Facebook
Acasă Articole Pagină 294

Articole

Ultimele

The Woman in Black – un film horror la propriu si la figurat

Mihaela Matei
-
0

Filmul horror The Woman in Black se vrea declaratia de independenta artistica a domnului Harry Potter. Daniel Radcliffe, actorul care il interpreteaza pe Harry Potter, incearca sa sparga aura vrajitorului care probabil i-a devenit apasatoare. Nu mi se pare ca reuseste.

Radcliffe interpreteaza in The Woman in Black rolul unui avocatas trimis intr-un sat uitat de lume sa pregateasca pentru vanzare casa unei raposate si sa ii faca acesteia ordine prin documentele oficiale. Kipps (Radcliffe) are un copil de patru ani lasat in oras doar in grija unei bone, pentru ca mama copilului a murit la nastere. Povestea nu e spusa asa de sec cum reiese de aici, ci e intesata (ca sa nu zic impopotonata) cu flashback-uri in spirit romantico-gotic si cu scene in care sotia moarta pare ca inca e prezenta intr-un mod benign in viata lui Kipps.

La sosirea in sat toata lumea il priveste ca pe o persona non grata, pentru ca fantoma unei femei bantuie casa raposatei si le omoara copiii atunci cand se face vazuta. Intr-adevar, dupa ce Radcliffe incepe sa vada spectrul, apar si primele victime. New York Times se intreaba pe buna dreptate ironic, ce poate fi mai inspaimantator decat un avocat bantuit?

Nu zic ca filmul nu-ti da fiori si nu reuseste sa te bage in sperieti de cateva ori (dar cu mijloace foarte copilaroase, gen scartait de usi si podele, papusi cu mecanism care incep sa se miste fara un impuls exterior etc), dar per total este atat de previzibil si canonic, iar Radcliffe atat de tanar (are doar 22 de ani) in rolul unui tata vaduv plin de griji financiare si familiale, incat nu reuseste sa fie un film care sa merite nici banii, nici timpul (95 minute) investite in el. E admirabila ambitia lui Radcliffe de a juca rolul, dar nu dovedeste decat ca nu intuieste ce roluri i se potrivesc. Dincolo de identificarea inevitabila cu imaginea lui Harry Potter, Radcliffe nu reuseste sa faca decat matchingul cu un film cu aceeasi cromatica inchisa ca si seria Harry Potter.

Singurele lucruri care salveaza un pic The Woman in Black sunt imaginile gotice, plutind in ceata, in tonuri de albastru-gri, si costumele. Dar si acestea (imaginea si scenografia) sunt prea fara cusur, lucrate prea curat, ca sa fie credibile. Nu portretizezi o lume care traieste in teroare si deriva cu imagini atat de minutios lucrate si "atat" de perfecte. 

Inaugurarea Turbohalle – si reclama negativa e tot reclama

Mihaela Matei
-
0

Turbohalle e un loc foarte interesant, incomparabil mai aerisit si generos ca spatiu decat Atelierul de Productie, dar din pacate un loc cu mare nevoie de management cu bun simt. Dincolo de amenajarea foarte reusita, intrarea a fost dezastruoasa, iar la cele doua baruri nu au facut nici pe departe fata setei miilor de invitati.

Revenind la amenajare, Turbohalle nu are pereti goi si tavan de hala industriala, ci opere de arta (cele mai notabile fiind semnate de Catalin Badarau si Ciprian Paleologu) si fasIi colorate ancorate de tavan. Dar ce folos cand stai la o coada lata de 5 oameni si lunga de 200-250 metri, fara siguranta ca vei reusi sa intri. Multi nu au reusit. Se pare ca organizatorii au decis sa se revanseze fata de cei care nu au putut intra, returnandu-le banii sau oferindu-le la schimb intrarea la urmatoarul eveniment de la Turbohalle, cel de pe 7 aprilie: concertul Apparat.

