Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 45

Recenzii carti bune

Ultimele

Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Adriana Gionea
-
0
Noapte de sarbatoare si alte povestiri – Italia lui Pavese, decupata dintr-un film neorealist

Dacă îţi plac filmele ce au definit cinematografia italiană postbelică, asociată Neorealismului, vei aprecia toate cele paisprezece proze incluse în volumul Noapte de sărbătoare şi alte povestiri, prin care Pavese poate fi considerat un vizionar ce a prezis prin temele sale noua direcţie a regizorilor din ţara lui. Îmbinarea dintre mizerie şi melancolie, dintre poezia fragilităţii umane şi disperarea izolării, scenele de la periferia zgomotoasă, contrastul dintre solitudine şi vitalitatea frenetică de pe malul sudic, plin de bărci vechi şi cherhanale, unde mişunau bărbaţii mânaţi de instincte, singurele ce-i supravieţuiesc lipsei de speranţă, şi femeile ce se fofilau în faţa unei posesivităţi patriarhale, şi unde vilele cu vedere spre mare, necontaminate de mirosul peştelui, ascundeau tragediile celor înstăriţi, iar cocioabele cu pereţii coşcoviţi scuipau afară protagoniştii unor himere adeverite sau, dimpotrivă, esuaţii propriilor iluzii, se reunesc în aceste povestiri având consistenţa psihologică a unui microroman şi dinamismul îmbibat în culoarea locală a scenelor vivante specifice unui film pe care îl vezi şi îl revezi la cinematecă.

Fiecare dintre cele paisprezece proze ar fi putut deveni un punct de plecare pentru scenariul unui film neorealist, iar personajele, cărora greutăţile, dezolarea, micile speranţe, singurătatea sau melancolia le oferă expresivitatea stridentă a marginalilor sau a burghezilor depresivi, par desprinse dintr-un film regizat de Vittorio De Sica, Pasolini, Fellini sau Antonioni. Ai impresia că descoperi tipologii umane ce aveau să devina memorabile în filme precum Accatone sau Mamma Roma, asociate cu o anumită reprezentare vizuală a unor paria de la periferiile italiene (povestirea Lanul de grâu), a săracilor din sudul tradiţionalist şi machist (Pământul exilului, Închisoarea) şi a celor din înalta societate, forţaţi să se aventureze în mediile străine lor (Sinucideri) sau să devină captivii propriei melancolii, ceva mai senine şi lipsite de izul strident (Vila de pe colină).

Povestirile scrise de Cesare Pavese au toate ingredientele unui tablou social, dar personajele sale au parte de suficiente explorări interioare care să le individualizeze, încât să nu rămână la stadiul de simple tipologii reprezentative pentru vocea colectivă. Deşi începe prin a fixa detaliile sociale şi atmosfera în care sunt ţintuite personajele sale, ancorate într-un anumit mediu din care nu mai pot ieşi, Cesare Pavese face suportabile detaliile specifice unei dezolări sufocante prin introspecţii duioase, printr-o ambiguitate vaporoasă a deznodământului şi prin reacţiile sentimentale nebănuite într-un mediu apăsător. Scriitorul italian reuşeşte să evite realismul brutal sau naturalismul în disecarea instinctelor fetide, printr-o pâcla nostalgică precum o reverie picturală în mijlocul unor sate sau mahalale îmbibate în mirosuri grele aduse de peştele săracilor şi de igrasie. Personajele sale se zbat să reziste în faţa abrutizării chiar dacă spre final unele dintre ele se lasă târâte de instinctele ce le mână spre acte impetuoase (auto)distructive. Mediul lor nu este unul plin de orizonturi claustrate din anumite romane scrise de Zola, ci mizeria dă întotdeauna spre un cer larg, orbitor precum cel dintr-o aşezare siciliană cu tărâmuri bătute de soare, sau plat şi întins precum un câmp, unde au supravieţuit cocioabele de la marginea unui oraş industrial. Sub acest orizont din care vine lumina peste micile bucurii ale săracilor şi peste tristeţile celor prinşi între periferie şi vilele dichisite de pe coline ajungi să simţi printre pagini când acea pulsaţie a furnicarului atât de bine redat într-un film neorealist, când liniştea inundată de lumina unei priveslişti de care unele personaje ajunse clandestin pe terasa unei reşedinte cochete se bucura pe ascuns (Aventura).

Povestirile din acest volum formează contraste. Este contrastul între masculin şi feminin, din vremea în care bărbaţii făceau caz de virilitatea primitivă şi posedau, iar femeile se răzvrăteau pe ascuns în escapade ce nu ţineau cont de termenul emancipare, ci de mici flirturi cu iz libertin care sfârşeau în doznodământul gradios al tragediei cauzate de gelozie (Jacheta de piele). Este contrastul dintre lumea săracilor din Sud, care începeau să-şi caute norocul în fabricile din Torino sau pe docurile de peste ocean, şi calmul monoton al celor mai norocoşi, ce ajungeau să cunoască mizeria doar din postura de observatori ce se puteau întoarce oricând la terasele vilelor înconjurate de grădini înmiresmate. Este contrastul dintre foşgăiala celor mânaţi de plăcerile simple, ce alină pântecele sau ostoiesc foamea instinctuală, şi zbaterea depresivului ce alunecă în febrilitatea dezolării estivale (Familia). Este constrastul dintre francheţea primelor explorări frenetice, asociate unor plebei rudimentari, şi evitarea austeră ce ia forma unor superstiţii deloc favorabile abandonului în obiceiurile laice puse pe seama nopţii în care este celebrat Sfantul Roco (Noapte de sărbătoare). Este contrastul dintre naivitatea copilăriei (Marea, Vise în tabără) şi primele descoperiri erotice voyeuriste (Prima iubire). Şi mai este contrastul strâns legat de structura povestirilor, dintre cele în care dramele sunt apăsătoare şi cele în care narativul este anulat în favoarea unor scurte pasaje introspective ce alunecă în reveria nostalgică, derulând o retrospectivă luminoasă a copilăriei înaite de invazia senzuală (Sfârşit de august) sau o viziune sentimentală asupra universului masculin, puternic îmbibat în machism, dar care, prin evocarea unei camaraderii senine, a unui peisaj marin şi a unor tristeţi sfâşietoare înecate în melancolie îţi amintesc de personajele masculine din lumea descrisă de Hemingway în prozele din volumul Men Without Women. Cesare Pavese a fost printre primii care au promovat cărţile scrise de Hemingway în Italia, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva stilul ce îmbină concizia observaţiei, destăinuirea la masculin şi tonul nostalgic prins între lirismul expansiv şi expunerea lapidară, în acele povestiri ce nu depăşesc douăzeci de pagini (unele nici măcar cinci), a fost puternic influenţat de prozele scrise de Hemingway, căruia a vrut să-i adauge melancolia din jinduirile meridionalului .

În aceste povestiri, Cesare Pavese a reunit umanitatea Italiei sudice, realismul apăsător şi evadarea în melancolia solitarului neîmplinit, apoi le-a trecut prin sita prozei moderniste descoperite la autorii anglo-saxoni traduşi înainte de a deveni marii clasici ai secolului trecut. Personajele sale trăiesc expansiv şi pătimaş fiecare tragedie şi experienţă, năpustindu-se în exterior cu hotărârea celui pentru care numai emoţiile tari şi copleşitoare au dreptul să existe, retrăgându-se apoi în carapacea reveriei nostalgice asediate de mirosulul mării devenit sufocant şi al umezelii prăvălite peste amărăciunea unui sat meridional sărac. Personajele însingurate ale căror tristeţe depresivă şi disperare mascată de porniri năvalnice ascundeau nişte motive aparent absurde şi greu de explicat prin firul cauză-efect se încriau perfect în noua viziune a scriitorilor italieni din decolul trecut, ce au ştiut să exploreze prin descrierea stranietăţii emoţionale, sub care se ascunde bisturiul analizei psihologice, toate acele stări aparent inexplicabile în cuvinte. Între pofta de viaţă şi epuizarea existenţială ce duce la paralizia unei decizii finale, la contradicţii interioare vecine cu alienarea sau la amânarea nevrotică a unei acţiuni, Cesare Pavese nu vede nişte simptome ale bolii, pe care să le trateze într-o cheie patologică lămuritoare precum o deducţie psihanalitică, preferând în schimb misterul stranietăţii ce avea să devină sursa inovaţiei cinematografice în expunerea abisurilor afective, în decada lui Antonioni.

Noapte de sarbatoare - copertaEditura Polirom, 2016

 

Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Adriana Gionea
-
0
Calator prin Europa – Paris, Londra, Florenta, Zurich, Roma, Berlin, vizitate de autorul romanului “Ghepardul”

Giuseppe Tomasi di Lampedusa a lăsat în urma lui mai mult decât nişte scrisori picturale despre Europa urbană din perioada interbelică. Dincolo de monumente istorice, artere-furnicar, expoziţii de artă, cluburi exclusiviste londoneze sau ospăţuri scoţiene ce trădează apetitul demn de un veritabil sicilian, vei da peste o reflecţie caustică, precum o satiră, asupra diferenţelor culturale.

Europa celui ce avea să scrie peste ani unul dintre cele mai bune romane italiene era fragmentată de abisuri greu de trecut. Existenţa lor dezvăluia nişte contraste imposibil de conciliat. Erau contrastul dintre eleganţa aristocraţiei anglo-saxone şi comedia umană cu iz provincial din saloanele decrepitei nobilimi meridionale prinse în conflictul dintre plebeii de stânga şi adepţii fascismului susţinut şi de o parte dintre aristocraţii palermitani ce se temeau de confiscarea averilor şi aşa roase de prea multe datorii şi cheltuieli nesăbuite, dintre monumentalismul conservator din artele plastice şi inovaţiile stilului decorativ, dintre metropola cosmopolită înţesată de chipurile pierzaniei şi ale tristeţii şi boemia senină a oraşelor precum exuberantul Paris. Peste toate aceste observaţii legate de o Europă scindată presară o luciditate ironică necruţătoare revărsată asupra Siciliei natale dojenite fără menajamente şi o viziune deloc uşor de înghiţit sau corectă, în ochii unui cititor actual, asupra lui Mussolini, pe care îl vede drept un salvator, un binefăcător, un luptător împotriva bolşevismului şi un apărător al vechii orânduiri aristocrate din Sud.

Ludic, plin de umorul exploziv al meridionalului ce se înfruptă sarcastic din tot ce au marile oraşe europene de oferit şi un cusurgiu plin de rafinament când observă defectele unor civilizaţii zguduite de contradicţii şi crize sociale, Lampedusa evită acel ton melancolic al introspectivului ce devine martorul de la zenitul unor vechi modele şubrezite de Primul Război Mondial. Fiecare pagină este un vârtej de replici epistolare pline de efervescenţa unei autoironii, adresate rubedeniilor din Sicilia, prin care le înfaţişează, cu acele necruţătoare observaţii pişcătoare, îndreptate mai întâi împotriva ţinutului natal, frumuseţile unei Europe civilizate, străbătute între anii 1925-1930. Plimbările prin oraşele scoţiene împânzite de spiritul goticului de un mistic fantasmagoric, descrierea periplului londonez prin luxuriantele fraze picturale străbătute de tonul caustic îndreptat spre aristocraţia siciliană înţepenită în provincialism par mai degrabă nişte schiţe şi au consistenţa unui hibrid între proză şi memorialistică, apreciat de cei ce l-au redescoperit pe Lampedusa prin volumul Sirena şi alte povestiri.

Încă de la primele pagini îţi dai seama că stilul epistolar preferat de Lampedusa nu este decât un pretext pentru a-şi expune opiniile privitoare la societatea siciliană şi la destinul culturii europene, doar că preferă o bonomie înţepătoare în locul unui discurs introspectiv mohorât. Europa occidentală străbătuta de el nu este farmecul unui road trip cu privelişti memorabile (în ciuda unor ceruri în culorile lui Turner), personaje pitoreşti născătoare de anecdote sau de mult-aşteptatele descrieri subiective ale oprelelor de artă iconice. Călător prin Europa nu este o lectură pentru cei care vor să vadă o lume prin ochii unui erudit, ci să înţeleagă mai bine modul în care acesta îşi reprezintă lumea plecând de la formele pe care le iau cele văzute când sunt prelucrate de mintea plină de credinţe personale referitoare la realitatea subiectivă fixată într-o anumită epocă. Nu impresiile vizuale sunt scopul, ci trăirile şi gândurile proiectate asupra lor, care îl transformă pe scriitorul italian într-un etalon al aristocratului meridional confruntat, în timpul unei călătorii îndelungate, cu altă cultură, în care normele, ritualurile sociale, reprezentările artistice, ascensiunea economică sau relaţia cu trecutul îl pot face să se îndoiască de validitatea propriilor modele.

