Cuvintele obișnuite nu sunt de ajuns câteodată pentru a exprima ce simțim. Și atunci cele mai potrivite sunt vorbele poeților. De aceea ți-am pregătit o colecție de peste 40 de poezii de dragoste. Am ales cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, semnate de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Ana Blandiana și mulți alți poeți.
Sunt poezii de dragoste în care te vei regăsi, fie că trăiești o poveste de dragoste perfectă, fie o poveste de dragoste complicată, fie că ești la început sau dragostea ta e hrănită din amintiri. Poate vrei să alegi din poezii de dragoste pentru el, sau din poezii de dragoste pentru ea și să îi faci o surpriză romantică citindu-i-o la o cină în doi. Pentru fiecare situație, vei găsi aici poezia perfectă pentru sentimentul profund pe care îl ai.
Poezii de dragoste împlinită, despre dorință mistuitoare și începuturi în dragoste
Dorinţa – de Mihai Eminescu
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Ploaie în luna lui Marte – de Nichita Stănescu
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiau unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Citeste si Declaratii de Dragoste Emotionante pentru El sau Ea
Până când nu te iubeam – de Anton Pann
Până când nu te iubeam,
Unde mă culcam, dormeam.
Acum de când te iubesc,
Nu poci să mă odihnesc.
Răpui, mă sfârșesc de dor,
Fără niciun un ajutor.
Arz, mă frig în mare foc,
N-am astâmpăr la un loc,
Suflet nu mi-a mai rămas,
Ohtând mii de ori pe ceas.
Cu totul m-am prăpădit,
Mințile mi s-au smintit.
Ies din casă să mă duc,
Nu știu încotro s-apuc.
Viu iar, mă întorc și șez,
Stau în loc și suspinez.
Inima mea, vai de ea,
De la tin’ nu să mai ia.
De ce dai voie vântului – de Radu Stanca
De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?
Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?
De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi, -ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?
De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
– În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi… iar mie, nu-mi dai voie…
Ce bine cã esti de Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Dragoste târzie de Tudor Arghezi
Da, te-aș iubi cum mă iubești si tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețele streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimasă, aprinsă, uscățivă,
Ești tânără, trufașă și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertifiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese de o dată,
Și vreai să fii a mea de tot și toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieși din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să rămâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestemi și să mă cerți
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.
Creion de Tudor Arghezi
Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.
Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.
Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.
Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?
Romanta fãrã muzicã de Ion Minulescu
Nu-i nimeni… nimeni sã ne vada si sã ne-auza –
Nu pleca.
Da-mi degetele-ti inelate sã le sarut ca si-altadata,
Da-mi degetele-ti inelate –
Poeme-n pietre nestimate –
Vreau sã le-nvat pe dinafara si sã le cânt,
Da-mi mana toata.
Cãci nu-i în tot salonul alta, asa, la fel ca mana ta.
Ramai cu mine toata seara …
Ce-ti pasa daca-o sã sfarseasca
Orchestra valsul? …
Tu nu stii
Ca nu-i în tot salonul altul la fel cu mine sã iubeasca?
Deschide-ti bratele –
Altarul în care mã-nchinam alt’data –
Deschide-ti bratele si prinde-mi în ele bratele-obosite.
Apleaca-ti gura-nsangerata,
Si sarutarile-ti aprinse inseamna-le pe obrazu-mi pal.
Inseamna-le la rand, sã-mi steie pe veci de paza,
Neclintite,
Ca pasarile legendare pe malul lacului Stymfal!…
Și dacă… de Mihai Eminescu
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
Leoaica tânãrã, iubirea de Nichita Stănescu
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
Viata mea se ilumineazã de Nichita Stănescu
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Subţirica din vecini de George Coșbuc
Ea mergea căpşuni s-adune,
Fragi s-adune
Eu şedeam pe prag la noi.
Ea, ca şarpele prin foi,
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mâinile ei mici şi moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Râde lung şi fuge-apoi.
Pieptul plin cu mâna-l ţine,
Strâns îl ţine,
Că-i piept tânăr şi mereu
Ar sălta, şi-n salt e greu.
Stă pe loc şi-i pare bine,
Bate-n palme: Te ştiu eu:
Nu mai viu! De viu la tine,
Mă săruţi şi nu mai vreau!