Nu e ca si cum au fost suprinsi de numarul celor care au venit. Stiau cate bilete s-au vandut, si cu toate astea, cei care nu sunt la punerea pe picioare a primului lor club (au in portofoliu Silver Church si Kulturhaus) au pus niste unchesi, probabil angajati la Turbomecanica si uitati de pe vremea lui Ceausescu pe culoarele uzinei, sa administreze accesul publicului la eveniment.

Si asta n-a fost tot. Cum intrai in Turbohalle te intampina o baltoaca, creata de o teava sparta care a lasat fara apa si toaletele. La plecare, mini-inundatia se transformase in ceva dificil de traversat daca avusesei proasta inspiratie sa te-ncalti cu ceva mai fin decat o pereche de bocanci.

Daca ne referim la muzica, au fost doua scene: una electro  (VRT, RotoPerCutoR, Charlie Boy The Rabbit King + VJ No Eye Patch, Modeselektor + Pfadfinderei, The Model) si o scena dubstep (Sharky, Gojira, Redlight & Dread Mc, Planet H, Unlocka). Muzica nu a excelat deloc, a fost cat se poate de stearsa (si aici ma refer la scena electro, pentru ca la cealalalta am stat prea putin), iar sonorizarea a fost doar decenta.

Singurul motiv pentru care am mers a fost pentru loc, care in sine promite distractie buna pe viitor, daca vor fi corectate minusurile serioase legate de organizare. Preturile sunt decente (berea 5-6 lei, Cola tot 5 lei, un long drink 9-12 lei), iar spatiul de desfasurare e mai mult decat suficient.

Speram ca data viitoare cand mergem la Turbohalle sa ne inspire mai mult sau macar sa nu ne mai calcam in picioare la intrare si la bar.

Mirror Mirror – Julia Roberts, umor si decoruri art nouveau

Post Modern
-
0

Mirror Mirror este o noua versiune cinematografica a basmului Fratilor Grimm, Alba ca Zapada si cei sapte pitici. Filmul are cateva puncte bune: este ironic, are umor, Julia Roberts joaca rolul mamei vitrege, iar multe decoruri si costume sunt cu adevarat de basm.

Din pacate Mirror Mirror nu scapa de cateva minusuri majore: se incheie cu o manea bollywoodiana (pentru ca este regizat de un indian, Tarsem Singh), cei sapte pitici joaca groaznic si lipseste atmosfera de basm. Mirror Mirror este doar film de aventura si comedie, ca si cum povestea este prea veche si spusa de prea multe ori pentru a fi luata in serios. Acum povestile adevarate sunt cu Harry Potter, iar Alba ca Zapada e spusa smechereste si ironic.

Umorul e cu doua taisuri, pe de o parte da verva si vitalitate povestii (presarata constant cu mici gag-uri si umor de limbaj de calitate), dar sufoca orice incercare de a-ti folosi imaginatia si a te lasa absorbit in basm. A fost alegerea regizorului si producatorilor ca filmul sa fie asa, dar in cazul asta nu mai inteleg de ce atatea peisaje poetice, interioare art deco si rochii somptuoase. E ca si cum se vrea o versiune pop (complet desacralizata a povestii), dar in acelasi timp se incearca pastrarea aparentelor. Sunt foarte curioasa daca copiilor le va placea.

Revenind la estetica filmului, decorurile sunt cu adevarat impresionante si iti dau senzatia de cateva ori ca esti intr-o pictura gigantica de Gustav Klimt. Alteori, in schimb, filmul calca stramb la acest capitol, cazand intr-un kitsch de ti se strepezesc dintii.

Julia Roberts este imbracata in niste rochii de ti se taie rasuflarea, un haute-couture suprarealist semnat de designerul Eiko Ishioka (care a murit inainte de intrarea filmului pe ecrane, de aceea ii este dedicat). In momentul in care Roberts apare pe ecran, dialogul devine secundar pentru ca rochiile ei sunt mai convingatoare.