Tocmai importanţa acordată scenelor în care prezintă interacţiunile umane asemenea unui ceremonial îţi oferă o imagine vie asupra diferenţelor culturale din Europa interbelică, aşa cum erau percepute de un aristocrat venit dintr-o lume împotmolită în tradiţii pe care imaginea spectacolul uman rafinat din Londra le poate face să pară un obstacol în calea progresului. Lampedusa nu este un ghid al cititorului, nici un simplu observator, ci un veritabil actor care, prin scenele în care interacţionează cu semenii de pe alte meleaguri, captează diversitatea ritualurilor ce pot decide reuşita unui dialog, dincolo de cuvinte. La un moment dat ai impresia că te găseşti într-un muzeu al ceremonialului social, în care înveţi cum să abordezi problema evaluării unor porţelanuri de Sevres chiar cu unul dintre iniţiaţii din lumea galeriilor londoneze, cum este reprezentată verbal ierarhia în cel mai mare templu exclusivist din Palermo-Clubul Bellini, cum să împaci pasiunea pentru o tânără cu eticheta discreţiei recomandate la un eveniment cu ştaif de la Paris, cum oferă majestatea britanică nişte gratificaţii unui prinţ african loial colonialimsmului sau cum să îmbrăţişezi (dacă te-ai întoarce în timp) minunile tehnologiei în primele săli de cinema unde pătrunde sonorul sau în Berlinul cucerit de un aparat de radio, un Berlin în care Lampedusa vede aceeaşi vietate urbană expansivă şi devoratoare imaginată de Lang în filmul Metropolis.

Dincolo de imaginea unei Europe văzute de un sicilian ce devine în acelaşi timp martorul unei nobilimi meridionale ce-şi pierdea încet, încet, strălucirea, vei găsi un autoportret involuntar deloc măgulitor, demitizant chiar. Deşi a revoluţionat romanul italian prin capodopera Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa îţi va părea, în unele scrisori, un nobil snob închistat în vechile modele culturale. Preferă un Paris cu farmec provincial şi faţade împodobite, cu cuconiţe gureşe şi răutăcioase, cu prăvălii inspirate, nicidecum cosmopolita mască pestriţă din Montmartre. Trece indiferent pe lângă un templu al teatrului de avangardă parizian fără a simţi fiorii pelerinului boem ce s-a autoeducat citind manifestul suprarealist, eseuri despre Cubism sau Dadaism. În deceniul marii explozii avangardiste, scriitorul admiră, atunci când vizitează Tate Gallery, un Degas în locul unui pictor modern şi nişte compoziţii semnate de Sargent şi redate într-o descriere caricaturală dincolo de care poţi găsi nişte germeni ai antisemitismului când Lampedusa este gata să dea de pământ cu burghezii Wertheimer, imortalizaţi într-o serie de portrete în care el vede nişte plăvani arivişti ce miros a ghetouri şi au nişte odrasle ale căror fizionomii trădează, în ochii lui, numai vicii şi ratări.

Desprins de grandoarea monumentalistă a unei personalităţi, Lampedusa din scrierile epistolare este mai degrabă un personaj cu lumini şi umbre, ce te atrage prin umorul savuros prin care oferă vitalitate impresiilor, trimiterilor cu subînţeles la operele lui Shakespeare şi la clasicii occidentali, dar te şi descumpăneşte atunci când îşi arată dispreţul faţă de evrei, prin referinţe cinice la discriminarea lor şi prin descrieri caricaturale asemănătoare celor pe care naziştii aveau să le folosească în timpul propagandei. Este un Lampedusa între Shakespeare şi Mussolini, cât se poate de asumat, şi care, printr-o prelucrare epistolară a percepţiei sale referitoare la Europa interbelică, poate deveni un punct de plecare pentru discuţiile despre transformările şi tensiunile unei perioade ce a despărţit cele două mari traume prin care a trecut omenirea în secolul trecut. Punând cap la cap reflecţiile despre decăderea aristocraţiei meridionale, rândurile despre modul în care erau percepuţi burghezii evrei şi povestea unor latifundiari din Pisoiaşii orbi (din volumul Sirena şi alte poestiri) aflaţi în plină ascensiune într-o Sicilie care începea să resimtă efectele scindării, poţi avea o imagine mai clară a modului în care schimbările de la nivelul ierarhiei sociale au putut alimenta extremismul politic.

Calatorie prin Europa - copertaEditura Humanitas, 2016

La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Adriana Gionea
-
0
La ronde de nuit – Patrick Modiano despre Iuda in Parisul confiscat

Modiano a încercat imposibilul în ochii celor încă bântuiţi de traumele şi de procesele colective din tribunalele sau din pieţele oraşelor franceze ocupate de armata lui Hitler – să incite la compasiunea faţă de un protagonist care s-a infiltrat printre cei din Rezistenţă pentru a-i da pe mâna colaboraţioniştilor, nimeni alţii decât aliaţii naziştilor în Parisul ocupat. După ziua debarcării în Normandia, francezii acuzaţi de colaborarea cu naziştii au devenit paria societăţii, acuzaţi de jafuri, încurajarea deportărilor în zona lagărelor de concentrare, spionaj împotriva propriei naţiuni şi de implicarea în tot felul de afaceri tenebroase, de la tortură, vânzarea unor identităţi false, confiscarea proprietăţilotr aparţinând vecinilor ce au fugit din calea naziştilor până la contrabanda şi traficul cu opere de artă intrate în patrimoniul umanităţii.

Nimic din toate acele infamii permise într-un Paris aproape pustiit de exodul celor îngroziţi de ocupanţii hitlerişti, dar în acelaşi timp umplut până la refuz de proxeneţi, contrabandişti, ofiţeri de poliţie corupţi, şarlatani, dizeuze amatoare şi cocote fără glorie ce şi-au atribuit origini aristocrate, devenind colegele de suferinţă şi de huzur clandestin al prinţeselor bizantine decăzute, nu lipseşte din romanul intitulat La ronde de nuit. Vei descoperi un Modiano dedicat explorării fotografice a unei lumi subterane ce supravieţuieşte din acţiunile murdare comandate de ocupanţi, în care întunericul prinde contur, un Modiano dinaintea stăpânirii exersate a jocului cu umbre şi reprezentările evazive ale unor drame apăsătoare.

În mijlocul acestei faune compuse din marginalii unor zone rău famate, ce au ieşit la suprafaţă colcăind lacom printre obiecte de preţ şi băuturi fine strecurate dincolo de controlul ocupanţilor, se detaşează un protagonist ce nu are trăsăturile unui om lipsit de scrupule, ci mai degrabă pe cele ale unui puşti abia ieşit din adolescenţă, care şi-a păstrat ezitările, confuziile identitare şi perpetua căutare a unui sens existenţial specifice acelei vârste. Doar că, asemenea multor personaje masculine dintr-un roman scris de Patrick Modiano, acesta îşi îneacă adolescenţa într-un vid afectiv impregnat de introspecţii aduse în zona unui clarobscur sinistru. Aceste introspecţii prin care îşi asumă toate infamiile, apartenenţa la banda trădătorilor şi pedepsele viitoare nu fac decât să arunce mici fascicule dătătoare de fiori demonici asupra propriilor defecte, asupra propriei singurătăţi, pe care o priveşte ca pe un dat iremediabil, şi asupra epocii sale care nu acceptă decât eroii, fie că este vorba despre implicarea în acte onorabile sau despre cele duse la bun sfârşit de canalii.

Pare a fi acelaşi puşti singuratic nimerit în mijlocul unor interlopi ce-şi făceau de cap nestingheriţi în timpul Ocupaţiei, care avea să apară şi în următorul roman –Les boulevards de ceinture. Romanul La ronde de nuit te atrage precum o galerie fotografică unde umbrele unui spectacol burlesc frizând grotescul, ce plutesc în marasmul din jurul personajului central, par mai dense şi mai hâde, precum protagoniştii cu trăsături de interlopi imortalizaţi de Brassai. Contrastul dintre singurătatea ce-ţi poate stârni compasiunea pentru acele personaje ale lui Modiano condamnate la tristeţea unui abandon şi la explorarea sterilă a unui trecut evaziv şi cinismul personajului central, îndreptat în primul rând spre sine însuşi atunci când se compară cu Iuda, când priveşte în faţă propria tendinţă de a se distanţa emoţional de semeni printr-o lipsă de scrupule mai mult sau mai puţin asumată îl derutează pe cititorul înzestrat cu darul empatiei, care nu ştie ce să mai creadă ori de câte ori îl compătimeşte pentru existenţa lipsită de afecţiune ce l-a împins în lumea scursurilor ce profită de pe urma celor ameninţaţi de regimul nazist.

Intrat precum un copil debusolat în labirintul plin de intrigi macabre al unor lupi feroce, apoi uns cu toate alifiile unui trădător sau agent dublu, în limbajul şarlatanilor ce şi-au stabilit cartierul general într-un hotel din square Cimarosa, transformat într-un depozit plin de tablouri şi alte obiecte preţioase furate, după ce fost confiscate de la proprietarii puşi pe fugă de vremurile ameninţătoare, protagonistul este când victima abandonată de familie, când un colaborator abil, secătuit de umanitate, care profită de încrederea unei reţele de partizani ce luptau împotriva naziştilor pentru a o deconspira la cererea unui grup condus de colaboratorii armatei de ocupaţie. Deşi îi place liniştea securizantă a unei vieţi anonime, devine persoana de încredere a partizanilor şi preferatul şefului ce a încropit reţeaua celor au făcut rost de legitimaţii false pentru a intimida victimele jafurilor, proprietarii unor opere de artă şi ai reşedinţelor cochete şi luxoase, tranzacţionate apoi pe piaţa subterană a îmbogăţiţilor de conjunctură.

D’ici quelque temps, tous ces tenebreux personnages seraient la proie des pieuvres, squales et murenes. Je partagerais leur sort. De plein gre. Cela m’etait apparu tres clairement une nuit ou je traversais la place de la Concorde, les bras en croix. Mon ombre se projetait jusqu’au seuil de la rue Royale, ma main gauche atteignait le jardin de Champs-Elysee, ma main droit la rue Saint-Florentin. J’aurais pu me souvenir de Jesus-Christ mais je pensais a Judas Iscariote. On l’avait meconnu. Il fallait beaucoup d’humilite et de courage pour prendre a son compte toute l’ingnominie des hommes. En mourir. Seul. Comme un grand. Judas, mom frere aine. Nous etions l’un et l’autre d’un naturel mefiant. Nous n’esperions rien de nos semblables, ni de nous-memes, ni d’un sauveur eventuel. Aurais-je la force de suivre ton exemple jusqu’au boit? Un chemin difficile. Il faisait de plus en plus noir… (pag. 96).

Deşi în ochii celorlalţi este deja condamnat, el însuşi aşteptând urcarea pe eşafod când Parisul va reveni la viaţa de dinaintea invaziei, Patrick Modiano reuşeşte să-l sustragă unei judecăţi simple şi îl înzestrează cu nişte emoţii şi trăsături contradictorii menite să te inducă în eroare, stârnindu-ţi când mila, când puternicul dispreţ în faţa unui trădător ce a slujit răul absolut în perioada marcată de Holocaust. Cum îi reuşeşte acest lucru aproape imposibil? În primul rând se concentrează asupra unei atmosfere în care sordidul şi hedonismul decadent al Parisului de altădată îi oferă, cel puţin la început, alibiul fragilităţii şi al naivităţii acestui protagonist de numai douăzeci de ani, abia intrat în viaţă, care, în primele pagini, pare băiatul manierat încolţit de nişte derbedei periculoşi, mai ales că este prezentat în postura de protector cu instincte paterne a două femei lăsate de izbelişte, una dintre ele fiind nevăzătoare, cealaltă, doar o copilă. Aproape că îţi vine să-i spui că nu a bănuit în ce s-a băgat acestui băiat abandonat de o mamă pe care o intreţinuse din comisioanele primite drept răsplată pentru activităţile detectiviste de identificare a comorilor bine ascunse de cei nevoiţi să părăsească Parisul în grabă. În al doilea rând, Modiano diluează reperele temporale până când renunţă la succesiunea cronologică a faptelor, aşa cum face în toate romanele sale în care trecutul invadează prezentul, viitorul devine un trecut repetat la nesfârşit, iar istoria pierde consistenţa veridicităţii din proza realistă în favoarea unei distorsiuni subietive prelucrate vizual ca într-un experiment fotografic plin de fiorii sumbri ai unui thriller politist cu tentă noir şi gangsteri de cea mai joasă speţă.

Odată ce a fost dinamitată coerenţa unei ordini cronologice, atât la nivel narativ cât şi la nivelul biografiei unui personaj dezvăluit lent, prin introspecţii reci şi zvâcniri candide imprevizibile, Patrick Modiano devine liber să monteze episoadele poveştii într-un puzzle de gânduri şi trăiri, asamblând şi dezasamblând nişte detalii-cheie, lămuritoare, astfel încât portretul moral să devină precum un joc al oglinzilor, în care imaginea este într-o continuă schimbare. În anumite pasaje regrupează detaliile din paginile anterioare în acea ordine care să îţi permite dacă nu schimbarea verdictului, măcar amânarea lui, dându-ţi impresia că stai în faţa un personaj fragil, supus terorii ce schilodeşte voinţa şi curajul, lăsând instinctul de conservare să se dezică de valorile fundamentale până la distrofia iniţiativei şi a curajului de a se împotrivi în preajma răului, prezentându-l apoi în postura spionului ce subminează din interior acţiunile partizanilor care îşi riscă viaţa pentru eliberarea Franţei. Mai mult, ceea ce poate fi considerată o blasfemie litareră la adresa justiţiei bazate pe dovezi istorice merge atât de departe în lumea lui Modiano încât sala de tribunal este învadată de speranţa cititorului de a-şi vedea personajul salvat de propria căinţă prin curajul de a le întoarce spatele impostorilor aliaţi cu naziştii.