Eu o chem şi-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune şi-n zadar,
Nu-mi faci capul călindar!
Nu te cred şi nu să poate!
Eu mă-ntorc: Ei du-te dar!
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gânduri iar.
Stând aşa, un braţ ridică,
Blând ridică,
Părul meu, pe frunte dat.
Când mă-nalţ rămân mirat.
Te-ai întors? Şi, subţirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat
Şi zâmbea c-un fel de frică:
Răule, te-ai supărat?
CE E AMORUL? de Mihai Eminescu
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn in treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si cerul si pamint
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamini
Un pas facut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.
Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
CINE DINTRE NOI de Ana Blandiana
Când pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu stiu dacã nu mã caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacã nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioarã
Știam cum arãți,
Erai
Nespus de înalt si de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mã sfârșesc,
Îți gãseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umãrul copilãresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
Țin minte cum ne țineam de mânã…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut sã rãmânã?
Singurul trup este al tãu
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tãcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot sã te distrug
Cu greu
În mine.
TREI LACRIMI RECI DE CALATOARE de Ion Minulescu
Si-ai sa ma uiti –
Ca prea departe
Si prea pentru mult timp pornesti!
Si-am sa te uit –
Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti.
…………………………………
Cu ochii urmari-vei tarmul, topindu-se ca noru-n zare,
Si ochii-ti lacrima-vor poate
Trei lacrimi reci de calatoare;
Iar eu pe tarm
Mihnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Si-ntelegind ca mi-esti pierduta,
Te-oi plinge-n ritmul unui vers.
Si versul meu
L-o duce poate vreu cintaret pina la tine,
Iar tu –
Cintindu-l ca si dinsul,
Plingindu-l, poate, ca si mine –
Te vei gindi la adorata in cinstea careia fu scris,
Si-uitind ca m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Intunecatu-mi chip,
Ca-n ziua cind te-afunda vaporu-n zare
Si cind din ochi lasai sa-ti pice
Trei lacrimi reci de calatoare!
Sonetul XX – de Marin Sorescu
Atât de obosiți picăm unul în brațele altuia
Sprijinindu-ne în buze,
În vârful cuvintelor de dragoste,
Îmbrăcat în buzele tale spuneam,
Cuvintele mele îmbrăcate în buzele tale
Ca o defilare de regine, cu hlamide de purpură.
Oboseala asta mă odihnește
Sfârșeala înseamnă aproape un început,
Am nervi tari, cremene,
Scapără una două, sar scântei
Ce-ar fi să dăm foc luminii,
S-o vadă și alții
Cu ochi
Ca ai noștri, mari, uimiți,
Care se uită la spectacolul mistuirii de sine.
Toate izvoarele clipocesc peste mine
Parcă-s pe fundul unui râu
Care ți-a luat părul la vale.
Poezii de dragoste despre iubiri neimplinite
Nu te-ai priceput! de George Cosbuc
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai placut,
Ca eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ti-am fost draga, stiu eu bine,
Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.
Si eu toate le-am facut,
Ca sa poti sa-mi spui odata,
Sa ma-ntrebi: -” Ma vrei tu, fata?”
Si plangeam de suparata
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca-s mandra si n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde stii? In cale
Ti-am umblat si-n deal, si-n vale,
Si-orisiunde te-am stiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Sa ma-nprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plangea durerea-n mine
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea si n-as fi vrut
Sa te las, ca alta fata,
Sa ma strangi tu sarutata?
Dar m-ai intrebat vreodata?
Ma-nvingea sa te sarut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chiar catam cu viclenie
Sa te fac sa-ntrebi, si mie
Mi-a fost luni intregi manie
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca de m-ai fi cerut
Mamei tale nora-n casa,
N-as fi vrut sa merg? E, lasa!
Ca de-o fata cui ii pasa
Nu se ia dupa parut!
De-ntrebai, ai fi vazut!
Tu sa fi-nceput iubitul,
Ca-i faceam eu ispravitul
Tu cu painea si cutitul
Mori flamand, nepriceput!
A CUI E VINA? de C. A. ROSETTI
Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.
Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.