Actorii se impart net in doua tabere: cei care joaca bine si foarte bine, ca Julia Roberts, Lily Collins (Alba ca Zapada), Armie Hammer (in rolul lui "Fat Frumos") si Sean Bean (in rolul regelui), si cei care joaca execrabil. In ultima categorie intra fara drept de apel piticii, care nu sunt doar sapte dar sunt si actori de mana a saptea. Cu toata indulgenta, nu i-as fi vazut jucand decat in filme din categoria B. In locul unor persoane cu nanism dar incapabile sa joace, as fi ales mai degraba niste actori cu inaltime normala dar buni. Din punctul meu de vedere cei sapte pitici strica filmul de fiecare data cand apar in scena.

Per total, filmul merita vazut.

God Is An Astronaut – sau cum poti tinde spre infinit in Silver Church

Post Modern
-
0

Ca in orice indragostire, dupa ce emotional si ideatic obiectul dorintei este construit intens in imaginatie, urmeaza o mica sau mai mare dezamagire dupa primul moment de intimitate si apropiere reala. Muzica sferelor a irlandezilor de la God Is An Astronaut nu e tocmai muzica sferelor in concert, nu e asa de impalpabila si eterala ca muzica de pe albume, ci un pic mai comerciala si zgomotoasa, alegand solutii mai batatorite si nereusind pe alocuri sa contruiasca vraja la care te-ai astepta. Infinitul nu e asa albastru cum ti-l imaginezi.

Melodiile au fost visatoare si psihedelice, dar un pic facile. Ca o fabula, aveau la final o intorsatura de condei geniala cu care se incheiau brusc, ca un artificiu analog scoatererii iepurelui din palarie. Oricum, am apreciat incheierile bruste, care nu se dadeau lalaierilor tipice unor melodii pop-rock, care la final o tin intr-un solo de chitara sau un instrument oarecare pana ti se lungesc urechile, ca sa se incheie apoteotic intr-o reunire auditiva a intregii trupe. 

Nu sunt consumatoare de post-rock, dar auzisem Suicide by Star si ramasesem blocata cateva zile in playlist pe melodie. Cam asta a fost mobilul pentru care am ajuns la concertul celor de la God Is An Astronaut din Silver Church. Apropo de performance, nu doar de muzica in sine, trupa live mi s-a parut un pic deconectata si pe alocuri placida si neinspirata. Mi-au dat senzatia ca sunt la serviciu, intr-un mod mai discret decat domnul Lenny Kravitz in concert la Bucuresti acum cativa ani. 

Suicide by Star s-a aflat in playlist, altfel venirea in Silver Church ar fi fost doar de dragul oamenilor, care, ca la toate concertele rock, sunt mai autentici si mai in acord cu propriile gusturi si idei decat la orice alt tip de concert. 

This Must Be The Place – un must-see deja cult

Post Modern
-
0

 

Dupa un weekend-maraton de filme, gandul mi-a ramas la This Must Be The Place. Sean Penn joaca din nou un rol bizar, dupa chitaristul de jazz din Sweet and Lowdown si homosexualul militant politic din Milk, intr-un film cu imagini visatoare si cu dialog care te lasa masca (in cel mai bun sens posibil). 

This Must Be The Place este un film schizoid, in acelasi timp european si american. Regizat de speranta cinematografului european Paolo Sorrentino (la primul film in limba engleza)  dar cu actori americani (Sean Penn, Francis McDormand, Judd Hirsch), filmul ia din traditia europeana dialogul calitativ si imaginea originala, si dedicarea pentru distractie de calitate de la cinemaul de peste ocean.

Prin urmare, daca iti plac filmele in stilul fratilor Coen, adica filme cu situatii absurde tragi-comice, sau daca iti place Sean Penn (inutil spus, intr-un rol ideal), trebuie neaparat sa vezi This Must Be The Place.

Sean Penn este Cheyenne, un ciudat mai straniu decat tot ce ai vazut pana acum. Calchiat dupa lookul solistului de la trupa The Cure (Robert Smith), Cheyenne este un fost star rock de 50 de ani, care se imbraca si se machiaza inca gotic si traieste cu sotia (Frances McDormand) intr-o casa imensa din Irlanda. In ciuda aspectului grandios si luxos al casei, Cheyenne cara modest tot timpul dupa el un troller, ca batraneii care isi fac singuri piata. De fiecare data cand apare, prin replicile lui in contratimp, nu stii daca sa izbucnesti in hohote de ras sau plans; ambiguitatea afectiva pe care o trezeste este efectul unui personaj complex interpretat de un actor suficient de complicat, la randu-i.