Protagonistul abia ieşit din adolescenţă purtând cu sine o identitate vagă, ce transformă prezenţele marcante din viaţa lui în umbre volatile, racolat sau pur şi simplu adăpostit de nişte personaje dubioase, devine aproape omniprezent în romanele scrise de Modiano, în care percepţia asupra vinovăţiei, echităţii şi ispăşirii devine fluidă pe măsură ce analiza psihologică, la fel de subtilă, decretează triunful perspectivei subiective asupra unor concepte umaniste universale precum: Libertatea, Onoarea sau Dreptatea, invocate adesea de cei din Rezistenţă, consideraţi de protagonist nişte idealişti incurabili, ale căror lupte morale pot aduce pieirea. În primele romane scrise de Modiano (La ronde de nuit este al doilea), maleficul prinde un contur ferm şi poate fi asociat unor imagini mai dense, în care detaliile sumbre capătă vâscozitatea unor nisipuri mişcătoare şi au carnalitatea unui chip expresiv surprins în fotografiile devenite nişte mărturii ale vieţii de noapte din acea parte a Parisului cutreierată şi apoi imortalizată de Henry Miller şi de Brassai. Spre deosebire de alţi insinguraţi rătăciţi în zona liberă dintre prezentul vaporos şi trecutul prelungit al evanescenţei afective, protagonistul din La ronde de nuit era captivul unei perioade în care salvarea prin apropierea umană devenise la rândul ei victima fricii, nepermiţându-i evadarea în acel Paris boem al pierderilor suportabile din Câinele-fantomă, Orizontul sau Flori de ruină.

La ronde de nuit - copertaEditura Gallimard

Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

Adriana Gionea
-
0
Circling the Sun – Africa unei amazoane scandaloase, care a indraznit sa devina pilot

După ce a surprins tensiunile amoroase şi literare din epoca lui Hemingway în The Paris Wife, Paula McLain a revenit cu povestea unei personalităţi feminine controversate, acuzate de libertinaj într-o societate îngustă pentru acele fiice ale Evei aflate cu mulţi paşi înaintea vremurilor în care s-au născut şi a bărbaţilor ce le-au fost competitori în meserii asupra cărora ei deţinuseră monopolul până atunci. Este vorba despre Beryl Markham, una dintre primele femei care au pilotat, devenită faimoasă datorită scandalosului gust pentru independenţă într-o lume rigidă şi depăşirii unui record nebunesc în traversarea, cu avionul, a Oceanului Atlantic, în anii ’30, după ce uimise prin succesul ei ca dresoare de cai în coloniile africane, unde femeilor europene le fusese rezervat doar statutul de Penelopa mondenă, ce-şi cheltuia banii pe mătăsuri şi cocktailuri savurate la cluburi luxoase din Nairobi sau Mombasa, în timp ce aştepta întoarcerea soţului dintr-un safari periculos.

Inspirat din memoriile lui Beryl –West with the Night – promovate şi datorită interesului acordat de Hemingway, ce a ridicat în slăvi calităţile de scriitoare ale amazoanei aviator, după ce a vrut să verifice, fără succes, în timpul unui safari din Kenya, şi alte calităţi atribuite lui Beryl de bârfitorii ce nu vedeau cu ochi buni emanciparea ei profesională, şi nici sfidarea graniţelor vestimentare dintre sexe, Circling the Sun va fi o lectură irezistibilă pentru cei dornici să vadă lumea prin ochii femeilor ce au marcat secolul XX, şi care au fost seduşi de peisajele din Kenya lui Karen Blixen, descrise în cartea Out of Africa, dar şi captate apoi în filmul cu acelaşi nume având-o pe Meryl Streep în rolul principal. De altfel, Beryl şi autoarea daneză au fost foarte bune prietene, ambele fiind marcate de personalitatea aceluiaşi bărbat, aviatorul cu origini aristocrate- Denys Finch Hatton (interpretat de Robert Redford în Out of Africa), şi alături de care au format un triunghi amoros, explorat de Paula McLain într-o manieră care ignoră picanteriile în favoarea unei solidarităţi feminine sudate prin dorinţa de a cunoaşte alte culturi, setea de libertate, nonconformism, fascinaţia pentru Kenya sălbatică, dezamăgiri, pierderi şi mai ales de inadaptarea la standardele conservatoare mai rigide ca niciodată în comunitatea exclusivistă cu pretenţii elitiste a coloniştilor din high class-ul britanic. În această comunitate de aventurieri bogaţi şi hedonişti care ţineau totuşi la faţada unei reputaţii impecabile, Beryl aterizase precum un meteorit bizar şi ispititor în acelaşi timp, fiind considerată o femeie aşa cum nimeni nu-şi închipuia că putea exista, şi a cărei autonomie era socotită o provocare scandaloasă.

Circling The Sun - main imagefoto: AP/http://www.newsday.com/entertainment/books

Deşi promite să aibă toate ingredientele unui roman perfect pentru scenariul unei pelicule hollywoodiene filmate în Africa peisajelor luxuriante şi a răsăriturilor spectaculoase cu stoluri de păsări Flamingo deasupra unui lac, încât să pară o replică dată idilei înfiripate între personajele interpretate de Meryl Streep şi Robert Redford, Circling the Sun se dovedeşte a fi mai mult decât o pastişă neasumată a memoriilor şi poveştilor scrise de Karen Blixen. Chiar dacă primele pagini amintesc de peisajele şi de lumea triburilor ce înconjurau ferma şi plantaţiile de cafea ale baronesei daneze îndragostite de Kenya, Paula McLain reuşeşte să evite clişeele şi asemănările izbitoare, în ciuda plecării de la nişte detalii familiare cititorului îndrăgostit de Africa prezentată în cărţile europenilor interbelici. Spre deosebire de cartea lui Karen Blixen, în care găseşti povestea unei aristocrate rafinate care până la urmă reuşeşte să exploreze şi să înţeleagă lumea şi cultura Kenyei, acest roman are în centru o protagonistă care urmează un traseu invers. Crescută aproape de triburile ale căror secrete şi ritualuri le cunoscuse după ce prietenia cu fiul unui războinic local a făcut-o să îndure mai uşor abandonul matern şi prezenţa unui tată nu prea comunicativ, aviatoarea a trebuit să pornească spre o lume necunoscută: cea a unor playboy cheltuitori având generozitatea celor care pariază pe o amazoană ca Beryl de amorul excentricităţii, a femeilor ce-si îneacă amarul în cochetăria opulentă şi a nobililor aventurieri. O lume unde o femeie emancipată, care dorea să traiască pe cont propriu, devenea un trofeu sexual mai preţios ca fildeşul, iar fiecare dialog despre cursele de cai, la care participau şi cei dresaţi de Beryl, putea fi semnalul unui flirt neruşinat în ochii martorilor de la distanţă.

Image by © Bettmann/CORBIS
Image by © Bettmann/CORBIS

Din Kenya sălbatică, dar previzibilă pentru o femeie ce şi-a petrecut copilăria alergând prin savană şi învăţând să se apere de şerpi, de hiene şi de lei alături de băieţii ce luat parte la ritualurile de iniţiere, Beryl nimereşte direct în jungla coloniştilor din lumea civilizată, dar captivă în mentalitatea primitivă ce încuraja segregarea şi discriminarea femeilor. La început are ezitările şi complexele unei adolescente obişnuite mai mult cu prezenţa cailor, stinghere printre femeile ce îşi păstraseră garderoba ce se potrivea mai degrabă unor serate mondene din Londra sau Paris, nu acelui Nairobi care semăna la început cu un sat extins, şi printre snobii autosuficienţi şi ignoranti, ce doreau să le fie cărat şi pianul într-un safari. Apoi îşi descoperă propriile atuuri în lupta pentru autonomie şi devine, fără să vrea, sufletul vieţii mondene condimentate cu zvonuri deocheate după ce se impune într-o lume a bărbaţilor seduşi de curajul ei şi de amestecul între libertinajul pus pe seama femeii divorţate şi limbajul corporal ambiguu atribuit unei amazoane inaccesibile, implicate în câteva escapade clandestine înainte de renunţarea la căsnicia nefericită alături de un bărbat distant.

Circling the Sun - calulwww.laphamsquarterly.org

În această lume în care nu contau decât abilităţile feminine dovedite în jonglarea cu amantlâcurile ce presupuneau schimburile între partenerii unor cupluri legate de prietenii vechi, fără a renunţa la discreţie, în arta seducţiei ca sport monden şi în disiparea bârfelor devenite indispensabile precum un joc de societate câştigat de cel gata să distorsioneze cel mai bine impresiile false, Beryl îşi câştigă libertatea financiară şi afectivă. Armăsarii preţioşi dresaţi de ea se impun în mai toate cursele, iar Karen Blixen îi devine cea mai bună prietenă în ciuda unei rivalităţi provocate de întâlnirea cu Denys Finch Hatton, bărbatul alături de care îşi va accepta feminitatea aparte, îşi va explora emoţiile din perspectiva setei de libertate, va zbura pentru prima oară şi va cunoaşte urmarile cu două tăişuri a emancipării sexuale .

Circling the Sun - Denyswww.thetweedpig.com

Întâlnirea lui Beryl cu Denys, care a fost şi marea iubire a scriitoare Karen Blixen, nu este începutul unei rivalităţi feminine cu drame şi reacţii explozive, ci mai degrabă cu explorări afective în tăcerea înghiţită de nopţile opace din mijlocul naturii, cu aluzii transmise prin versurile lui Whitman despre trăirile neîmblânziţilor, citite lângă foc sau recitate în preludiul unei întâlniri clandestine. Relaţia dintre Beryl şi Denys are intermitenţele unui sezon ploios, cu puhoaie intempestive şi certitudini fluide, în timp ce legătura afectivă care o apropie de Karen Blixen devine solidă, bazată pe experienţele înstrăinării, ale singurătăţii femine într-o lume tradiţionalistă, înglodată în prejudecăţi şi norme sociale absurde, pe destăinuiri oprite la timp, înainte de a distruge loialitatea salvatoare a unei mari prietenii. Ambele sunt reprezentările diferite ale feminităţii sofisticate. Beryl, datorită sofisticatului joc androgin, curajului de amazoană perseverentă, ce învaţă cum să îmblânzească atât pericolele Kenyei, cât şi acea imprevizibilă junglă a societăţii patriarhale unde mişunau nestingherite snobismul retrograd şi obsesia pentru aparenţe. Karen, datorită unui talent artistic marcat de observaţii adânci şi viziuni insolite asupra dramelor şi relaţiilor umane, atât de bine expuse şi în volumul Povestiri de iarnă.

Legătura celor două va fi singura oază de umanitate în lumea civilizată unde Beryl va lupta pentru a se elibera de nişte parteneri sufocanţi, inclusv de tatăl copilului ei, un aristocrat ce prefera să se ascundă sub fusta mamei interesate de supravieţuirea arborelui genealogic. Se va zbate cu demnitate pentru rezista în ciuda unei reputaţii distruse de bârfe, pentru a evita falimentul, pericolele ce dădeau târcoale primelor tentative de zbor din secolul trecut, adesea urmate de prăbuşiri catastrofale, şi, mai ales, pentru a învăţa cum să trăiască privind cicatricile unor traume provocate de abandon, de pierderea unei saricini, de înstrăinarea de singurul bărbat pe care l-a iubit şi care a înţeles-o, acceptându-i idealurile de emancipare. Presărată cu dialoguri profunde şi tensiuni abil temperate de umorul rafinat, nicidecum cu trăirile vulcanice dintr-un triunghi amoros, această relaţie de prietenie ce depăşeşte limitările unui rivalităţi devine cheia explorărilor psihologice din povestea lui Beryl spusă de Paula McLain astfel încât să unească într-o legătură ombilicală relaţiile afective şi comuniunea aproape mistică, primordială, cu natura.

The lake was as still as a skin, as if this were the first morning of the world. I stopped and let the pony drink his fill, and when I monted again I clucked him from a walk into a canter, and the flamingos rose and turned like a tide. They swept one way over the rim of the lake, all pail bellies and furled wings, and then twisted back as a single body, a gyration of colour that swept up me inside it. I had been sleeping, I realized. Since the moment my father had told me the farm was finished, I’d been asleep or on the run or both. Now, there was sun on the water and the sound of a thousand flamingos beating the air. I didn’t know what would happen now. How it would be with Denys and Karen, or how all these snarled feelings inside me would be set to rights. I had no earthly idea of any of it, but at least I was awake now. At least there was that.

Ce se anunţa a fi încă un roman despre fetiţa crescută în puritatea sălbăticiei de la începutul timpurilor, apoi smulsă pentru a face faţă cerinţelor dintr-un mediu citadin încropit în inima unei colonii britanice îndepărtate dar cât se poate de aproape datorită unor norme rigide păstrate cu sfinţenie, ca în saloanele aristocraţiei, ajunge să te surprindă prin modul în care autoarea captează, apoi începe să picure fiecare semn al schimbării din lumea interioară a protagonistei astfel încât să resprire în acelaşi ritm cu schimbările unui peisaj în culorile apusului, ale turmelor de elefanţi, ale crestelor indigo, ale pădurilor înmiresmate ce promit să recucerească teritoriul coloniştilor. Asemenea unor animale sălbatice, a căror prezenţă imprevizibilă o accepţi cu admiraţie şi conştientizare a pericolului adus de o reacţie bruscă de intimidare şi de gonire a lor în tentativa de a domestici un tărâm imposibil de stăpânit fără a-i respecta legile, trăirile personajelor sunt acceptate cu tact, luate ca atare, interpretate şi citite după descifrarea unui alfabet interior diferit în cazul deschizătorilor de drumuri aflaţi între două lumi.

