care tensiunea incepe sa scada si solutiile regizorale devin repetitive.

Dar pana acolo, Maria Obretin este incredibil de buna. Plange fara oprire in timp ce incearca melodramatic sa faca fata situatei de femeie incornorata, a carei intreaga viata a fost spulberata de confesiunile sotului. Lamentarile ei, spuse pe un ton care se vrea conciliant si rational, nu au cum sa te lase rece. Razi sperand sa nu faci implozie.

Celelalte actrite sunt si ele bune, Lia Bugnar in rolul unei femei-boschetar, Dorina Chiriac prin conventie in rolul unui sot cu chelie, pirpiriu si cu burta si Ilinca Manolache, prietena superficiala a incornoratei.

Interesante in piesa sunt nu doar comicul situatiilor si de limbaj, ci si dialogurile meta-teatrale. Actritele au aparteuri in care comenteaza pentru public jocul celorlalte actrite, faptul ca piesa are buget mic si nu exista o actrita care sa interpreteze rolul chelneritei, ca rolul lor nu are suficiente scene sau ca e ingrat etc.

Ce mi s-a parut un pic fortat doar de dragul rasetelor spectatorilor este alegerea personajului Liei Bugnar, acela de boschetar. Desi jucat foarte bine, alegerea mi s-a parut un pic facila.

Echipa celor patru functioneaza foarte bine, bazandu-se pe un text care isi va pierde din actualitate in timp (dialogul este referential la situatia actuala, inclusiv politica) dar care deocamdata are toate resorturile care sa provoace aplauze sincere la final.

Piesa se joaca la Teatrul Luni de la Green Hours si la cafeneaua teatrala Godot.

La source des femmes de Radu Mihaileanu – didactic, dar frumos vizual

Post Modern
-
0

In acest weekend a intrat pe ecrane ultimul film semnat de regizorul francez de origine romana, Radu Mihaileanu: La source des femmes (Izvorul femeilor). Titlul face referire la izvorul de unde femeile dintr-un sat magrebian aduc apa. Filmul, care a avut premiera la Cannes in 2011, este un amestec de lectii umaniste, imagini frumoase, costume exotice si ritmuri africane, toate sustinute de jocul foarte bun al actritei de origine algeriana, Leila Bekhti.

Ca toate celelalte filme ale lui Radu Mihaileanu (Concertul, Va, vis et deviens, Train de vie, Trahir), al cincilea sau lungmetraj incearca sa transforme un subiect dificil –  saracia lucie si prejudecatile – intr-un succes de public, folosindu-se de actori frumosi, muzica si cateva glume. (Interesant, Mihaileanu sare de la tema predilecta a persecutarii evreilor, el insusi evreu, la un film despre o societate musulmana.) Dincolo de lipsa de subtilitate a lectiei de morala pe care Radu Mihaileanu ne-o serveste, in genul: occidentali lafaiti in confort, iata ce suporta femeile musulmane, filmul iti da fara sa intentioneze o stare de bine folosind exact aceasta lectie. Oricat de nefericit si stresat ai fi, este imposibil sa nu te loveasca, privind La source des femmes, revelatia norocului de a te fi nascut intr-o societate civilizata in care problemele tale par insignifiante in comparatie cu cele ale personajelor din film.

Povestea este un caz clasic á la Lisistrata, femeia ce si-a convins in Antichitate concetatenele sa nu mai ofere privilegii sexuale sotilor, pentru a-i forta sa negocieze incheierea Razboiului peloponezian. In Le source des femmes, Leila, sotia lui Cami, invatatorul dintr-un sat magrebian, le convinge pe celelalte femei sa se foloseasca de sex pentru a-i convinge sa sustina cauza aducerii apei printr-o conducta in sat. Femeile hotarasc sa refuze placerile sexuale sotilor, inclusiv dupa ce ajung sa fie abuzate fizic si verbal.

E interesant cum insasi armele folosite de Mihaileanu se intorc impotriva lui. Pe langa lectia menita sa scoata ochii occidentalilor si care ajunge, prin inversare, sa transmita o stare de bine, militantismul lui didacticist impotriva barbariilor releva superficialitate. Pentru ca trateaza teme grave doar pe jumatate si in treacat.

Dincolo de neajunsurile filmului, imaginile cu peisaje si costume berbere (ce par cateodata rupte dintr-o reclama turistica), muzica ritmata si actorii aratosi reusesc sa ne ajute sa inghitim mai usor medicamentul pe care ni-l administreaza Mihaileanu. (Ca sa te convingi ai la dispozitie mai jos o colectie de imagini din film.) Scena mea preferata este una mai mult decat generoasa vizual. Iti taie rasuflarea: femeile se imbaiaza impreuna si stau la taclale intr-un amestec de moleseala vesela si intimitate. Scena este un tribut foarte reusit facut picturii lui Ingres, Baia turceasca.

Pe langa frumoasa si delicata actrita Leila Bekhti, in rolul principal (rolul a fost scris chiar pentru ea), si multi alti actori extrem de vitali, in film se remarca Biyouna, actrita tot de origine algeriana, ca si Leila Bekhti, in rolul unei femei trecute prin multe dar inca voluntara si cu simtul umorului.

La capitolul ciudatenii, e de remarcat ca filmul este vorbit in darijia, un dialect marocan, pe care actorii au fost obligati sa il invete special pentru film.