Când vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine
Îmi ziceai: o dragă, nu te voi uita!
Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine;
Vremea şterge toate, nu e vina ta.
Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce
Roa fericirii pe a mea lăsa;
Dar acum otravă şi venin mi-aduce,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.
Aurul şi slava îţi goni amoru,
Şi-ţi văzui credinţa că în vânt zbura,
Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.
Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,
Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla;
Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.
Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,
Inima-mi tot bate orcând te-oi vedea;
Înger eşti în ochi-mi, sfântă mult fiinţă,
Astfel e amoru, nu e vina mea!
Umbra de Theodor Șerbănescu (1839 – 1901)
Şi pentru ce mai fug de tine?
Şi când lipseşti, de ce te cat?…
Ah! Nu eşti tu oricând în mine,
Cu dorul meu nealinat?
Dar când lipsești, pornesc spre tine
Ca vas gonit de aprig vânt,
Parcă n-ai fi etern în mine,
Oriunde eşti, oriunde sunt!
Ş-apoi când pot privi la tine,
Mă-ntorc şi plec şi plec oftând,
Parcă plecând nu vii cu mine,
Tu, umbra tristului meu gând!…
În cartea oarbelor destine,
Pe semen astfel mi-a fost dat:
Când te-oi vedea, să fug de tine,
Şi când lipseşti, eu să te cat.
Poezii de dragoste și dor
De ce nu-mi vii – de Mihai Eminescu
Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
O, vino iar in al meu brat,
Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !
Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Cind ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?
In lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorasc scintei …
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !
Caci tu inseninezi mereu
Viata sufletului meu,
Mai mindra decit orice stea,
Iubita mea, iubita mea !
Tirzie toamna e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii …
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?
Cântec naiv de Emil Brumaru
Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici,
Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie,
Să lâncezim pe paturi ca două mari pisici
După ce-au lins smântână (slup-slup) din farfurie.
Ți-aș spune-ncet: Dă-mi mâna… și poate că mi-ai da-o
Cu sufletu-n ruină ca-n vechi foiletoane
În care-n moi fotolii leșină dulcu cucoane
Vărsând pe sâni ceșcuțe de lapte cu cacao
Ți-aș da deoparte părul cu gura de pe gât,
Cu gura ți-aș desface nasturii mici de bluză
Și ți-aș șopti-n urechea ta fleață și confuză:
„Afară plouă laic și-s trist și mi-i urât…”
Descântec de ploaie de Ana Blandiana
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…
Îmbrãtisarea de Nichita Stănescu
[…] Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Îţi aduci aminte plaja? de Ana Blandiana
Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.
Evocare de Nichita Stănescu
Ea era frumoasă ca umbra unei idei, —
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
Cântec de dor de Nichita Stănescu
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
FÃRÃ TINE de Ana Blandiana
Fără tine mi-e frig
N-am înţeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală şi se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-şi spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.
Poezii de dragoste pentru ea
FLOARE ALBASTRA de Mihai Eminescu
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Rămâi de Ion Minulescu
Iar vrei sa pleci? Ramii aci, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele gradinei,
Bolti, sub care-alt’data rataceam
Si-ti repetam ce nu vreai sa ma crezi?…
Iar vrei sa pleci? Ramii aci sa-ti spun
De ce-ti paream alt’data-asa nebun –
In prima zi cind nu ne cunosteam !…
Pe-atunci eram -iti mai aduci aminte?-
Eram asa cum iar am vrea sa fim –
Nici nu iubeam, nici nu voiam sa stim
Al cui voi fi si-a cui vei fi…Eram
Copii naivi, cuminti si fara minte.
Dar mai tirziu, a fost de-ajuns o seara
De mai, traita sub castani afara
Si-a doua zi…
A doua zi te vream
Sa-mi fii alaturi nu o zi ci toata
Viata…Dar tu nu puteai pricepe
De ce si-azvirle marea-nfuriata
Stingherii stropi spre zidul de granit…
Si n-ai ghicit
Inversunarea miscatoarei stepe
Decit tirziu…Si-atuncea m-ai iubit !…
…………………………………….
Si-azi vrei sa pleci? De ce-ai pleca, nu vezi
Cum toamna-a smuls tot verdele gradinei,
Cum norii-nchid ferestrele seninei
Bolti, sub care-al’data rataceam?
