Articole

Desi anumite filme erau deja stiute ca facand parte din selectie, joi (28 iulie 2011), s-a anuntat oficial lista completa de filme prezente la cea de a 68 editie a Festivalului de la Venetia in cele patru sectiuni: Venezia 68 (in competitie), In afara competitiei, Orizzonti si Controcampo Italiano.

Al patrulea film regizat de George Clooney, The Ides of March, va deschide festivalul pe 31 august, marcand si premiera mondiala a filmului. Drama politica The Ides… ilustreaza fazele de deziluzie experimentate de personajul lui Ryan Gosling, angajatul-tanar-si-idealist al guvernatorului Mike Morris (George Clooney), care candideaza la presedentia SUA. Al patrulea film regizat de George Clooney (dupa Confessions of a Dangerous Mind -2002, Good Night, and Good Luck -2005 si Leatherheads -2008) este foarte asteptat de public si de critica.

Pe langa cei doi, George Clooney si Ryan Gosling, filmul are in distributie alti actori foarte buni: Philip Seymour Hoffman (cunoscut pentru rolurile din Capote, Synecdoche, New York, The Big Lebowski) , Paul Giamatti (Shoot'Em Up, Cinderella Man, Sideways), Marisa Tomei (The Lincoln Lawyer, The Wrestler, Alfie), Jeffrey Wright (Quantum of Solace, Casino Royale, Broken Flowers, Angels in America), Max Minghella ( Agora,  The Social Network), si Evan Rachel Wood (o stiti din Whatever Works, filmul lui Woody Allen).

Din selectia Venezia 68 remarcabile, pe langa filmul lui George Clooney, sunt A Dangerous Method (ultimul film al lui David Cronenberg), Faust (regizor Aleksander Sokurov), Dark Horse (regizor Todd Solondz), Un été brulant (regizor Philippe Garrel). Poti vedea toate filmele selectate aici.

Al Pacino va primi premiul Jaeger-Le Coultre Glory to the Filmmaker Award. Premiul a fost decernat in alti ani lui Takeshi Kitano, Abbas Kiarostami, Agnès Varda, Sylvester Stallone.

Juriul festivalului va fi prezidat de regizorul Darren Aronofsky (regizorul Black Swan, The Wrestler, The Fountain, Requiem for a Dream, Pi) si este alcatuit din 1. artistul vizual Eija-Liisa Ahtila, 2. artistul David Byrne, membru al trupei new wave Talking Heads, 3. regizorul american Todd Haynes, autorul filmului I'm not there, o biografie a lui Tom Waits, 4. regizorul italian Mario Martone, 5. actrita italiana Alba Rohrwacher, 6. André Téchiné, regizor francez, castigator la Cannes 1985 al premiului pentru cel mai bun regizor cu filmul Rendez-Vous.

Festivalul se incheie pe 10 septembrie.

Site-ul festivalului: www.labiennale.org

Filmul Tilva Ros este gol de orice sens si constructie argumentativa, tocmai asta te pune pe ganduri atunci cand vezi cum personajele principale din film (cei mai multi interpretandu-se pe ei insisi) isi pierd instictul de supravietuire si se comporta invers oricarei logici asa-zis normale.

Tilva Ros urmareste comunitatea de skateri dintr-un oras mic din zona Muntelui Rosu (Tilva Ros) din Serbia. Adolescentii, care tocmai au terminat liceul, isi fac initierea in lumea adultilor prin jocuri idioate care implica experimente dureroase: isi dau cu razatoarea pe genunchi, se arunca de pe poduri de la inaltimi neverosimile, se impung cu ace de seringa in obraji pana ii perforeaza, se biciuie, se lasa batuti fara sa reactioneze pana se umplu de sange  (dar nu dintr-o morala hippiota nu violentei, si nici una crestina intoarce si celalalt obraz) etc etc. Intr-un cuvant, experimente in stil Jackass.

Totul este gratuit si neinteligibil, fara sa cada intr-o estetica de genul "ce cool suntem noi pentru ca stim ca nimic nu are sens, nici durerea nu ne indoaie, iar moartea e un mizilic". E un teribilism adolescentin, dar mai subtil decat mi-l imaginez pe cel á la James Dean, rebel fara cauza. Adolescentii sunt complet confuzi traind intr-un nihilism dovedit si prin stilul de filmare "you-tube" si de dezordinea narativa; in ciuda faptului ca se filmeaza incontinuu experimentele teribiliste, nu par ca vor recunoastere exterioara. In ciuda faptului ca o cauta cu lumanarea, nu cauta si laurii provocarii. Durerea goala este singura certitudine.