Filmul este sensibil si uman, dar candoarea absurda a lui Cheyenne nu lasa niciun moment filmul sa cada din barca sfiosului si retinutului in cea a lacrimogenului. Dupa ce in prima ora a filmului ajungi sa dezvolti o anumita afectiune pentru personajul inadaptat al lui Sean Penn, in a doua ora, Cheyenne ajunge la o dezvoltare neasteptata. Moartea tatalui pe care nu l-a mai vazut de 30 de ani il obliga sa se intoarca in America si sa isi infrunte nesigurantele blocate inca din adolescenta undeva in mintea lui. Faptul ca tatal era un supravietuitor al Holocastului care isi vanase toata viata persecutorul il transforma si pe Penn intr-un urmaritor care preia sarcina tatalui in a-l identifica pe acesta. Din punctul meu de vedere trecerea la povestea de road-movie din State este prea tarzie in economia filmului si un pic prea fantezista, dar scenaristii si regizorul (in mare parte aceiasi) reusesc o osmoza impotriva tuturor probabilitatilor.  

Din punctul nostru de vedere, This Must Be The Place este un must see.

Desi a avut premiera mondiala anul trecut in mai la Festivalul de la Cannes, va intra pe ecranele americane de abia in aceasta luna. La noi va avea o proiectie in premiera in cadrul Festivalului International de Film Bucuresti, pe 25 martie 2012.

Ziua fututa a lui Nils (Nils’ Fucked Up Day) – o aberatie teatrala de incercat

Post Modern
-
0

Daca vrei sa vezi o piesa cu adevarat diferita de cuminteniile de la Teatrul National dar si de spectacolele teatrelor alternative, diferita de categoriile teatrale obisnuite, inclusiv teatrul absurd, mergi la Ziua fututa a lui Nils. Este cel mai dement, in contratimp si ireverentios spectacol de teatru posibil. Este genul de piesa care iti reseteaza asteptarile de la minut la minut si de la care nu pleci nici incantat, nici oripilat, la care nici nu razi, nici nu plangi. Este un act cultural fara catharsis (nici nu-si propune), fiind mai degraba o punere intre paranteze, o suspendare intr-o stare diferita, noua.

Piesa este scrisa si regizata de Peca Stefan, iar actorii sunt Radu Iacoban, Catalin Babliuc, Madalina Ghitescu, Ilinca Manolache si Tudor Aaron Istodor. Video design-ul (premiat la festivalul teatrului alternativ de la New York FringeNYC) a fost semnat de VJ Cinty Ionescu.

Piesa este intr-un amestec de romana si engleza, cam in stilul deformat in care vorbesc romanii din generatia tanara. Dar in primul rand trebuie spus ca piesa are o densitate greu de imaginat de injuraturi, cuvantul fucked (dar si multe altele din aceeasi categorie) fiind aruncat in conversatie mai mult intr-un delir asumat decat in cursul unei injuraturi "normale". Nils si prietenul lui, Hans, sunt niste drogati ratati si pierde-vara, care-si defuleaza frustrarile in injuraturi filigranate. Nu poti spune ca te fac sa razi (decat pe alocuri), ci urmaresti desfasurarea cu o stare nesigura, nu stii daca sa iti placa sau sa declari spectacolul o tampenie.

Cei doi sunt voit falsi, ca niste coji ale unor personaje de seriale americane/filme de categoria B, pentru ca vor sa arate cu degetul stupizenia vietilor noastre si lipsa noastra de autenticitate.  Nimic nou. Sunt multe acte artistice care denunta cultura consumerista, golul existential si alienarea din civilizatia contemporana, dar Ziua fututa a lui Nils gaseste un mod nou de a spune povestea asta veche. In plus, denuntul vine la pachet cu asumarea lipsei de solutii si a inutilitatii totale a gestului. Dar cand incepi sa asezi intr-o categorie spectacolul, apare personajul Peca Stefan (jucat de VJ-ista piesei) care injura pe toata lumea. Este reflexul piesei sau un vot de blam inclusiv la discursul de pana atunci?