Romanul Circling the Sun a fost oferit de libraria Okian.

Circling The Sun - coperta 

Foe – Meseria scriitorului este hoinareala

Adriana Gionea
-
0
Foe – Meseria scriitorului este hoinareala

Ştim câtă hoinăreală înseamnă meseria scriitorului. Stăm, ne uităm pe geam şi un nor asemenea unei cămile trece prin faţa noastră şi, înainte să ne dăm seama, imaginaţia noastră ne-a şi dus până în nisipurile din Africa, iar eroul nostru (nimeni altul decât noi înşine deghizaţi) se bate în iatagane cu un tâlhar maur. Încă un nor trece prin faţa noastră, seamănă cu o corabie, şi cât ai clipi suntem aruncaţi pe ţărm, pe o insulă pustie, şi ne cuprinde disperarea. Pe Susan Barton, femeia pe care J.M.Coetzee i-o dăruieşte izolatului Cruso (varianta numelui din romanul Foe), nu insula unde ajunge după ce scapă cu viaţă de pe o corabie distrusă de o revoltă devine locul disperării, ci porturile unei lumi care se considera civilizată în comparaţie cu băştinaşii din colonii. În pustietatea înconjurata de ape, deloc turcoaz, aşa cum sunt cele din paradisul plin de palmieri ce răsar din nisipuri de un alb ireal, naufragiata Susan Barton găseste răgazul necesar pentru a-şi povesti viaţa în faţa unui Cruso taciturn şi ţâfnos, şi a sclavului Vineri, cu limba tăiată de vânătorii de sclavi mauri. Iar viaţa lui Susan este fecundă pentru o carte de aventuri. Plecată în Bahia pentru a-şi găsi fiica despre care i s-a spus că ar fi fost răpită de un corabier, devine martora unei lumi exotice, pline de bogăţii, de curiozităţi, de rase amestecate, dar şi de cruzime, apoi fuge în ultimul moment de pe nava care ar fi trebuit să-i asigure reintrarea în lumea “civilizată” prin Lisabona.

Dezgustată, dar şi atrasă de ursuzul Cruso, şi intrigată de misterul ce înconjoară tăcerea lui Vineri, după ce i-a cunoscut povestea devenită o prezenţă terifiantă în mintea ei din cauza mutilării suferite de acesta, Susan devine, în romanul scris de Coetzee, uterul capabil de a zămisli reflecţii despre legătura dintre supravieţuire, memorie, ficţiune, despre viaţă şi moarte, despre percepţia exoticului şi dificultatea occidentalului de a tolera, timp de secole, diferenţele culturale puse pe seama barbariei celor colonizaţi, despre adevăr şi minciuna vandabilă într-o literatură aruncată în mijlocul bursei unde se tranzacţionează scornelile captivante, despre nevoia de apropiere în prezenţa bunului sălbatic, despre adaptarea ca formă de îmblânzire a străinului şi despre singuratate.

Plin de pasaje sublime (în adevăratul sens al cuvântului) despre natura umană, dar şi de cruzimea revelată de muţenia sclavului african, Foe este un roman înşelător, cu mesaje insolite ascunse în spatele cuvintelor precum umbrele ce pândesc în abundenţa vegetală dintr-un tărâm necunoscut la care visau europenii în epoca marilor navigatori ce au deschis rutele spre Indii şi Africa. Până şi titlul este un miraj. La o prima citire, ai fi tentat să te rezumi la înţelesul negativ substantivului foe (vrăjmaş, adversar), ca apoi să îţi dai seama că, de fapt, ai de-a face cu adevăratul nume al lui Daniel Defoe înainte de a-şi cumpăra titlul nobiliar pentru a-şi masca originile plebee, acesta fiind un simplu fiu de negustor, aşadar inferior în ochii celor pentru care omul simplu rămânea un om simplu în ciuda priceperii de a le delecta imaginarul cu poveşti seducătoare despre aventurieri şi marginali ce-şi depăşesc, unii dintre ei, condiţia. După ce te-ai lămurit de unde vine Foe, te paşte o alta ispită a interpretării facile, care îţi spune că, de fapt, acest roman este o rescriere sau o continuare, în registrul unei parabole moderne, a romanului Robinson Crusoe, iar femeia care naufragiază pe insula lui Cruso, are o scurtă relaţie senzuală cu acesta înainte ca el să moară în timp ce se reîntorcea pe continentul natal, te face să-i dai crezare aceastei interpretări deoarece se duce ea însăşi la domnul Foe pentru a-l ruga să transforme într-un roman impresiile şi relatările ei despre zilele petrecute pe insula pustie alături de Cruso.

Dacă nici firul continuităţii postmoderne a unei opere clasice nu este de ajuns, atunci ai putea merge pe cel al unei reflecţii despre ascensiunea greoaie în lumea literaturii – protagonista Susan Barton fiind o deghizare metaforică a scriitorului debutant căruia reprezentanţii departamentului de marketing îi recomandă să adauge nişte detalii senzaţionaliste, aşa cum face şi Foe, care îi cere lui Susan să insereze nişte detalii picante despre şederea în Bahia sau despre canibalii de pe insula cândva locuită de Cruso (deşi ea nu văzuse vreo urmă de canibal). Mai mergi puţin către adâncul romanului ale cărui straturi simbolice, deşi aparent limpezi, sunt dense şi fecunde în interpretări precum o pădure tropicală, şi ajungi de fapt la modul în care fiinţa umană îşi reprezintă propria realitate când dă nas în nas cu exoticul, tradus prin sălbatic, miserios, înfricoşător, excentric, apoi încearcă să interpreteze folosindu-se de şabloanele culturale familiare lumea acestui străin.

Farmecul romanului este dat de veridicitatea oricărei interpretări alese de tine, iar, dacă îţi plac acele rescrieri ale romanelor consacrate şi care îţi oferă un spectacol al modificărilor perceptive asupra unei poveşti fluide precum imaginile din testul petelor de cerneală, atunci vei include Foe pe lista operelor fascinante, cu mesaje finale mereu în schimbare. La ispitirea cititorului a contribuit şi talentul lui Coetzee de a orna carnalitatea unei istorii cu priceperea unui negustor de poveşti din tărâmurile îndepărtate şi cu acel rafinament erudit ce permite îmbibarea festinului narativ de pasaje existenţialiste despre sensul vieţii redescoperit prin literatură. În acest roman ţi se dezvăluie un Coetzee a cărui scriitură, atât de frumos (şi migălos) tălmăcită de Irina Horea, capătă umbre candide şi lucirile unei duioşii enigmatice precum chipurile fiinţelor exotice dintr-un tablou de Henri Rousseau, în care perspectiva unei picturi naive permite desfăşurarea unei întunecimi tainice, puse pe seama începuturilor umane despre care se credea că au fost conservate în inima pădurilor din ţinuturile îndepartate, de unde venea şi Vineri, pe care Susan Barton, cu perseverenţa naivă a locuitoarei dintr-un regat ce posedă colonii şi inventivitatea unui pedagog excentric încearcă să-l înveţe noi forme de exprimare pentru a-i afla povestea din perioada în care a fost capturat de vânătorii de sclavi. Coetzee reuşeşte să reinterpreteze în cheie postmodernă un clasic ducându-se chiar în inima unei epoci apuse, pe care o explorează cu mijloacele unui povestitor din secolele trecute. Găseşti în Foe desfăşurarea unui imaginar flamboaiant al europenilor care vedeau pentru prima oară băştinaşi, pe care îi priveau ca pe nişte vietăţi exotice, având nişte trăsături străine calităţilor umane, dorind apoi să le îmblânzească de parcă ar fi animăluţele unui cabinet de curiozităţi pe care să le exibe în salonul extravaganţelor dintr-o vastă reşedinţă aristocrată, de parcă ar fi fost nişte obiecte decorative mişcătoare, spre a fi analizate, pipăite, apoi îmbrăcate în straiele civilizaţiei. Nu este ignorat nici apetitul epocii lui Defoe pentru acele poveşti, mai mult sau mai puţin reale, despre naufragii pe insule populate de canibali şi cărora le dau târcoale monştri marini.

După ce-ţi lasă apetitul pentru poveşti să îşi facă de cap în prima jumătate a romanului, Coetzee se ocupă şi de gusturile rafinate, care aşteaptă pasajele adânci, pline de reflecţii copleşitoare, sublime, şi de compasiune pentru fiinţa umană. Şi le vei găsi. Mai mult, te vei scufunda în ele ca-n mijlocul unor ape pe cât de stranii, pe atât de liniştitoare. Nefiind înstrăinate de restul poveştii petrecute în era lui Defoe şi a expansiunii coloniale, reflecţiile alimentează de fapt scenele de interior desprinse de timp, unde au loc dialogurile purtate de Susan Barton şi Foe, pe care aceasta îl roagă să-i scrie povestea pentru a câştiga suficienţi bani necesari supravieţuirii după reîntoarcerea pe continent, deşi adevăratul scop al scrierii unui roman este revelat treptat, într-un joc al transparenţei şi al ambiguităţii hrănite de contradicţiile psihologice, de căutarea unui sens al existenţei, al cuvântului scris, al experienţelor şi mai ales al criteriilor folosite pentru a delimita imaginarul şi autoamăgirea de realitate. După ce îl va întâlni pe Foe, viaţa lui Susan Barton va deveni o călătorie iniţiatică, din furnicarul gălăgios londonez până la Bristol, unde ar vrea să-l îmbarce pe Vineri pe un vapor care să-l ducă înapoi în Africa natală pentru a-i reda libertatea. Prin încercările lui Susan de a înţelege modul în care Vineri percepe lumea, de a verifica dacă este capabil să dezvolte un limbaj intern, Coetzee poate provoca dialoguri despre diferenţele perceptive asupra Binelui în funcţie de filtrele culturale, invitându-te să te reîntorci la titlul romanului pentru a găsi şi alte sensuri ascunse de scriitor în alagerea numelui Foe (sub care zace semnificaţia substantivului vrăjmaş) atunci când ai în faţă (şi) o poveste despre un străin provenit din lumea aşa-zişilor sălbatici (în ochii europenilor).

Această călătorie, plină de prezenţe fantomatice, iluzii, amintiri confuze menite să testeze limitele veridicităţii şi ale unei receptări lucide, are ingredientele unei naraţiuni îmbietoare şi jocul modern al perspectivelor multiplicate. În locuinţa lui Foe, Susan Barton îşi povesteşte dramele şi se povesteşte, se regăseşte şi apoi se pierde în propria memorie, iar Foe devine asemenea unui confident cu planuri ascunse, care jonglează cu mintea femeii rătăcite pe insule pustii şi tărâmuri necunoscute, făcând-o uneori să se îndoiască de autenticitatea experienţelor trăite, de fidelitatea reconstituirii lor odată rechemate la suprafaţă din adancurile memoriei. Oare chiar avea o fiică? Oare ce a văzut în Bahia putea fi real? A existat cu adevărat insula pustie a lui Cruso? De ce presăra Vineri petale peste valurile oceanului ca prins într-un ritual sacru? Să fie povestea lui Vineri atât de crudă pe cât şi-o imagina Susan, presărată cu vânători de sclavi şi copii răpiţi de lângă ai lor, din mijlocul pădurilor de palmieri? Cât de întinsă era de fapt Africa lui Vineri? Încurcată în păienjenişul întrebărilor ivite în preajma lui Foe, Susan pendulează între planul real, palpabil, şi cel interior, în care subiectivitatea hrănită de imaginarul ce ascundea pierderi şi temeri permite o deşirare a veridicităţii, încât ajuni să te întrebi dacă nu cumva toată viaţa protagonistei nu a fost de fapt o prizonieră a ficţiunii, o sclavă a unui imaginar răvăşitor ce s-a vrut de fapt un tămăduitor.

În dialogurile dintre Susan şi Foe găseşti poate unele dintre cele mai frumoase interpretări despre forţa, dar şi volatilitatea cuvintelor în relaţia cu Altul, cu propria conştiinţă, cu memoria colectivă, cu autodezvăluirea sedusă de ispita reinventării identitare prin transformarea propriei existenţe într-o poveste ce se revoltă împotriva naratorului precum nişte călători împotriva căpitanului de pe corabie. În mijlocul acestei meditaţii asupra menirii unui scriitor în relaţia cu necunoscutul, în medierea dintre lumea lui şi cea îndepărtată şi în alimentarea cu poveşti a vieţilor anoste care îi ies în cale, pluteşte relaţia dintre Susan şi tăcutul Vineri, care preferă să se comunice prin transa dansului chiar şi atunci când îmbracă pe ascuns veşmintele lui Foe. Este o relaţie însufleţită de compasiune, duioşie, curiozitate, dar şi de temeri, încât te întrebi dacă nu cumva pielea străinului de la tropice devenise pânza peste care occidentalii au pictat timp de secole bântuite de teroare, propriile fantezii întunecate, populate de fiinţe imaginare terifiante, care, prin canibalism, îi făceau să dispară, prin rituri păgâne, să uite de sine, prin abundenţă, să râvnească la tot ce le interzicea bigotismul propovăduit în catedralele copleşitoare, punând în cârca străinului toată povara unui imaginar interzis de civilizaţie, dar gata oricând să se dezlanţuie în mişcări exuberante pentru a sfida bunăcuviinţa care taie limba universului abisal colectiv prin condamnarea stranietăţii.