Ramii aici… Nu vezi cum cei dintii
Peri albi sosesc invingatori… Ramii
Sa-ti mai repet ce nu vreai, sa ma crezi
In prima zi cind nu ne cunosteam!
Playboy – de Lucian Vasilescu
[…]
iubita mea de peste blocuri
iubita mea de peste vânt
e carnea ta atât de-asemeni
poemului pe care-l cânt
[…]
Oglinda – de Alecu Văcărescu (1760-1799)
Oglinda când ți-ar arăta!
Întreaga frumusețea ta!
Atunci și tu, ca mine,
Te-ai închina la tine.
N-ar fi mijloc să te privești
Asemenea după cum ești
Și idolatrie
Să nu-ți aduci tu ție.
Ochii în ea când ți-i arunci
Dă tot să-ntunecă atunci
Și dă te și arată
Iar nu adevărată.
D-aceea nu da crezământ
Oglinzii ce cu scăzământ
Îți face-nșălăciune
Și tot minciuni îți spune.
Ci câtă ești să știi, dă vei,
Da crezământ ochilor miei,
Fiindcă nu te-nșală
Nici fac vreo greșală.
În ei te cată să te vezi
Întocma pă cât luminezi
Și dântr-a lor vedere
Vezi câtă ai putere.
Crede-i, săracii, când îți spun
Că numai ție să supun
Și că le ești din fire
A lor dumnezeire.
De dragoste de Nichita Stănescu
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, —
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea nu ştie că eu nu râd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
Tăcerea ta… de Octavian Goga
Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră…
În pacea ei înfiorată
SEO
Enter a focus keyword to calculate the SEO score Vorbea numai tăcerea noastră…
De-atunci atâtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte…
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte…
Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Şi-o să-mi vorbească totdeuna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie…
Voluptas – de Ion Vinea
Printre Tanagre false și flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru și umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase și leneșe liane.
Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri și un alt parfum când plimb
pe formele-ți inerte mișcările-mi încete
si-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,
iar pipăitul, artă ciudată și subtilă,
pe matele alee scăzând șerpuitor,
călăuzește gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.
Scrisoare – de Dimitrie Anghel
Își scriu, să știi că toate-s așa ca la plecare,
Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâni.
Și iată evantaiul și mica ta oglindă,
Oglinda, cea mai bună priten-a femeiei,
Ea cere poate-atâtea secrete să surprindă
Când ușile-s sub paza neîndurat-a cheiei. –
Și-afară de aceste, e-un miros blând de floare
Ce rătăcește, încă… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Mărindu-mi întristarea cu două amintiri.
Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie
E-așa ursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,
Sau am murit ș-acuma trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…
În ochii mei nimica de azi nu are preț de Mihai Eminescu
În ochii mei nimica de azi nu are preț
Decât ciudata taină a dulcii-ți frumuseți –
Căci ce-ar mai fi și alta în lume decât tu
Să facă să-mi pierd viața în vremea de acu
Pe basme, pe nimicuri, cuvintele gonind
Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind?
Căci te iubesc… Nu poți tu măcar să te gândești
Cum inima-mi te-admiră, ce scumpă îmi mai ești.
Ce-mi pasă de gândești tu la mine – dacă-ți plac…?
De spirit, de avere, de frumuseți sărac
În taina cugetări-mi ascund de orișicine
Tot ce-am mai scump în lume, comoara mea, pe tine.
De-ncerc câte odată a pune pe hârtie
Un șir… De cer imagini la goala fantazie
Nimic nu am de-a spune, de n-oi vorbi de tine
Și singură icoana-ți în veci în minte-mi vine.
Gândești, pricepi tu oare cât pot fi de sărac
Să fii a mea nu este putință să te fac
Cu mintea mea casteluri în Spania câștig
Mă vezi plângând cum suflu în mâinile-mi de frig
Și urmărind pieirea visărilor deșarte
Eu văd menit că-mi este să n-am de tine parte.