La final Nils isi pune "hainele de duminica", adica alura de corporatist, si ne sfatuieste sa vedem totul cu o privire noua si naiva, sa fim mai buni si sa credem in fericire. Nu-ti dai seama daca este sincer sau ironic. Citeaza din nou sarcastic din cultura pop cu care ne identificam, adica happy-endul moralizator, sau este din nou o rasturnare a asteptarilor noastre apropo de "statement"-ul piesei?

La capitolul fara rost, intra proiectiile video de la inceput, in care se infiereaza cultura pop-consumerista si alegerile americane in materie de politica. Mi s-au parut niste tuse groase, inutile, si mult prea demonstrative, la fel ca si discursurile crainicilor TV din piesa care anuntau asa-zise breaking news aberante.

Versiunea piesei care se joaca acum a fost adaptata pentru a fi prezentata in fata publicului american, astfel Ziua fututa a lui Nils s-a transformat in Nils' Fucked Up Day in vara lui 2011, cand a fost selectata la FringeNYC, un festival new yorkez de teatru alternativ. Teatrul LUNI de la Green Hours a fost prezent pentru a doua oară la FringeNYC in 2011, după ce în 2007 i-au fost selectate piesele The Sunshine Play şi Bucharest Calling.

Biletele costa 25 lei si se rezerva la tel. 0788 452 485 (Luni- Vineri: 11:00-18:00).

Marea iubire a lui Sebastian – teaser pentru opera lui

Post Modern
-
0

Da, afisul este horror, dar nu e reprezentativ.

Marea iubire a lui Sebastian este un spectacol care se joaca la Cafeneaua Godot, cu actorii Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria si Istvan Teglas. Piesa este povestea iubirii dintre actrita Leny Caler si dramaturgul-criticul-scriitorul Mihail Sebastian. Leny Caler, ajunsa la batranete, rememoreaza cu nostalgie scene de viata petrecute cu Sebastian, in timp ce Mihail Sebastian trece in piesa prin toate starile indragostitului, mai ales ale unuia caruia dragostea nu ii este cu adevarat impartasita.

Desi admirativa la adresa scrisului lui ironic si lucid, Leny este usor dezamagita cand intalneste in realitate un Sebastian timid si nu foarte aratos. Dialogul dintre Mihail si Leny este in general caustic si incisiv, mai ales din partea lui Mihail Sebastian care isi diseca usturator propriile senzatii amoroase in discrepanta cu nepasarea si superficialitatea lui Leny. Dar piesa trece sub tacere fragmente mai putin "indragostite" ale lui Sebastian dezvaluite in "Jurnal-ul" lui, din care reiese un Sebastian mai meschin. Vezi mai jos fragmentul trecut sub tacere.

Piesa este slaba ca text, marsand pe idei de genul "teatrul este ceva misterios si copilaresc", "falia dintre generatii este din ce in ce mai adanca" si alte locuri comune. Monoloagele lui Leny (Rodica Mandache) in reflectie libera sunt intr-o anumita masura obositoare. Cele mai bune texte sunt fragmentele din piesa lui Sebastian, Jocul de-a vacanta, pe care a scris-o pentru Leny (rolul Corina) si care a avut premiera in anul 1938. 

De fapt piesa de la Cafeneaua Godot este un teaser pentru opera lui Mihail Sebastian. Te inspira sa il (re)descoperi pe Sebastian ca scriitor ("Accidentul"), publicist, dramaturg ("Steaua fara nume", "Ultima ora"), si memorialist ("Jurnalul"). Este principalul impuls cu care pleci de la "Marea iubire a lui Sebastian". Pe cand asteptarea mea era sa primesc reflectii inteligente asupra iubirii ca sentiment si proces.