Foe - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

Sirena si alte povestiri – Calatorie in inima Siciliei

Adriana Gionea
-
0
Sirena si alte povestiri – Calatorie in inima Siciliei

Nu există memorii, scrise chiar şi de personaje insignifiante, care să nu conţină valori sociale şi pitoreşti de prim ordin. Faptul de a ţine un jurnal sau de a scrie la o anumită vârstă propriile memorii ar trebui să fie o datorie “impusă de Stat”, materialul adunat după trei sau patru generaţii ar avea astfel o valoare inestimabilă, multe probleme psihologice şi istorice, de care umanitatea este preocupată, ar putea fi rezolvate. Sunt cuvintele prin care autorul romanului Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, membru al aristocraţiei meridionale aflate la apus, îşi începe derularea amintirilor şi a primelor impresii vizuale rămase din copilăria revizitată de parcă ar fi un paradis pierdut al încăperilor cu tapet de mătase, jocuri de lumini prelinse printre storuri în zilele cu arşiţă şi tablouri campestre din Sicilia livezilor de măslini, a piaţetelor gălăgioase, a trupelor de artişti ambulanţi, dar şi a grădinilor înmiresmate şi a râpelor sterpe. Publicate după moartea sa, într-un volum care includea şi trei proze scurte inedite, descoperite în manunescrisele sale – Sirena, Bucuria şi legea, Pisoiaşii orbi– aceste amintiri păstrează nu numai memoria intimă a unui mare scriitor ce a putut capta istoria zbuciumată din perioada însufleţită de modelul unui Garibaldi, a reunificarii Italiei, ci şi spiritul, psihologia şi imaginarul unei lumi sălbatice, nesupuse, unde nostalgia strălucitoare, lirismul, ambţia venală, impulsivitatea machistă, lăcomia pantagruelic- ostentativă, melancolia din amiezile toride, pofta de viaţă, legendele şi mizeria crâncenă se îngrămădeau pentru a imortaliza o Italie meridională adesea hulită de piemontezii ce au considerat-o multă vreme pântecul din care scăpau demonii barbariei.

Primele amintiri sunt mereu inundate de lumina care poate reflecta şi exprima intensitatea emoţiilor înainte de apariţia cuvintelor sofisticate, capabile de a reda întreaga coloratură a vieţii lăuntrice. Iar pentru Lampedusa, lumina primelor amintiri avea o localizare precisă. Era în acel tărâm al mării cu miresme aparte, dacă îi dăm crezare protagonistului din Sirena, deopotrivă locuit de zei şi de măgari, unde instinctele luau forme diverse, dar obiceiurile proaste nu se schimbau, în care miroseau atât mizeria, cât şi rozmarinul de pe munţii Nebrodi, mierea din Mellili, arborii de fistic şi livezile de lămâi şi portocali ce-şi trimiteau boarea până la Palermo. Aţi ghicit acea Sicilie rustică, picturală şi arhaică, dinaintea filmelor despre mafioţi şi gangesteri mărunţi, o Sicilie care l-a transformat pe Lampedusa într-un cameleon literar, devenit în Pisoiaşii orbi martorul lucid al ultimelor extravaganţe îngăduite risipitoarei aristocraţii meridionale ajunse la sapă de lemn şi ameninţate de rapacitatea plebeilor cu instinct de cămătari şi mentalitate de latifundiari, dispreţuiţi când se aflau în ipostaza de plăvani, şi capabil, în Sirena, de un lirism vizual ce i-ar face invidioşi până si pe romanticii având ştate vechi în descrierea contopirii dintre natură, miturile acvatice, reveriile pline de siluetele nimfelor de marmură şi iubirea nepământeană ce salvează primele incursiuni erotice de la vulgaritate. După ce te-ai lăsat purtat prin galeria imaginilor bucolice, inundate de inocenţa copilului visător ce preferă compania volumelor din biblioteca palatului preferat, descrise printr-o derulare senzorială a memoriei în care s-au păstrat peisajele Siciliei pline de contraste, vei avea parte de o incursiune abruptă în psihologia regiunii, prin cele trei proze scurte în care vei descoperi un aristocrat versatil atunci când se apucă de scris, capabil fiind să descrie veridic şi problemele spionoase din tabăra opusă, pe care le suprinde cu acuitatea unui psihanalist, dramatismul unui regizor neorealist, concizia şi duioşia unei nuvele cehoviene (în povestirea Bucuria şi legea) şi apăsarea unei drame sociale atât de sfredelitor captate în povestirile scrise de Pirandello.

Poţi simţi întreaga umanitate siciliană trepidând sau capitulând precum o jivină obosită, moleşită de soare şi de lipsuri, în povestirile scrise de Lampedusa, ce pare să fi netezit calea urmată de Pavese. Este o umanitate care îţi este revelată în straturi de vicii, miresme şi nuanţe, precum un festin local încărcat de sosuri grele, condimente şi arome stridente, sau în fastul decrepit al unor nobili faliţi, ce seamănă cu palatele din care strălucirea a fost alungată de multă vreme, dar se încăpăţânează să-şi mai lase amintirile în faţada impozantă, în statuile de marmură, în argintaria încă neamanetată, în rutina cinelor din grădina şi în jocurile decorative ale unui tapet de mătase decolorată. Ajungi să înţelegi mentalitatea arhaică din spatele rapacităţii şi a setei de putere şi influenza, adesea reprezentate simplist în multe filme despre mafioţi, atunci când parcurgi povestirea Pisoiaşii orbi, având consistenţa unui microroman ce ar fi putut fi transformat într-un roman-fluviu despre ciocnirea nobililor sărăciţi cu noii stăpâni ai locului ridicaţi din rapacitatea cumparării obsesive a moşiilor lăsate în paragină de oamenii de vază, sau într-o sagă despre înălţarea unei familii de latifundiari sicilieni ce râvneau la statutul aristocraţilor, propulsaţi in lumea bună de un pragmatism plebeu, considerat grosolan şi primitiv. Întâlnirea dintre aristocraţia decăzută şi noii stăpâni ai locului, fără de blazon, nu are nevoie de sute de pagini. Dialogurile amuzante dintr-o singură scenă îi sunt suficiente lui Lampedusa pentru a surprinde mecanismele construirii unor mituri locale, prin caricaturile distorsionate ale dispreţului şi nişte scorneli abundente precum un arabesc de bârfe.

Pe cât de necruţător este cu persoajele siciliene din Pisoiaşii orbi, pe atât de îngăduitor este cu protagoniştii din Sirena, doi bărbaţi din generaţii diferite, pe care vârsta şi epoca îi despart precum plăcile unei lumi interioare scindate între Erosul pulsiunilor de rând şi cel transformat în pasiunea pentru artă şi cultura antichităţii greceşti. Pe fundalul ascensiunii fasciste din anii ’30, un reputat elenist îşi rememorează tinereţea primilor zori ai erotismului printr-o poveste de iubire la graniţa dintre oniricul halucinant, bine hrănit de închipuirile însinguratului izolat în mijlocul unor mituri traduse şi reinterpretate cu fervoarea unui lingvist cu obsesii de arheolog, şi realitatea filtrată prin introspecţiile unui mizantrop erudit ce poate răspândi nişte reflecţii de o luminozitate nebănuită asupra naturii umane. Prin Sirena, Lampedusa pare să fi dorit purificarea imaginară a unei lumi ameninţate de sărăcie, brutalitate şi feudalism, amintindu-ţi că patria lui, Sicilia a fost cândva un loc al frumuseţii mitologice, luminoase precum fotografiile cu statui antice de marmură, ce tapetau pereţii din apartamentul modest al protagonistului. Sirena este reîntoarcerea la acea lume a poveştilor citite în palatul Santa Marguerita, bijuteria familiei Lampedusa, ale cărui ornamente, mătăsuri şi mobile formau jocuri de lumină pentru a transforma încăperile ascunse de arsiţa amiezii într-un sipet al zânelor.

Prozele şi amintirile fragmentate din acest volum sunt o incursiune reconfortantă, invadată de lumina meridională prăvălită peste ţărmuri şi valuri, o călătorie în Sicilia de altădată şi o radiografie colectivă sentimentală, perturbată uneori de nişte peisaje dezolante. Este o declaraţie de iubire pentru o regiune ademenitoare, dar şi aspră, care, prin fluxul memoriei afective, poate deveni cea mai frumoasă dintre lumile posibile tocmai datorită contrastelor umane greu de iubit în acelaşi timp, dar imposibil de ignorat într-un jurământ de fidelitate.

Sirena si alte povestiri - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Nobila doamna din Yodo – In spatele oricarui luptator sta o femeie care iese la timp din castel

Adriana Gionea
-
0
Nobila doamna din Yodo – In spatele oricarui luptator sta o femeie care iese la timp din castel
Titlul te face să-ţi imaginezi ceremonialuri feminine în care se revarsă chimonouri mătăsoase cu foşnet discret, paravane pictate, rivalităţi amoroase, chipuri machiate spre a fi perindate prin faţa bărbaţilor nelimoşi pentru a-i îmbuna sau răvaşe clandestine pline de versuri emoţionante. Vor apărea şi aceste detalii în romanul lui Yasushi Inoue, dar mai întâi trebuie să treci de scenele în care nu vezi decât bătălii, castele incendiate, nobili obligaţi să-şi facă seppuku pentru a muri demn, nu înainte de a scrie ultimele versuri, aşa cum o cere un ritual morbid ce arată că japonezul nu renunţă la estetic nici în momentele cumplite. Deşi este dominat de un personaj feminin ce a existat şi în realitate şi i-a stat alături în calitate de concubină preferată faimosului războinic Hideyoshi, cunoscut de cititori dintr-un alt roman al lui Inoue (Maestrul de ceai) drept personajul feudal nemilos ce i-a ordonat lui Rikyu, cel mai artist în ceremonialul ceaiului, să-şi facă seppuku, Nobila doamnă din Yodo nu este un roman scris special pentru un public feminin, şi nici pentru cei dornici de a găsi într-un roman japonez numai paradele unor chimonouri, monologuri introspective în grădini cu iazuri şi irişi, aranjamente florale, suspine şi iubiri imposibile. Personejele feminine din acest roman, majoritatea trecute în planul secund, nu au timp de toate astea. Sunt prinse în urgia luptelor şi a palatelor asediate, şi îşi acceptă pierderile cu mimica indescifrabilă precum o mască de teatru No, nu plâng după castelul în flăcări din care au ieşit la timp şi îşi asumă împăcate aceeaşi soartă cu a bărbatului războinic. Inoue a păstrat însă interesul niponului pentru vizual, pentru descriptiv, aşadar vei avea parte şi de nişte peisaje spectaculoase din regiunea lacului Biwa sau de forfota picturală a unei capitale imperiale. Totuşi, dacă ar fi să redai vizual întreaga acţiune din roman, îţi poti imagina mai degrabă un paravan cu mai multe scene de bătălie, care, odată desfăşurat, ajunge să-ţi dezvăluie, prinse între aceste scene de razboi, interioarele unui castel medieval japonez, în care stau femeile şi aşteaptă demne şi calme să li se hotărască soarta şi, din când în când, le cer doamnelor de companie să le aducă un chimonou frumos, apoi să pregatească lectica pentru a se duce la soţii lor pe front.

Nobila doamna din Yodo - Castelul OsakaConsiderat a fi unul dintre acele romane istorice de căpătâi ale celor interesaţi de cultura şi civilizaţia japoneză, Nobila doamnă din Yodo are consistenţa unei scrieri clasice, în care datele sunt bine documentate, şi densitatea unei cronici pictate, cu scene de bătălie, castele tradiţionale în fundal, culori vii şi aglomerări dinamice de personaje cu mimici încrâncenate în timp ce mânuiesc sabia. Uşurinţa şi naturaleţea prin care Yasushi Inoue descrie scenele de bătălie grandioase, fără a renunţa la estetic pentru macabru, îţi aminteşte de scenele dintr-un film-cult al lui Akira Kurosawa – Kagemusha, a cărui acţiune are loc în aceeaşi perioadă a conflictelor militare ce au dus până la urmă la unificarea teritoriilor nipone şi la tranziţia spre Epoca Edo, în care Japonia s-a aflat sub conducerea clanului Tokugawa, perioadă ce avea să fie asociată politicii izolaţioniste, militarizării şi dezvoltării artistice a teatrului Kabuki şi a picturii dominate de stampele cu femei seducătoare din cartierele plăcerilor, ce aveau să fie imortalizate de Hokusai şi Utamaro.

