Articole

Am avut norocul sa vad aseara Les Bien-Aimés, filmul care a inchis in acest an Festivalul de la Cannes. Noroc pentru ca filmul a avut o singura proiectie (in avanpremiera) in cadrul Festivalului Filmului Francez si probabil va ramane la o singura proiectie in Romania in lipsa unui distribuitor care sa si il asume.

Les Bien-Aimés este ultimul film al regizorului francez Christophe Honoré. Filmul are un quelque chose care te cucereste incet si te prinde definitiv. Are stil, ceea ce nu ii poate fi reprosat in niciun fel lui Honoré cand te gandesti cator regizori lipseste. E reconfortant sa mergi la un film la care stii, intr-un fel, la ce sa te astepti. Este ca intalnirea intre prieteni, exista o relatie deja stabilita si o intimitate construita prin filmografia lui foarte omogena  ca tematica si stil. Ai aceeasi senzatie placuta de déjà vu care nu plictiseste, ca la un Woody Allen sau Almodovar.

Les Bien-Aimés aminteste in acelasi timp de filmul lui Honoré Chansons d'amour, pentru ca este partial un musical. Cele mai triste reflectii ale filmului sunt spuse muzical. Dar aminteste si de La belle personne (o adaptare libera facuta de Honoré dupa romanul La Princesse de Clèves, al Madame de La Fayette), prin tema iubirii imposibile.

Honoré reface melodramatic saga a doua generatii: mama Madeleine (jucata de Ludivine Sagnier), vanzatoare de pantofi, se casatoreste cu un medic ceh, Jaromil, pe care il cunoaste datorita prostitutiei "ocazionale". Traiesc impreuna pentru cativa ani la Praga, pana cand armata rusa intra in oras si Madeleine se repatriaza la Paris doar cu fiica Vera. Pentru cateva minute ai senzatia ca ai intrat in Imposibila usuratate a fiintei datorita relatiei celor doi si a personajului foarte viril Jaromil. Madeleine ajunge sa il caute prin vecini (a se citi prin alcovurile vecine).

Madeleine se recasatoreste la Paris doar pentru a complica si mai mult lucrurile. La distanta de cativa ani, relatia cu Jaromil se reinnoada fara dificultate si persista pana cand cei doi actori sunt inlocuiti de mai potrivitii (ca varsta si nu numai) Catherine Deneuve si Milos Forman. Din momentul in care Catherine Deneuve isi face aparitia in film, ceva incepe sa mearga.  Filmul incepe sa se lege emotional. Vera (Chiara Mastroiani), fiica lui Madeleine, are o relatie complicata de prietenie cu Clement (Louis Garrel) dar se indragosteste intr-o calatorie la Londra de un american, Henderson (Paul Schneider). Sunt cateva scene foarte bune petrecute in calatoria la Londra: Chiara Mastroiani danseaza intr-un club purtata pe brate de mai multi barbati, plus scena in care Garrel are o criza de gelozie foarte haioasa si scenele dintre Schneider si Mastroiani.

Daca intentionezi sa vezi filmul la un moment dat pe DVD sau din alte surse, ar fi bine sa nu continui. Cea mai ciudata si curajoasa alegere din scenariu: Henderson e homosexual. Cu toate astea, intre cei doi (Vera si Henderson) exista o atractie greu de definit, o ambiguitate interesanta.

Toti actorii joaca incredibil, cu mentiuni speciale pentru Forman si Paul Schneider. Unul din dezavantajele unui film de autor este ca sunt sanse mari sa vezi actorii preferati ai regizorului cum se transforma fizic in timp. Ludivine Sagnier, Louis Garrel si Chiara Mastroiani sunt un pic trecuti, ceea ce intristeaza. Catherine Deneuve, una din damele filmului francez de cel putin 40 de ani, e cea mai ravasita de timp.

Lars von Trier, regizorul unor filme care de obicei te lovesc in moalele capului (Dogville, Breaking The Waves, Dancer in The Dark si mai noul Antichrist), incearca in ultimul film, Melancholia, sa inoveze din nou. Rezultatul nu m-a impresionat.

Incepe extraordinar, cu o imagine foarte puternica: Kirsten Dunst cu o faţă descompunsa si suferinda filmata fara menajamente in toata "splendoarea". In jurul ei cad pasari moarte. Melancholia se strica imediat cu imagini calofile in slow motion pe uvertura Tristan si Isolda a lui Wagner.

Deja la incheierea muzicii nu stiam daca sa ma simt exasperata sau incantata de atatea referinte la curentul romantic. Mult prea multa cultura "in your face". De la Lars von Trier te astepti la viata bruta, te astepti sa scoata inima actorilor si sa ti-o ofere pe o tava. Iar pe tine ca spectator te astepti sa te disece fara mila si sa faca harcea parcea orice urma de respect pentru om.

In schimb, de la noul Lars von Trier primesti ceva asemanator lui Woody Allen (cel din ultimii ani): adevaruri dure spuse intr-o forma finuta. Melancholia are pana si gag-uri, pentru care sunt responsabili mai ales actorii Udo Kier si Charlotte Rampling.

Cum spuneam, cand mergi la un Lars von Trier te astepti la alt tratament, pe cand in Melancholia nivelul sado-masochismului este mai putin personal: Lars von Trier alege sa incheie socotelile intregii lumi printr-o apocalipsa. Probabil pre-cunoasterea faptului ca lumea se sfarseste la finalul filmului il face pe von Trier mai bland cu actorii si cu publicul.

Melancholia nu mai este un studiu despre morala si slabiciunile cele mai profunde ale firii umane, asa cum sunt cele mai bune din filmele lui, ci e un studiu strict psihologic: care sunt reactiile unui depresiv atunci cand se apropie sfarsitul lumii. Ideea filmarii sfarsitului vietii nu e noua, sunt o mie si una de filme hollywoodiene in care Pamantul asteapta impactul cu un meteorit, ca sa nu mai zic de multe filme in care personajul principal e o epidemie misterioasa care decimeaza omenirea. Dar ideea de a studia reactiile oamenilor in incercarea de a accepta ideea, si nu focusarea pe salvarea situatiei, este profund nehollywoodiana si promite multe.

Mica mea dezamagire cu drumul ales de Lars von Trier s-ar putea sa aiba legatura cu insusi experimentul ales. Este foarte greu sa empatizezi cu ideea apocalipsei, iti trebuie foarte multa putere imaginativa si multa disponibilitate afectiva. Pentru toti este strict un experiment mental si nimic mai mult. Nu e ca si cum unii au trecut prin asta si am aflat macar din carti ce trebuie sa simti intr-o astfel de situatie (s-ar putea ca oamenii Evului Mediu care traiau metaforic mult mai aproape de ideea apocalipsei datorita religiei sa fi fost mult mai bine echipati emotional pentru un astfel de film).  Intr-un fel paradoxal, Melancholia este foarte experimentala dar si foarte cuminte, in acelasi timp. 

Personajele principale sunt Justine (Kirsten Dunst) – care sufera de depresie, fiind convinsa de futilitatea lumii, sora ei Claire (Charlotte Gainsbourg) – om al lumii, perfect adaptata si contraponderea lui Justine, si planeta Melancholia, care ameninta sa distruga viata pe Pamant prin coliziunea cu acesta. Citeste mai multe despre Melancholia si vezi trailer-ul aici.