Filmul e violent nu prin actele autodistructive, ci prin tristeatea (existentiala) surda pe care o emana. Ne dezbraca de sensurile pe care le-am lipit ca adulti si persoane duse la biserica pe actiunile si ambitiile noastre. Si ne lasa neconsolati.

Am blufat, nu veti plange la sfarsit ca niste copii neconsolati, pentru ca suntem adulti responsabili.

Filmul a luat premiul FIPRESCI la TIFF 2011.

(pentru Amy)

Nu am urmarit cariera de regizor a lui Tom Hanks, dar daca IMDb e corect, Larry Crowne inseamna debutul regizoral al lui Hanks pe marile ecrane. Cu toata bunavointa pentru o asemenea premiera, filmul este extrem de slab.

Larry Crowne se ia prea in serios, toate glumele sunt amare, nu exista voiosie si usuratate a fiintei, vorba lui Kundera. (Partea buna e ca nu are nici glume grosolane.) Am crezut initial ca este un film autoasumat de vara. Dar inceputul este atat de didactic in a arata efectele crizei economice si victimele ei, incat nu mi-e clar ce a vrut Hanks de la film.

Hanks interpreteaza rolul unui ratat care ajunge sa fie dat afara pe motiv ca nu are facultate si care incearca sa o ia de la capat urmand cursurile unui colegiu de mana a saptea, cu colegi si profesori la fel de pierduti ca si el. Poate intentia filmului a fost buna, subiectul e universal, criza identitara, sensul vietii etc, dar tratarea este mediocra. E ca si cum as face recenzie la o carte de Coelho. Intuitia subiectului e buna, dar talentul nu exista. Deci tot demersul e superfluu.

Per total, Hanks are putine momente bune in film, iar Roberts joaca prea convingator rolul de profesoara frustrata, incat trecerea de la o stare acida la una de recunoastere, amabilitate si chiar dorinta fata de personajul lui Hanks este neverosimila. Profesoara se relaxeaza spre finalul filmului, cand ne lasa sa-i auzim rasul "marca Roberts". Prea tarziu insa.

Ceilalti actori sunt mediocri, cu exceptia profesorului de economie (George Takei, cunoscut mai ales pentru rolul din Star Trek), care este atat de deraiat din canonul filmului, incat merita ovatii la scena deschisa pentru curaj.

Atentie: urmatoarele comentarii contin spoiler-e.

Filmul vorbeste despre conflictul vechi á la Romeo si Julieta, doi iubiti din neamuri/religii diferite: ea – evreica si crestina, el – palestinian si musulman. Ea naste un fiu, si povestea carmeste spre tragedie, varianta oedipiana.

Povestea e spusa cu multa violenta, dar cu economie de alte mijloace. Filmarea e seaca, la fel si jocurile actorilor, intentionat saracacioase. In schimb, din cand in cand, este lasata sa se insinueze deloc subtil muzica celor de la Radiohead. Tot filmul se construieste cadru cu cadru, cu multa rabdare, spre rezolvarea nodului gordian: tatal este in acelasi timp fratele copiilor lui, din cauza unui incest nedorit.

Filmul se doreste decent si retinut, dar de fapt ceva scartie monstruos in constructie. De ce atata retinere din toate in afara de violenta grafica? Care e locul unei muzici adresate occidentalilor si problemelor lor, Radiohead, intr-un loc atat de nemilos si sarit bine din tatanile unei minti occidentale, precum conflictele armate din Palestina? Filmul este de o incongruenta vulgara, desi tocmai indecenta pare ca incearca sa o evite. Insasi culminarea filmului in ideea incestului mamei cu fiul torturator in inchisoarea in care era inchisa dovedeste ca demiurgul operei se foloseste de orice mijloc pentru a obtine un „uau” de la spectator. Si nu sunt vreo pudibonda. Filmul nu are nici pe departe suflul unei tragedii care sa explice o solutie atat de grava. Pe langa asta, exploateaza morala politically correctness-ului a aceluiasi occidental, care nu-i da voie sa simta repulsie fata de alegerile regizorului, pentru ca regizorul nu face decat sa aleaga realismul, deci cel care priveste nu are voie sa simta decat cel mult mila fata de saracele personaje.

Poate in ciuda minimalismului de mijloace, Incendies e un film pretentios care nu ajunge sa confirme nicio miza. Reuseste doar sa flageleze inutil privitorul. La final lipseste catharsis-ul.