Dar cine este această doamnă din Yodo? În istoria Japoniei este cunoscută sub numele de Chacha, urmaşa unui important clan de luptători, ras de pe faţa pământului odată cu frumosul castel într-un mod sângeros chiar la ordinul viitorului său stăpân, Hideyoshi, unul dintre unificatorii ţării. Ajunsă concubina favorită a lui Hideyoshi, Chacha este aruncată în mijlocul unor conflicte militare ameninţătoare şi decisive, ce păreau fără de sfârşit, şi carea aveau să schimbe pentru totdeauna modul în care va fi guvernată Japonia până în era Meiji. Deşi Hideyoshi era vinovat de moartea părinţilor şi a oamenilor importanţi din viaţa ei, Chacha devine fascinată de prezenţa lui, descoperindu-i o latură sensibilă dincolo de cruzimea deciziilor prin care va dispune de vieţile celor din jur după bunul plac de parcă ar muta piesele pe o tablă de şah. Această latură a lui Hideyoshi, pe care doar ea o poate vedea, o va face să oscileze multă vreme între a se abandona acestei atracţii de neînţeles pentru cititorul indignat, şi dorinţa de a-l omorâ în timp ce doarme lângă ea după o prima noapte împreună, în care s-a desfătat cu trupul ei abia ieşit din adolescenţă. Iubirea care ajunge să o domine pe Chacha în preajma tiranului Hideyoshi, de care toată Japonia se temea, dar pe care Împăratul se baza, nu este singurul detaliu afectiv de neînţeles pentru cititorul occidental, care va găsi în romanul lui Yasushi Inoue suficiente contradicţii sufleteşti încât să-i pună la îndoială capacitatea de a înţelege umanitatea sau de a crea nişte personaje credibile din punct de vedere psihologic. Totuşi, cei care au mai citit despre mentalitatea japonezului medieval prins în mijlocul unor conflicte militare îi vor spune că, dimpotriva, Yasushi Inoue a redat perfect aceste portrete psihologice din roman, pe care, dacă vrei să le înţelegi, trebuie să adopţi o altă viziune asupra lumii, pentru a reuşi până la urmă să vezi o Japonie de altadată prin ochii lor.

Nobila doamna din Yodo - bataliasursa imagine: history.info

Trăirile lui Chacha, acceptarea senină a căsătoriilor aranjate pentru surorile ei mai mici rămase orfane, prietenia dintre concubinele aceluiaşi războinic, care îl însoţesc pe front fără a porni ele însele un mic război al geloziei, uşurinţa prin care se ducea la îndeplinire macabrul ritual seppuku, de parcă se compuneau nişte versuri sau se înşirau gânduri în faţa unui peisaj, îţi dau impresia că ai în faţă nişte protagonisti din altă lume, ce adoptă un alt cod emoţional decât acela din lumea ta. Şi într-un fel aşa şi este. Nobila doamnă din Yodo nu este doar o incursiune în istoria, obiceiurile şi ritualurile Japoniei militare din secolul al XVI-lea, ci o lecţie despre modelarea culturală a componentei afective. Personajele acestui roman explorează nişte trăiri care încep să capete o anumită coloratură greu de înţeles de către occidentali, dar fireşti în lumea lor. Indiferent de ura pe care o au faţă de seniorul care le nimiceşte familia şi ia hotărâri in locul lor fără să clipească, mulţi îi vor arăta lui Hideyoshi bunăvoinţa odată luaţi sub aripa lui protectoare, cum se întâmplă în cazul lui Chacha, dar fără a fi acuzaţi de ipocrizie. În relaţiile umane din această Japonie a samurailor şi a valorilor feudale, specifice Orientului Îndepărtat, nu ipocrizia declanşează calmul politicos în faţa unei persoane care a stârnit cândva ura şi dorinţa de răzbunare, ci o întreagă etichetă atât de bine absorbită de psihicul personajelor, încât ajunge să reglementeze toată succesiunea de gesturi, decizii şi manifestări comportamentale la care majoritatea cititorilor de azi nu se aşteptau. În Japonia protagonistei, fascinaţia unei concubine pentru războinicul ce reprezentase cândva o ameninţare, însoţită de un ritual prin care îi arată respectul şi acceptarea (considerate semnele unei revoltătoare supuneri de către alţii), nu era deloc nelalocul ei, iar Chacha este conştientă de valorile lumii ei şi de aceea îşi asumă sentimentele pentru Hideyoshi, chiar dacă nu poate uita nici moartea familiei sale de care acesta se făcea vinovat.

Prima jumatate a acestui roman, în care datele istorice legate de bătălii, de poziţionarea domeniilor feudale sau de ierarhiile militare abundă în detrimentul unor portrete adânci şi elaborate, te face să te întrebi unde este acel Inoue din Puşca de vânătoare, liric şi plin de sensibilitate. Pare să fi abandonat simţămintele şi gândurile personajelor, nepăsându-i dacă vrei sau nu să fii mai degrabă în postura de cititor empatic decât în cea de privitor detaşat al unei cronici pictate din secolul al XVI-lea. Încă de la primele pagini, asişti la succesiunea rapidă a unor fapte, confruntări şi înşiruiri de personalităţi militare care îţi pot îngreuna lectura dacă nu cunoşti multe informaţii despre istoria Japoniei, de mare ajutor fiindu-ţi însă notele de subsol, prin care traducătoarea Magdalena Ciubăncan îţi mai oferă şi date legate de ce se face şi ce nu se cade la un banchet nipon cu oameni de vază. Dacă ai răbdare, atunci vei avea parte de o desfăşurare umană de stări şi gânduri despre iubire, abandon, maternitate, rivalitate, gelozie, vinovăţie şi jocuri de culise puse la cale în acele încăperi ale palatului interzise privirilor indiscrete, doar că tot acest ritual feminin de câştigare a unui statut privilegiat în preajma lui Hideyoshi este subtil precum o pictură japoneză în care feţele personajelor par a fi de porţelan şi lipsite de cutele gata să trădeze crispări, patimi, revolte şi dureri interioare. Gelozia naşte schimburi de răvaşe pline de fraze evazive atunci când se aduc în discuţie amănuntele care tulbură armonia din încăperile feminine şi alimentează un şuvoi de cuvinte măgulitoare prin care temutul Hideyoshi potolea mieros temerile concubinelor sale, dovedindu-se un bun strateg şi în viaţa conjugală, nu numai în relaţiile diplomatice, abilitate ce îl pune într-o lumină curtenitoare şi nebănuită pe acest războinic despre care mulţi ar fi spus că toate sentimentele frumoase îi sunt străine.

Chiar dacă celor ce i-au descoperit pe clasicii japonezi prin romanele scrise de Kawabata Nobila doamnă din Yodo li se va părea auster, dar perfect pentru a fi oferit cadou unui apropiat pasionat de tacticile militare, gata să-l citească având şi o hartă alături, pe care să urmarească traseul parcurs de samuraii lui Hideyoshi, romanul are suficiente pasaje în care lirismul japonez să iasă la suprafaţă, dar mereu în constrast cu ameninţarea morţii, a separării brutale, cu tristeţea personajelor, cu pericolul.  Scena în care mama şi tatăl vitreg al protagonistei decid să îşi facă împreună seppuku pentru a avea parte de o moarte demnă în timp ce flăcările cuprindeau castelul asediat de Hideyoshi, îmbină, într-o manieră stranie, întunericul şi frumuseţea efemeră, atât de bine reflectate de nişte versuri pe care aceştia le compun înainte de a-şi lua viaţa, încât ajungi să afirmi că japonezul de altădată nu renunţă la poezie nici măcar atunci când terifiantul ameninţă să-i înghită întreaga fiinţă.

O-ichinokata a fost prima care şi-a scris scrisoarea de adio către lumea aceasta:

În noaptea aceasta de vară, la ceasul când era rânduit să punem geană pe geană, oare cântecul cucului ne cheamă spre tărâmul viselor ?

A fost rândul lui Katsuie să-i scrie răspunsul:

Cântecul cucului să înalţe spre nori numele ce va rămâne în faţa acestei vremelnice nopţi de vară.

Nobila doamna din Yodo - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

feature image: esacademic.com

Quaresma, descifrator – Cazurile detectivului Pessoa, fitness pentru minte

Adriana Gionea
-
0
Quaresma, descifrator – Cazurile detectivului Pessoa, fitness pentru minte

Pentru cei care s-au îndrăgostit de poeziile sale şi de reflectările din Cartea neliniştirii, dar care nu cunoşteau încă toate faţetele enigmaticului cameleon lusitan, vestea traducerii în limba română, de către Dinu Flămând, a prozelor poliţiste scrise de Fernando Pessoa a venit cu forţa unui breaking news. A scris Fernando Pessoa (şi) povestiri cu detectivi, anchete şi crime pline de mister într-o atmosferă în care mustesc suspansul şi personajele dubioase? Ei bine, talentul de a crea enigme nu l-a ocolit, dar l-a fructificat într-un stil propriu, apreciat mai mult de cei dornici de a găsi într-o anchetă mai degrabă o dezbatere asupra modului de a investiga o crimă, de la sortarea unor argumente, alegerea unui raţionament care să filtreze şi apoi să valideze probele până la discuţiile despre legătura dintre perceperea unei realităţi şi misterul ce îi conferă unei crime aura stranietăţii care sfidează legile coerenţei raţioanale, deşi punctul culminant al anchetei şi descoperirea vinovatului te uimesc tocmai prin găsirea unui punct logic şi cât se poate de lumesc în hăţişul unor fapte aparent inexplicabile. Fără a fi inaccesibil (mai mult, Pessoa te impresionează prin talentul de a concentra în mai puţin de cincizeci de pagini faptele pe care alţii le-ar întinde pe sute de pagini), volumul Quaresma, descifrator îţi pune totuşi două condiţii: răbdarea de a parcurge mai întâi pasajele destinate explicaţiilor privind metodele de investigare şi modul de alegere a unei anumite piste înainte de a te arunca direct în mijlocul anchetei suculente, şi apetenţa pentru logică în detrimentul căutării unor fapte senzaţionale prezentate într-o manieră spectaculoasă.

Petrecute în Lisabona începutului de secol XX, când străzile pline de case rafinate se puteau continua cu maidane şi scurtături periculoase, anchetele derulate de Quaresma nu conţin personaje cu iz exotic şi biografii care să te intrige. Modul în care sunt desfăşurate anchetele şi relaţiile dintre personaje seamănă mai degrabă cu un film de epocă minimalist, în care detectivul nu este de fapt un detectiv în adevăratul sens al cuvântului, ci mai mult un personaj misterios până la inadecvare, fascinat de însăşi activitatea de a descifra. Pe Quaresma nu-l interesează finalitatea morală a rezolvării unui caz, şi nici background-ul psihologic. Nu este un profiler (deşi cochetează serios cu ideea în povestirea Scrisoarea magică, în care se înhamă la o analiză psihologică avant la lettre pentru epoca lui), ci un detectiv de modă veche, pentru care o anchetă nu este motivată de o datorie civică exprimată bombastic în lozinci despre Adevărul apărat de oamenii legii, cum vezi în filmele americane. Quaresma tratează fiecare caz cu voluptatea lentă a celui gata să transforme căutarea făptaşului într-un festin al raţionamentului pur, iar absenţa unei intrigi bogate şi pline de ramificaţii este din plin compensată de acel element comun celor nouă proze incluse în acest volum: incapacitatea anchetatorilor de a-şi explica producerea crimei/dispariţiei/furtului de scrisori şi obiecte de artă când locul infracţiunii era securizat şi impenetrabil. Acest detaliu, ce ţine de inexplicabil şi pe care nişte locuitori ai Scoţiei l-ar pune în contul plin de acte reprobabile înfăptuite de nişte fantome, devine acel ceva prin care Pessoa te ţine captiv până la capătul anchetei fără alte artificii ce ţin de sfera senzaţionalului şi mai puţin de plăcerea de a reflecta asupra diverselor piste strict ancorate în zona raţionamentului, a gândirii.

Dacă te aşteptai la nişte povestiri pline de acţiune, s-ar putea să ţi se pară trasă de păr această manie a lui Quaresma de a-şi expune argumentele de parcă ar ţine o lecţie de logică sau o disertaţie ce împrumută farmecul maieuticii socratice, dar odată lămurit modul în care alege o anumită pistă în detrimentul alteia după ce a reuşit să analizeze cazul şi să trieze toate posibilităţile şi ipotezele ce le-au dat bătăi de cap altor anchetatori, vine partea plină de dinamism, în care misterul şi inexplicabilul sunt lăsate să-şi facă de cap înainte de a fi îmblânzite şi reduse la stadiul de raţionament concis. Pessoa, prin vocea protagonistului ce seamănă cu un alter ego al său, îşi asumă rolul unui îmblânzitor, care transformă fiinţele impetuoase, ce se află în spatele unor crime şi actele lor alimentate de pasiuni, lăcomii şi dorinţe de răzbunare, în felinele submisive ce ascultă calme expunerea unui argument ce a dus chiar la demascarea lor.

Un punct forte al volumului este selecţia celor nouă proze şi mai ales modul în care acestea se succed, amintindu-ţi de priceperea unui curator. Mai întâi îţi faci încălzirea mentală şi îţi pui neuronii să facă puţin fitness prin cele două povestiri de la începutul volumului – Cazul Vargas şi Pergamentul furat– în care te obişnuieşti cu modul de lucru al protagonistului, apoi te laşi răpit şi aruncat direct în miezul enigmaticelor infracţiuni, ai caror făptaşi par să se fi evaporat pentru a trece dincolo de pereţii unor camere bine păzite, să fi avut puteri herculiene (Moartea lui Don Juan), curajul unui gangster (Furtul din Conacul Viilor) sau mintea diabolică a celui ce a înscenat o sinucidere (Cazul camerei încuiate), şi ale căror victime au dispărut în drumul dintre uşa imobilului şi unul dintre etaje (Dispariţia doctorului Reis Gomes).