Când totul îmi lipsește, când soarta mi-i mai rea
Atunci alese dânsa, ca tu să fii a mea…
Atuncea când coturnul voi-voi să-l discalț
Să fiu o secătură cum sunt și cialalți –
[…] S-ajung la un renume, ce azi s-ajung nu pot
Căci n-am învățat încă să-nalț pe-un idiot
Când voi ajunge și eu la arta de-a trăi
Și moale îmi va merge și bine-oi grămădi
Când voi ave asemeni ce lumea poate da…
Mă tem, iubită dulce, că nu-i mai fi a mea.
Și de-i și fi… ave-vei în ochi-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala sărmanei mele vieți?
Voi fi supus duioasei, ne mai simțitei munci
Din toat-a mea putere să te iubesc și-atunci?
Celei care minte – de Ion Minulescu
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii, -alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Zilele ce oi fi viu – de Ienăchiță Văcărescu
Zilele ce oi fi viu
vrednic aș vrea ca să fiu,
Oftând, ca să te slăvesc,
dar cum poci să îndrăznesc?
Iscusit aș trebui
să fiu, să poci zugrăvi
Chipul tău care dă rază
soarelui, și-l luminează.
Oi putea oare vreodată,
păn’ nu merg pe lume-ailaltă,
Măcar pe scurt să-ți vorbesc,
să vezi cum mă chinuiesc?
Oftările-mi sărcinează
pieptul, viața-mi scurtează,
Răpaus, viaț-oi avea
numai Stixul când o vrea.
Poezii de dragoste pentru el
La fel de lin ca mâinile prin mâneci, de Constanța Buzea
Tu vei dori să fiu îndepărtată,
Misterul meu să te înnebunească,
Închisă-n limba mea neomenească
Fiind ce nu poți fi tu niciodată.
Tu vei dori să te aștept cu mască
Și vei dori prin mine să aluneci
La fel de lin ca mâinile prin mâneci,
Când eu foșnesc și ele să foșnească.
Și vei dori, și eu voi fi în stare
Să ma predau restriștilor finale
Cu umilință și cu nepăsare.
Tu vei dori atât de multă jale,
În răutatea ta strălucitoare,
Încât voi fi ca de zăpadă moale.
Poezii de dragoste și despartire
De-abia plecaseşi de Tudor Arghezi
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Epilog sentimental de Ion Minulescu
[…] Da-mi ochii-ti plinsi, sa-i mai sarut odata,
Si nu-ti mai cer nimic !…
Tu n-ai ghicit
Ca melodia intregirii noastre s-a sfirsit
Si toata fericirea-mprovizata
Cu care ne-avintam tot mai departe
N-a fost decit iluzia ca ne-am iubit
Ca doua manechine cu suflete de vata,
Pastrate-ntr-o vitrina cu geamurile sparte ?… […]
IUBIRI TRECUTE
Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Când amintirile… de Mihai Eminescu
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.
Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.
A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
XVI – de Geo Bogza
Ioana Maria sunt întâmplări
care au loc în lume
o singură dată.
Și dimineața aceea de toamnă
când tu aveai în mână doi trandafiri
și ne plimbam pe străzile orașului n-are să mai fie niciodată.
Și seara aceleiași zile
când eu am fost mai trist ca oricând
și am rămas pe treptele portului
de unde plecau corăbii
și tu aveai să pleci cu ele
pentru totdeauna,
n-are să mai fie niciodată.
N-are să mai fie niciodată
nici după-amiaza de primăvară
când tu ai fost singură și tristă
și te-ai plimbat pe câmp
și mi-ai adus o floare.
Si n-are să mai fie niciodată
ploaia care a venit în pădure
și nici pădurea
și nici mersul nostru peste coline
în seara aceea atât de gravă și de fantastică.
Și n-are să mai fie niciodată
ziua în care ți-am spus:
Ioana Maria, tu fluturi deasupra mea,
ca un stindard.
N-are să mai fie niciodată
nici noaptea de primăvară
când noi am fost iar împreună
și eu am scris numele tău cu lumini
care se aprind și se sting, se aprind și se sting
în vârful catargelor
și numele tău a pornit în noapte
și merge și acum mai departe
din stea în stea, din cer în cer
așa cum l-am scris eu atunci
în vârful catargelor
lumini care se aprind și se sting, se aprind și se sting
ducând în noaptea imensă a luminii
umele tău, Ioana Maria.