Apropo de acest impuls spre opera lui Sebastian, poti asculta piesa "Jocul de-a vacanta" mai jos – teatru radiofonic cu Radu Beligan in rolul principal:

Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanta

Asculta mai multe audio diverse

La 69 de ani, Rodica Mandache are aceleasi triluri si cochetarii pe care le stim, fiind destul de credibila in rolul frivolei si prea-iubitei Leny Caler. Doar ca mai degraba la o varsta mai tanara a lui Leny, nu la batranete. Actorul Marius Manole, in rolul lui Sebastian, este serios si absorbit (asa cum il descoperim in orice rol), cum ni l-am imagina si pe Sebastian. Dar dincolo de aceste observatii, nici Rodica Mandache, nici Marius Manole nu fac saltul fara plasa de siguranta, "leap of faith" in textul piesei si in profunzimea personajelor. Il vad pe Sebastian ca pe o persoana nevrotica, care se consuma intens in gandurile si textele lui, ca si in iubire. In piesa, Sebastian este doar serios dar nu dispera existential pentru asa-zisa "marea lui iubire". 

Piesa este pusa in scena ca si cum ar fi un spectacol-lectura. Fiecare dintre cei patru actori isi declama replicile stand pe scaun si tinand in maini textul. "Marea iubire a lui Sebastian" s-a nascut din intalnirea actritei Rodica Mandache cu memoriile lui Leny Caler, textul fiind un mozaic format din corespondenta dintre Leny Caler si Mihail Sebastian, "Jurnalul" lui Mihail Sebastian si piesa lui "Jocul de-a vacanta". Dupa cum spuneam insa, anumite fragmente sunt trecute sub tacere: 

"E o "fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o ţigare, să punem o placă de patefon şi s-o ascult cu indiferenţă, cel mult amuzat – poveştile ei despre foşti amanţi din trecut? Dacă da, va fi perfect.
E şi asta o forma de fericire şi cu siguranţă aş fi fericit.
[…]
– Dă-te la ea – mergi la sigur -, se regulează cu oricine."

Cam toti stim povestea lui Mihail Sebastian, dramaturg nascut in 1907 si persecutat de antisemiti in perioada razboiului. Destinul lui Sebastian s-a incheiat tragic la 37 de ani intr-un accident in care este strivit de un camion. Nazistii tocmai se retrasesera din Bucuresti, iar Sebastian era in plina perioada de verva creativa…

Povestea lui Leny Caler e mai putin cunoscuta. Actrita devenita co-asociata in compania Luciei Sturdza Bulandra, Leny a fost muza multor barbati interesanti ai epocii: Camil Petrescu, scriitorul Tudor Muşatescu, regizorul Sică Alexandrescu, Tudor Arghezi şi compozitorul Elly Roman. Camil Petrescu este printre primii ce o remarca pe Leny Caler si cel care o rafineaza si ii deschide gustul pentru lectura. Dupa unii, Camil Petrescu o are ca inspiratie pentru Doamna T si Emilia, personaje feminine din "Patul lui Procust". Leny Caler se autoexileaza incepand cu sfarsitul anilor '50 la Berlin, unde moare in anul 1992, la 47 de ani dupa disparitia lui Sebastian.

Biletele costa 30lei. Rezervari la telefon: 021 31 61 682 / 0736 414 244.

Who’s Afraid of Virginia Woolf – scena Getting Angry, Baby? (Elizabeth Taylor, Richard Burton)

Mihaela Matei
-
0

Castigatorii premiilor Oscar 2012

Post Modern
-
0

Asteptarile au fost confirmate, filmul francez  The Artist a castigat cel mai valoros Oscar, acela pentru cel mai bun film, plus inca 4 premii: cel mai bun actor intr-un rol principal – Jean Dujardin, regie – Michel Hazanavicius, costume si muzica.