Cei obişnuiţi cu imaginea unor anchetatori care folosesc ultimele tehnologii pentru depistarea vinovaţilor, care îşi riscă uneori viaţa în căutarea probelor vitale pentru soluţionarea cazului, descoperă în imaginea lui Quaresma un protagonist atipic. Nu merge pe teren, nu filează persoanele suspecte, nu începe scormonirea prin dosarele cu informaţii ce ţin de viaţa intimă şi de tulburările psihologice ale posibililor vinovaţi (dar are o intuiţie ieşită din comun, folosită  pentru a depista simptomele unor tulburări), şi nici nu vrea să includă faptele într-un context social-politic pentru a trage  concluzie moraliste asupra epocii sale. În viziunea lui Quaresma, găsirea vinovatului nu înseamnă o reparaţie morală şi nici restabilirea echilibrului dintre Bine şi Rău. Pentru acesta, rezolvarea unor cazuri insolite şi complicate mai mult din cauza modului inexplicabil de a pătrunde în spaţiul infracţiunii (de cele mai multe ori aflat sub strictă supraveghere) are lejeritatea detaşată a unui joc şi abstracta stilizare a unei probleme de logică, dar în care lupta ipotezelor ia o formă ludică. Nu se arată niciodată contrariat, nu dă (imediat) în vileag criminalul (Complici sau Tribunalul, Scrisoarea magică), fără a fi el însuşi un amoral, ci doar un detaşat, care, asemenea celor dependenţi de jocurile de cuvinte, se distrează punându-şi mintea la contribuţie. Doar că jocul preferat de el constă în a testa limitele propriei inteligenţe prin rezolvarea unui cazuri înşelătoare, ce sfidează logica, pe care alţii le-ar fi pus pe seama unor fenomene oculte.

Departe de a fi un detectiv charismatic şi aventurier, pregătit să înfrunte primejdiile pentru a intra în mediile sociale care l-ar obliga să iasă din zona familiarului, Quaresma rămâne un discret, care preferă să rezolve crima din fotoliu, apoi să-şi expuna argumentele sub forma unui dialog la graniţa dintre logică, eseul filosofic şi estetică. De fapt, ai fi tentat să crezi că ai de-a face nu neapărat cu nişte rezolvări ale cazurilor, ci mai degrabă cu nişte reflecţii asupra modului în care sunt rezolvate cazurile, de cele mai multe ori considerate o fisură ce-i permite insolitului să se infiltreze în familiar, creând iluzia unei rupturi de natură logică, vinovatul semănând cu artiştii capabili de a manipula detaliile unei compoziţii pentru a regiza o iluzie optică (nu şi pentru Quaresma, pregătit să proclame triumful logicii în orice situaţie şi până-n pânzele albe). Indiferent din ce unghi le-ai privi, cele nouă proze te determină să treci dincolo de toate detaliile şi expunerile abundente ale unor ipoteze pentru a putea admira prelegerea despre estetica investigaţiei logice admirate de un descifrator care priveşte spectacolul vieţii cu detaşarea lusitanului senin ce admiră un apus printre străzile vechi deasupra cărora se înalţă turnul unei catedrale renascentiste. Doar că-n situaţia lui Quaresma, acel saudade potolit doar cu suspinele unui fado se tranformă într-o contemplare a modului în care logica poate expune de fapt toată forfota unei umanităţi neliniştite, plină de patimi, dar este o logică din ţara nostalgiei luminoase precum apusul de pe un ţărm portughez cu oraşe vechi, aşadar departe de a fi una rece şi străină firii umane, pe care emoţiile o aruncă într-o dezordine impetuoasă. La final, îţi rămân în minte vorbele ce aproape nu mai fac posibilă diferenţierea între Pessoa şi personajul său:

Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieţii, fără să mă amestec în ea. […] Faţă de viaţă manifest doar interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe.

Quaresma, descifrator - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

feature image: portretul lui Fernando Pessoa, realizat de Jose de Almada Negreiros; wikiart.org

Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii – Lui Cortazar i se permite orice

Adriana Gionea
-
0
Axolotul. Povestiri cu cronopi si glorii – Lui Cortazar i se permite orice

Când ajungi să citeşti ce-i trece prin cap lui Cortazar, te întrebi dacă nu cumva face parte dintr-o castă specială, a privilegiaţilor cărora li se permite orice în relaţie cu limitele unei realităţi înţelese ca verosimil şi coerent. El are voie să pară aberant în prozele sale, să se ia la trântă cu logica precum un copil sfidător ce inventează orice pentru a reuşi să atragă atenţia asupra lui fără a provoca stupoare, ba mai mult, ajunge chiar să fie luat în serios ca nimeni altul, apoi să fie pus în galeria oamenilor mari ce au făcut din avangarda sud-americană ceea ce este şi azi: un izvor nesecat de inspiraţie pentru experimentele ajunse în zona realismului magic sau a suprarealismului bine deghizat în real. Julio Cortazar scrie cu atâta convingere şi nonşalanţă despre fiinţe imaginare, tablouri celebre interpretate nastruşnic, bizarerii amuzante, ritualuri casnice halucinante, cu tigri şi reuniuni ciudate, sau despre o Romă personală bizară, ameninţată de furnici, încât ajungi să-l crezi pe cuvânt atunci când povesteşte despre transformarea omului într-un axolot, o vietate despre care puţini au auzit, dar el susţine că o vede oricând vrea la un acvariu din Paris, sau despre nişte fiinţe cu apucături opuse, numite cronopi şi glorii.

Prozele adunate în volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii devin un deliciu pentru fanii lui Julio Cortazar, dar şi pentru cei dornici de a citi despre o realitate răsturnată fără ca suprarealismul să fie intruziv şi flamboaiant ca în scrierile unui novice (abia când îl citeşti pe Julio Cortazar îţi dai seama că răsturnarea unei realităţi cu fundu-n sus este o artă şi nu oricine îşi permite fără a se face de râs şi a-l irita pe cititorul gata să creadă că-şi pierde timpul cu aberaţii). Ori de câte ori scrie despre fapte ieşite din comun sau despre vieţuitoare inventate, Cortazar se foloseşte de o naturaleţe a insolitului obţinut prin modificarea subtilă a unui detaliu bine ancorat în real, încât suprarealismul nu-ţi explodează în faţă, ci mai degrabă se prelinge în amănunte ce stârnesc râsul odată ce ritualul cotidian este parodiat într-un cabinet de curiozităţi devenit o galerie a rutinei familiale ironizate, sau te fascinează prin vizualul poetic desprins de stereoptipurile asociate unui mare oraş, precum Buenos Aires, Roma sau Paris.

Chiar şi pentru cei familiarizaţi cu acel ritual prin care Julio Cortazar glisează între aberant şi banalul cotidian, scrierile din acest volum sunt ameţitoare şi înşelătoare dacă unor cititori le vine cumva ideea neinspirată de a verifica existenţa fiinţelor sau faptelor pomenite. Ajung să fie derutaţi, încât iau realitatea drept plăsmuire (cum se întâmplă în cazul vietăţii reale botezate de azteci axolotl) şi plăsmuirea drept realitate. Confruntarea universului în care argentinianul supareal se mişcă în voie dăunează grav lecturii, mai ales plăcerii şi relaxării obţinute prin alunecarea într-o lume unde până şi logica se mai odihneşte, iar calculele obiective se dilată în povestiri despre fobii comice şi tulburări ce s-ar putea diagnostica sau, la fel de bine s-ar putea să existe în afara oricărui compendiu de psihiatrie. Halucinantul nu devine un simptom în lumea din care Julio Cortazar îşi alege personajele cărora le permite să se manifeste în voie, ci o lege a firii atâta vreme cât vrea să extragă ficţiunea pură folosindu-se chiar de aparenţele plate şi rutiniere ale realităţii. Zecile de povestiri şi fantasmagorii când amuzante, când înfricoşătoare prin stranietatea deghizată uneori în suspansul imprevizibil de la finalul unui ritual domestic ieşit din comun, precum scena unui teatru absurd, şi ale cărui motive sunt ţinute în tăcere, devin greu de relatat dacă le scoţi forţat din acel cadru în care sunt conservate voluptatea insolitului, poezia cotidianului suprarealist şi farmecul satirei bine camuflate într-un joc nebunesc. Pe Cortazar nu-l povesteşti, ci îl citeşti în metrou, în drum spre job, când stai la coadă pentru plata impozitelor sau în drum spre o rubedenie agasantă pe care trebuie să o vizitezi, dar ai grijă, hohotele de râs provocate de personajele ce s-au angajat la poştă sau mirarea stârnită de frica unei mătuşi din lumea lui inventată s-ar putea să nu fie privite cu ochi buni de oamenii serioşi din jurul tău.
Pentru cei seduşi deja de proza lui Cortazar şi de modul în care sud-americanii au adaptat binefacerile suprarealismului la propria moştenire culturală, miniaturile din volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii nu au nevoie de prezentări ample, deoarece apetitul pentru ieşirea din previzibil este deja treaz. În schimb, dacă n-ai auzit încă de jocurile lui Cortazar, poţi începe să citeşti aceste povestiri în drum spre un festival de film experimental. Vizualul bizar şi poetic în acelasi timp, deturnarea previzibilului plin de stereotipuri, deformarea realului ca într-o piesă de teatru absurd şi manipularea unor arhicunoscute repere, simboluri şi arhetipuri pe care le aduce în zona unei stranietăţi amuzante cu sclipiri de satiră pot face din fiecare proză inclusă în acest volum un scenariu de film avangardist, în care spectatorul nu este însă forţat să se scufunde brusc în adâncurile inconştientului pentru a încerca să înţeleagă ce a vrut de fapt artistul să reprezinte, ci se poate menţine la suprafaţă, deoarece îi vor fi suficiente imaginile de pe ecran pentru a intra în jocul regizorului ce poate jongla cu orice reper al cotidianului fără a-l deforma, ci doar prin modificarea unor succesiuni de gesturi fireşti sau a locului ocupat de un anumit element în tabloul banalului pe care nici nu-l mai bagi în seamă odată ajuns obişnuint. Tocmai acesta este marele talent al lui Cortazar: obţinerea suprarealismului prin introducerea unui element nemodificat vizual într-un ritual cotidian în care nu ar fi avut ce să caute, dar pe care actorii acestui ritual îl primesc asemenea unui dat al firescului, sau prin inventarea unor fiinţe – cum ar fi cronopii şi glorii- cărora le atribuie gesturi şi comportamente umane, încât să pară mai degrabă purtătorii unui mesaj satiric despre ordinea pragmaticilor şi dezordinea vieţii de artist, despre seriozitatea rolului de adult şi pofta de contestare demnă de niste adepţi ai ludicului, ce nu vor să se ia în serios, deşi rezistenţa lor este cât se poate de serioasă. Poţi comanda acest volum de pe Cărtureşti
Axolotul - copertaEditura Art, 2015
feature image: Rene Magritte, Homage to Alphonse Allais, wikiart.org

Frica. Scrisoare de la o necunoscuta – Redescoperirea unui vizionar

Adriana Gionea
-
0
Frica. Scrisoare de la o necunoscuta – Redescoperirea unui vizionar

Având talentul unui scenarist de filme psihologice în stilul lui Hitchcock şi abilitatea de a drămui sensibilitatea astfel încât să-i permită unei poveşti de iubire destăinuite de o voce feminină să devină sfâşietoare fără a trece prin melodramă, Stefan Zweig face parte din categoria scriitorilor consideraţi moderni în secolul trecut, dar care îşi păstrează calitatea de vizionari şi peste o sută de ani (cel puţin). Intrat alături de Arthur Schnitzler (a cărui proză a inspirat scenariul filmului Eyes Wide Shut) în rândul avangardei vieneze din perioada interbelică, Stefan Zweig a uimit datorită observaţiei adânci şi incisive prin care scotea la suprafaţă trăirile abisale. Povestirile şi nuvelele sale, printre care şi Frica sau Scrisoare de la o necunoscută, au fost pentru literatura care a explorat psihicul feminin ceea ce au fost cărţile lui Sigmund Freud pentru analiza traumelor şi a nevrozelor, considerate nişte subiecte tabu, doar că Stefan Zweig a renunţat la bisturiul rece al şi la canapeaua psihanalistului pentru a intra în pielea unui regizor de thriller psihologic old school condimentat cu fiorii unui film noir.