De câte ori, iubito… de Mihai Eminescu
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.
Revedere de Octavian Goga
Un cântec legănat odată
De sfânta-ntindere albastră
În noaptea mută,-nfiorată –
Așa a fost iubirea noastră…
Noi ne duceam pierduți de mână
Și ne-mpleteam din visuri salbă,
Și noaptea ne era stăpână.
Și mărturie – luna albă.
Din ale inimilor șoapte
A prins un cânt înfiripare,
Și l-am cântat atunci în noapte,
Pășind alături pe cărare…
Dar, vezi, zoritul dimineții
Ne-a dușmănit pe noi, sărmanii,
S-au dus în lume cântăreții,
Și nu s-au mai văzut cu anii.
Drumețe firi nemângâiete,
Străbatem azi aceleași lunci –
Ne-ntreabă florile șirete:
„Mai știți voi cântecul de-atunci?”
Pe noi un dor ascuns ne sapă
Și-nfiorați noi ne gândim
La morții care ies din groapă
Și rătăcesc prin țintirim…
Cântec de inimă albastră – de Mircea Dinescu
Mai știi cum te strigam pe-atunci
“icoana cu picioare lungi”
veneai pe râu sau râu erai
curgeai în mine până-n rai
cu limba preschimbată-n bici
vânam pe coapse iepuri mici
vânam prin pulpe fân mieriu
erai mireasmă eram viu.
Dar of of of desiș de ochi
acum de mine trag trei popi
carnea-mi miroase de pe-acum
a scândurică de salcâm
pe când mânzește muști din cai
mie țârăna-mi spune hai,
mie ulcica-mi spune blid,
iubire – măr rostogolit
Lied domestic de Alexandru Mușina
Prințesa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuți și fundul cam mare,
Îmi spune “ești leneș, nimic nu te interesează”,
Îmi zice “se vede că nu îți pasă,
Nu-ți pasă”.
Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângăi pe gât și-i spun că e minunată,
Ea îmi zice “lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz”. Îmi spune “iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că n-ai uitat de revistele tale”. Apoi
Plânge și țipă și sparge o farfurie:
Eu îi spun că e cam rea pentru o aproape soție,
Ea îmi strigă “ești un ticălo, ticălooos,
Nu-ți pasă de nimic” și se apleacă
Și strânge cioburile de pe jos.
Prințesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice: “mai încet, dragule, mai încet,
Știi…” Ea aproape plânge și zâmbește și zice:
“Dragule, dragule, dragul meu, încet…”
Amar – de Miron Radu Paraschivescu
Dragostea noastra a fost
cam sucita, far’ de rost,
c-a-nceput in primavara
ca un bob de lacramioara
si la urma a murit
ca un plans inabusit.
Da, eram noi amandoi,
bibilica-bibiloi,
cand ardea soarele-n toi,
parca dase boala-n noi:
gura ta, a de muiere,
de dulceata si de miere,
era arsita si boare,
ma topia si-mi da racoare.
Iti pica vorba domoala
ca descanticul de boala:
lacrima erau, si stea,
ochii tai de peruzea.
S-a ivit vr’un domnisor
care te-a vrajit usor,
ori ti-a fost mintea nauca
de te-a prins dorul de duca!
Au murit de-atuncea, toate.
Ceasul vechi
Ia ce mai bate,
cand in fiecare zi
toate sunt cum n-ar mai fi!
Sonet CCXL – de Vasile Voiculescu
Sa-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boala grea cu alta potrivnica s-alina;
Te uit… Uitarea numai de tine mi-este plina…
Si departarea-i inc-un adaos la iubire.
Pentr-un ragaz de-o clipa ma-ncatus nopti de-a randul,
Stau gata sa te-nabus… Cand far-a-mi da de stire,
Cu-ntortocheri de vulpe, misel se-ntoarce gandul
Sa-ti mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam intaia oara; zambind, citeai alene…
Si te-ai intors: deodata cu fulgerul orbirii
Tasnira pe sub pumtea arcatelor sprancene
Scaparator de-albastre suvoaiele privirii.
Te blestem, amintire! Ca o nebuna-mi strangi
Amarul colb de patimi in stupii tai natangi.