Oscarul pentru cea mai buna actrita intr-un rol principal a fost castigat de cea mai buna actrita a ultimilor 30 de ani, aflata la al treilea premiu si a 17-a nominalizare, Meryl Streep pentru rolul din The Iron Lady, in defavoarea lui Michelle Williams pentru rolul lui Marilyn Monroe in My Week with Marilyn.

Christopher Plummer a castigat premiul pentru cel mai bun actor intr-un rol secundar, pentru jocul din Beginners, in defavoarea lui Max van Sidow, colegul lui de generatie, care a facut un rol cel putin la fel de bun in Extremely Loud & Incredibly Close.

Premiul pentru actrita intr-un rol secundar a fost primit de Octavia Spencer pentru rolul din The Help, in defavoarea lui Berenice Bejo din The Artist si a Jessicai Chastain, tot din The Help.

Hugo,filmul cu cele mai multe nominalizari, a primit 5 Oscaruri pentru regie artistica, imagine, efecte vizuale, editare de sunet si mixaj de sunet.

The Descendants, filmul pentru care George Clooney a fost nominalizat la Oscarul pentru actor in rol principal, nu a primit decat premiul pentru scenariu adaptat.

Filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris , a castigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original.

Rango a castigat premiul pentru cel mai bun film de animatie.

Poti vedea toate nominalizarile aici.

In martie la Ateneu – programul concertelor simfonice

Mihaela Matei
-
0

Leitmotivul programului din martie de la Ateneu va fi acelasi ca si in februarie: compozitorii romantici. Poti asculta fragmente relevante mai jos.

In prima saptamana din martie (1 si 2 martie) continua in repertoriul Filarmonicii George Enescu compozitiile din perioada romantica: 

  1. Carl Maria von Weber: Uvertura operei "Freischütz"
  2. Louis Spohr: Dublu concert pentru vioară, harpă şi orchestră
  3. Richard Strauss: O viaţă de erou (solo vioară: Florin Paul)

Dirijorul va fi olandezul Theo Wolters, dedicat orchestrelor romanesti in primele trei luni ale anului. El va canta si la Brasov, Sibiu si Cluj, cu filarmonicele locale. Cateva cuvinte despre mai putin cunoscutul Louis Spohr. Ludwig Spohr, cunoscut mai mult dupa forma frantuzita a numelui lui, a fost un compozitor german la fel de cunoscut si apreciat in perioada vietii ca Beethoven sau Mozart. 

In a doua saptamana din martie (pe 8 si 9 martie), Filarmonica George Enescu va avea un program exclusiv Dvorak, adica din nou muzica romantica:

  1. Antonin Dvorak
  • Variaţiuni simfonice, op. 78
  • Klid op. 68
  • Rondo op. 94 pentru violoncel şi orchestră
  • Simfonia nr. 9, "Din lumea nouă"

Nu este clar cine va fi dirija Orchestra.

In urmatoarea saptamana, pe 15-16 martie, vom avea parte de un program exclusiv Beethoven, dirijat de Marcello Bufalini, cunoscut mai ales pentru reconstruirea concertului pentru pian si orchestra in mi minor al lui Mendelssohn Bartholdy. 

  1. Ludwig van Beethoven
  • Uvertura Egmont
  • Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră
  • Simfonia nr. 3, "Eroica"

In urmatoarea saptamana, pe 22 si 23 martie, Misha Katz, un obisnuit al Filarmonicii, va dirija:

  1. Johannes Brahms: Concertul pentru vioară şi orchestră
  2. Richard Strauss: Moarte şi transfiguraţie
  3. Cesar Franck: Vânătorul blestemat

In ultima saptamana, pe 29 si 30 martie, Christian Badea va dirija Filarmonica George Enescu in programul romantic:

  1. Piotr Ilici Ceaikovski
  • Concertul pentru vioară şi orchestră
  • Simfonia nr. 6, "Patetica" 

Este foarte greu de recomandat o seara pentru mers la Ateneu in luna martie, mai ales din cauza dirijorilor fie nu prea straluciti, fie necunoscuti. Postmodern ar merge pe mana lui Theo Wolters, in prima saptamana a lui martie, si datorita programului usor excentric.

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026