Una dintre cele mai bune scrieri ale sale din perspectiva unei analize psihologice menite să dinamiteze valorile burgheziei vieneze a fost şi Frica. Dacă nu ar fi intervenit viziunea modernă asupra psihicului femin, povestirea nu s-ar fi diferenţiat cu mult de o poveste de iubire previzibilă sau de o variantă comprimată a romanului Anna Karenina, în care pasiunea clandestină a eroinei şi exuberanţa senzuală ar fi luat forma unei pedepse morale disproporţionate, în care amantlâcul ar fi fost urmat de prăbuşirea în dizgraţie urmată de fatalitatea cu iz de tragedie. Spre deosebire de Rusia lui Tolstoi, Viena secolului XX era mai ofertantă pentru burghezele ce îşi permiteau senzaţiile tari ale unei escapade renunţând la orice urmă de remuşcare şi dansând alături de viitorii amanţi chiar sub ochii soţului acceptat mai mult la insistenţele părinţilor grijulii. Din păcate, pe Irene, protagonista acestei nuvele, lipsa remuşcării o cam ocoleşte, la fel şi pasiunea investită într-o legătură secretă cu tipologia bărbatului-artist-boem, devenit acel trofeu extravagant ce putea resuscita viaţa afectivă a burghezei plictisite alături de soţul ce o trata cu acea condescendenţă arătată unui trofeu strălucitor, dar fără personalitate în decorul unei vieţi în care ascensiunea socială şi afacerile rivalizau cu plăcerile trăite în cuibul marital transformat în vitrina succesului pe toate planurile.

Ce părea a fi un act de sfidare al cuminţeniei burgheze recomandate unei femei din înalta societate, devine un drum amoros plat, apoi o invazie neprevăzută ce poate da peste cap liniştita viaţă previzibilă a lui Irene, tocmai când stabilise o rutină până şi în traiul ei clandestin, eliminând surprizele prin menţinerea unei frecvenţe uşor de controlat a întâlnirilor secrete, de parcă şi-ar fi păstrat atitudinea prevăzătoare şi în timpul amorului ilicit. Dar toată această ordine este cotropită de haos într-o zi când, ieşind discret din imobilul în care se afla şi apartamentul amantului, dă nas în nas cu o femeie ce îi reproşează vulgar escapadele nepermise unei bogătaşe ce se vrea ireproşabilă în ochii soţului. Agresivitatea grosolană a femeii ce părea o mahalagioaică irascibilă, gata să-şi ţintuiască prada rafinată şi uşor de jumulit, o ia prin surprindere pe Irene, o sperie, apoi începe să se transforme într-o teroare constantă, ameninţătoare şi chinuitoare pentru femeia ce vrea să-şi apare confortul burghez dincolo de graniţele căruia existenţa i se părea un tărâm sălbatic, neprimitor şi rapace, gata să înşface o soţie din lumea bună, ce a trăit până atunci departe de grija zilei de mâine.

Şantajista se va ţine scai de Irene şi îşi va face apariţia precum sabia lui Damocles ce aminteşte de sfârşitul iminent al unei vieţi de huzur, în care îşi putea permitea să jongleze uşor cu aventurile, cu apariţiile impecabile de la evenimentele mondene, alternând reputaţia unei soţii decente şi cochetăria unei petrecăreţe rafinate, ce ştie cum să ademenească şi când să oprească jocul flirturilor astfel încât totul să se rezume la un dans nevinovat, fie el şi unul pe ritmuri efervescente. Ai fi tentat să te amuzi, să consideri nuvela o imagine satirică a ipocriziei burgheze prin întâlnirea fetei răsfăţate, ce joacă rolul nevestei respectabile, cu lumea dezlănuţuită, ce o izbeşte în faţă cu apariţia unei femei vulgare, insolente, ce nu se sfieşte să o înfrunte, să dea buzna în lumea ei chiar dacă nu miroase a parfumuri scumpe sau nu cunoaşte regulile adresării în limba vorbită de high class-ul vienez. Doar Stefen Zweig a devenit cunoscut printr-o nuvelă în care tot spaima exagerată a femeii în faţa unor tentaţii erotice date în vileag era subiectul principal-Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, dar în cazul protagonistei din Frica dispar nostalgia şi acel confident plin de toleranţă şi se instalează o teroare ce depăşeşte sfera explicaţiilor din paienjenişul pervers al vinovăţiei dublate de frica pierderii unui statut social confortabil. Teama lui Irene capătă proporţiile unei angoase, a unei terori halucinante, capabile de a-i deforma perceperea corectă a realităţii şi a relaţiei cu soţul ei, pe care începe să-l vadă în postura unui avocat încrâncenat, gata să încolţească persoana reprezentată de adversarul său din sala de judecată printr-un abil joc al tăcerilor şi al mimicii calculate. Stefan Zweig este un regizor perfect pentru a-ţi arăta cum toată existenţa burghezei şantajate, care îşi descoperă vulnerabilitatea, se poate transforma în filmul unei obsesii vecine cu patologia exprimată mai degrabă prin sugestii vizuale şi descrieri ale reacţiilor decât prin tabloul clinic al unui diagnostic, deoarece Zweig vrea să îi ofere burghezei plictisite rolul vieţii ei şi interpretarea desăvârşita a unei actriţe intrate în pielea unei protagoniste ce pare să-şi piardă minţile, nu înainte de a duce până la capăt jocul tensiunii emoţionale trepidante, ce o transformă în marioneta unui ceremonial social monden, în care vrea să mimeze cu toate atuurile din arsenalul demonstrativităţii unei şarmante abilitatea de a rezista sub presiunea unei ameninţări zdrobitoare ce vizează distrugerea unei reputaţii, care ar însemna de fapt izgonirea din paradisul unei vieţi fără griji.

Apariţia femeii care o şantajează este mai mult decât o întâlnire cu lumea plină de mizerie şi vulgaritate a delincvenţilor mai mult sau mai puţin mărunţi, care o acuză pe Irene de un nemeritat privilegiu ce-i asigură luxul de a-şi permite orice fără a fi nevoită să mai suporte şi consecinţele. Zweig nu vrea o simplă radiografie a culpabilităţii feminine într-o societate rigidă, ci o turnură psihologică dificil de anticipat, spre încântarea cititorului. Întâlnirea cu femeia venită dintr-un alt mediu social nu este o simplă reîntoarcere către sine a protagonistei care îşi reduce viaţa afectivă la vibraţiile unei vinovăţii acaparante, ce se transformă în timpanul care transformă brusc orice tensiune în trepidaţiile asurzitoare ale temerii şi angoaselor sufocante, revărsate în promisiunile castităţii şi alte pacte cu moralitatea. Reacţiile devenite nişte senzaţii corporale bulversante sunt un veritabil tur de forţă pentru Zweig atunci când începe sa descrie o victimă ajunsă în punctul culminant al terorii prelungite într-o agonie înăbuşită, în care stările de surescitare menite să mascheze teama şi prăbuşirea despresivă alternează în pasajele unei analize psihologice memorabile. Văzând modul în care Zweig surprinde avalanşa trăirilor, până atunci înăbuşite de o tăcere autoimpusă, gata să rupă acel baraj al convenţiilor sociale ce ajung să controleze până şi comunicarea între soţi, începi să te întrebi dacă nu cumva întâlnirea cu femeia şantajistă este mai mult legată de întâlnirea cu propriul psihic, mai bine zis cu partea lui abisală, cu tot ceea ce ţine de straniu, de stările inexplicabile provocate de ciocnirea cu neprevăzutul, cu necunoscutul.

Pentru Irene, şantajista este o barbară, o fiinţă venită din universul tabu, dincolo de graniţele unei lumi securizante revendicate exclusiv de moralitatea burghezilor, ce mimau în public o cumpătare după care îşi guvernau propria viaţă emoţioanală, în ciuda unor excese mondene cu efecte bine calculate înainte. Şantajista era străinul, cel ce nu aparţinea lumii cunoscute, învestit cu forţa distrugatoare a sălbaticului perceput drept pericol. Ea poate face ravagii prin dezvăluirea unui secret, ce o va împinge pe Irene în lumea unor paria, a unor marginali ce trăiesc în acea zonă incertă din umbra societăţii, devenită a celor de neatins odată ce şi-au pierdut privilegiile de locuitori ai lumii ordonate, respectabile. Introducând acest personaj străin, despre care nu ştim foarte multe, Zweig explorează teama obsesivă de alungarea din paradis prin deposedarea de privilegii şi de statut, ce vine din adâncurile unde zac temerile greu de exprimat în cuvinte, şi îi oferă nuvelei forţa unul film despre ciocnirea dintre ordinea vieţii conştiente, împănată cu mecanisme de apărare, şi haosul inconştientului, cu toate angoasele şi trăirile greu de înţeles, ruşinoase pentru lumea burgheză ce se ascunde în spatele nevrozelor pentru a păstra totul neschimbat. Ai fi tentat să consideri Frica punctul de pornire al unui scenariu ce îţi permite să-ţi imaginezi o colaborare (dincolo de timp) între Freud şi Hitchcock, doar că Stefan Zweig, aşa cum făcea şi Arthur Schnitzler, a reuşit să camufleze toate acele revelaţii psihanalitice într-o atmosferă în care psihicul începe să fie acaparat de stranietate înainte de a deveni terenul de joaca al patologicului, iar analiza gândurilor şi a stărilor adânceşte şi mai mult misterul dublat de o teroare psihologică, în loc să aducă lumina eliberatoare a explicaţiei oferite de ultima incizie care poate slăbi tentaculele fricii cu potenţial nevrotic.

Tot despre o urmăritoare perseverentă este vorba şi în nuvela Scrisoare de la o necunoscută, ecranizată în 1948 de către Max Ophuls, doar că ţinta este de data aceasta obiectul unei iubiri secrete şi consumate în tăcere, nu al unui şantaj. Spre deosebire de şantajista din Frica, devenită simbolul vulgarităţii şi al grosolăniei, cea din Scrisoare de la o necunoscută are farmecul misterios, ce îmbină inocenţa şi acea senzualitate a reveriei din pictura lui Klimt, ce surprinde toate ipostazele feminine, de la curtezana fără ezitări la candoarea maternă. Aceste ipostaze sunt dezvăluite printr-un tablou al metamorfozei de la preadolescenta îndrăgostită de vecinul ei scriitor, ce întruchipa libertinul elegant cizelat de rafinamentul intelectual trecut prin sita plăcerilor senzualiste, la femeia care îşi asumă încălcarea normelor unei morale rigide pentru a fi în preajma celui pe care îl iubea încă de la vârsta de treisprezece ani. Toată această metamorfoză feminină este redată în scrisoarea protagonistei, pe care destinatarul o citeşte mult prea târziu. Scrisoarea de la această admiratoare devenită aventura galantă de care nu-şi mai aminteşte este departe de a fi delirul unei fane dezechilibrate, ce nu mai cunoaşte limitele adoraţiei, devenind una dintre cele mai frumoase şi triste incursiuni în psihicul feminin de care a fost în stare un bărbat din lumea literaturii. Prin drama femeii uitate de bărbatul iubit, pe care imaginaţia orfanei îl transformase dintr-un artist într-un zeu, Stefan Zweig descrie cu o sensibilitate ieşită din comun, evitând melodrama, sacrificiul dublat de adoraţia care nu umileşte, pierderea, singurătatea mamei care şi-a pierdut copilul şi setea de afecţiune a copilei fascinate de lumea unui scriitor asupra căruia proiectase toată acea strălucire a obiectelor de artă şi a cărţilor în care spera să gasească o evadare din barbarie şi din mediul dezolant în care doliul neîncheiat al unuia dintre parinţi se prelungise peste visurile ei.

Protagonista ce îşi pierde copilul, singurul ce o mai lega de cel pentru care ea se deghizase în seducătoarea de lux dintr-o pictură Belle Epoque doar pentru a-i intra mai uşor în graţii, deşi riscă să nu fie mai mult decât o trufanda trecătoare din serile hedoniste ce îi permit unui artist să respire senzualitatea efemerului, ajunge, în cele din urmă, să îşi povestească viaţa printr-o scrisoare adresată celui ce i-a bântuit imaginarul şi dorinţa de a cunoaşte fericirea într-o perioadă mohorâtă şi plină de lipsuri. Nu aşteaptă un răspuns, nici milă şi nici regretele acestuia, ba mai mult, se asigură că scrisoarea va ajunge în mâinile lui după ce ea va fi răpusă de boala ce i-a răpit şi copilul. În această nuvelă, Stefan Zweig descrie fragilitatea umană, în care dramele sfâşietoare sunt dezvăluite în surdină, într-un amestec de inocenţă, senzualitate, delicateţe maternă şi nostalgie, acea nostalgie ce învăluie precum o aură mai toate portretele feminine dim cărţile sale.

Prin aceste două nuvele, Stefan Zweig devine un observator pe cât de sfredelitor, pe atât de tolerant şi discret, al unei feminităţi necunoscute în vremea lui, pe al cărei tărâm, bănuit a fi populat de isterie, demonstrativitate, frivolitate sau excentricitate în slujba seducţiei, puţini scriitori au reuşit să se abată evitând ispita de a transforma dramele protagonistelor în episoade patetice, superficiale. La începutul incursiunilor psihanalitice în universul feminin, Zweig păstreaza misterul şi cheamă imediat ambiguitatea stranietăţii pentru a-i salva eroinele de la privirile indiscrete. El nu vrea să le dea în vileag, nici să le vindece, deoarece vrea să le păstreze intactă esenţa unei feminităţi indescifrabile, pe care orice tentativă de a o dezveli de secrete devine cel mult o farsă nereuşită, ce se poate întoarce împotriva indiscretului.

Frica. Scrisoare de la o necunoscuta - copertaEditura Polirom, 2016

pictura: Guy Pene Du Bois

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026