Groove Armada la Romexpo n-a fost deloc groovy

Mihaela Matei
-
0

DJ-ii Groove Armada, adica Andy Cato si Tom Findlay, au mixat aseara, 31 martie 2012, in pavilionul C6 Romexpo. Muzica a fost prafuita (e oarecum de inteles, pentru ca albumele Groove Armada au fost hot la sfarsitul anilor '90 – inceputul anilor 2000), dar lumea s-a simtit bine. Asta spre deosebire de inaugurarea Turbohalle, vorbesc de scena electro, unde nu am vazut publicul sa se extazieze, sa ridice mainile in aer si sa se manifeste ca si cum dansa in dormitorul propriu.

In ideea de distractie am mers si eu. Plictisita de muzica atator DJ-i (straini) care mixeaza prin cluburile romanesti si ale caror gig-uri le-as incadra la capitolul incercari si exercitii, voiam sa aud ceva profesionist. Cei doi DJ-i Groove Armada sunt profi, nimic de zis, dar mult prea canonici si fixisti. Nu am auzit un sunet mai sui, ceva cat de cat special, care sa sune altfel decat comercial. Desi sunt convinsa ca ar fi putut sa exprime si ceva din categoria asta. S-a compensat din plin insa cu un sunet doborator, la 15 ore de la show inca imi vajaie timpanele.

Din pacate aseara s-a mers pe marfa ca pentru Romexpo, au hranit publicul cu muzica ultra-dansanta si comuna, ca nu cumva sa ne auda urechile ceva nefamiliar. Partea video a show-ului a fost slaba, completata cu multe lasere proiectate in multime, ca vara la mare pe plaja. Ca tot e la moda vintage-ul, gig-ul lor mi s-a parut o intoarcere in timp de vreo opt ani ca stil si aspect general.

E de inteles alegerea celor de la Groove Armada, dar sunt convinsa ca lumea platitoare de bilet ar fi gustat si exemple din muzica lor chill-out, ambientala si trip-hop. Cand am ajuns acolo la ora 1 (apropo, de apreciat punctualitatea, la ora 1 Groove Armada deja mixa), cam jumatate din public parea pregatit si pentru ceva in genurile de mai sus. Deja dupa vreo jumatate de ora – o ora, publicul respectiv se lamurise si, in consecinta, se rarefiase.

Din gig n-au lipsit cele mai cunoscute melodii ale Groove Armada: Superstylin', cantata de doua ori, inclusiv in incheiere, si I see you baby. La ora 3, la fel de punctuali, cei de la Groove Armada ne-au parasit, lasandu-ne cu sound-ul lui Dusty Kid, un sound (si video) mai nou decat cel Groove Armada, mai psihedelic, repetitiv si rece.

In tot timpul asta, s-a dansat si respirat ca intr-o sauna. De abia pe la ora 3, cand a inceput lumea sa plece, atmosfera a devenit decenta si nu te mai simteai la Tropice.

Snowtown

Mihaela Matei
-
0

Filmul Snowtown este prima creatie a regizorului Justin Kurzel si povesteste unele din cele mai macabre omoruri ale unui ucigas in serie din zona Snowtown (Australia). Snowtown e cu totul diferit de orice film de acest gen, de la Seven la Tacerea mieilor.

Este mult mai brut, fara stilizari si mitizari care sa lege povestea intr-un film thrillingconform canoanelor filmelor de gen comerciale.

Povestea curge lent, cu atat mai mult scenele dure sunt mai dificil de urmarit. Una dintre cele mai dificile este cea in care ucigasul si un complice ii smulg unghiile unei victime si apoi o stranguleaza in mod repetat, calculand rece de cat timp e nevoie ca victima sa fie asfixiata fara sa moara. In felul acesta, este strangulat din nou si din nou, pana cand fratele victimei, exasperat, il ucide cu mainile lui pentru a pune capat torturii.

Ucigasul este un pater familia dintr-o suburbie din sudul Australiei. Dupa ce acesta devoaleaza unei mame care isi creste singura baietii ca acestia au fost victimele abuzurilor sexuale ale vecinului de vis a vis, ucigasul devine persoana de incredere a familiei. Extrem de conservator si cu idei putine dar fixe, John Bunting continua ca inainte de aceasta intamplare sa faca felul diversilor oameni pe care ii considera niste ratati.

Isi alege cu grija victimele, numai oameni fara prieteni si familie, care dupa disparitie nu vor fi cautati. In raidurile ucigase, il implica din ce in ce mai mult pe Jamie, unul dintre fratii abuzati. Acesta este de o pasivitate inmarmuritoare, si atunci cand e vorba de abuzurile asupra lui (e abuzat sexual inclusiv de unii din frati) si atunci cand este martorul unor crime mai mult decat crancene. John Bunting incearca sa il faca pe Jamie complicele lui si sa il introduca in abecedarul violentei, in timp ce acesta urmareste aproape fara reactie cum prietenii si fratii ii sunt ucisi. Aflam la un moment dat ca explicatia acestei pasivitati morbide este schizofrenia de care sufera.

Daca ai rabdarea sa ii acorzi doua ore, vei descoperi in Snowtown un film reusit din genul crime, in plus cu o estetica noua si imagine foarte buna, semnata de Adam Arkapaw.

Holly Hunter – castiga Oscarul pentru rolul din “The Piano”

Mihaela Matei
-
0
Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026