Recenzii carti bune

The Matisse Stories – Pictura si dramele existentiale

Adriana Gionea

March 23, 2016

The Matisse Stories – Pictura si dramele existentiale

Dacă eşti îndrăgostit de arta modernă a secolului trecut, numele lui Matisse devine promisiunea unui dans frenetic al culorilor intense, al reveriilor inundate de lumina sudului, al nudurilor şi al portretelor readuse la simplitatea liniilor fluide şi a geometriei armonioase, într-o compoziţie menită să-ţi sporească pofta de viaţă chiar şi într-o zi mohorâtă.

Inspirată de forţa nuanţelor sălbatice şi a constrastelor pline de curaj folosite de Henri Matisse, Susan Byatt, considerată urmaşa lui Iris Murdoch, a scris trei povestiri despre legătura dintre artă, explorarea emoţiilor, dezvăluirea amintirilor dureroase, nevoia de afecţiune şi turnura dulce-amară sau melancolică pe care o pot lua dramele personajelor, aflate între simplitatea previzibilă a cotidianului şi acele situaţii neaşteptate interpretate fie într-o cheie amuzantă, fie într-una profundă şi nostalgică. Sunt nişte povestiri cu artişti surprinşi de oamenii obişnuiţi şi terni din viaţa lor, cu femei ce au revelaţii în decoruri neaşteptate şi cu bărbaţii care le ascultă intrigaţi. Dar, mai ales, Byatt redă prin stilul unei simplităţi sofisticate firescul regăsit în detaliile inadecvării aruncate precum nişte pete de culoare în momentele ce fac apel la subtilitate deşi ascund o indiscreţie pregătită să defuleze.

În volumul The Matisse Stories nu personajele sunt aduse într-o galerie de artă pentru a-şi aminti de problemele ce le-au schimbat existenţa la un moment dat, ci picturile faimoase ale lui Matisse nimeresc pe neaşteptate în mijlocul unor drame ale căror amănunte contradictorii sunt coagulate în evocarea deloc întâmplătoare (în ciuda unor asocieri involuntare) a unor compoziţii pe care un terapeut le-ar folosi drept aliat pentru scoaterea la suprafaţă a unei probleme vechi şi apăsătoare, prin oglindirea simbolică oferită de operele de artă celui aflat în cautarea unui sens sau a unei plăceri estetice într-o existenţă fadă sau depresivă. Teama de îmbătrânire, înstrăinarea în cuplu, snobismul din lumea artei devenite o industrie la graniţa dintre talent, originalitate, confesiune şi impostură sau lupta între viziunea personală şi oferirea cu orice preţ a unei interpretări vandabile în timpul unei crize de inspiraţie sunt câteva din temele prin care poţi filtra lumea personajelor. Totuşi, dincolo de aparenta simplitate a povestirilor, ce ajung să exploreze drame atât de frecvente în literatura ultimilor douăzeci de ani, Byatt ştie cum să întoarcă semnificaţiile uşor de identificat ale problemelor din viaţa protagoniştilor către un final neaşteptat, încât vei crede că toată această simplitate a fost o farsă menită să provoace o şi mai mare uimire în ultimele două-trei pagini, când totul se reduce la o soluţie pe cât de bizară, pe atât de umană şi firească prin apelul la compasiune.

Conştientă de pasiunea ei pentru imaginile picturale încărcate de amănunte descriptive migăloase asupra cărora se focusează toată atenţia cititorului şi de tendinţa de a face trimiteri la istoria artei, ce pot fi catalogate drept calofile sau pretenţioase de către cei obişnuiţi cu lecturile derulate rapid (cum sunt cele din Still Life sau The Children’s Book), Byatt îşi începe incursiunea cu tentă vindecătoare în lumea vibrantă a lui Matisse printr-o poveste desfăşurată într-un spaţiu unde (auto)terapia prin înfrumuseţarea exterioară se întâlneşte cu destăinuirea pe care uneori nici doctorul de suflete cu ştate vechi nu o poate susţine atât de bine – coaforul, unde proprietarul, care este şi un bun hair stylist îşi întâmpină clientele ce vor să-şi ridice nivelul stimei de sine cu faimosul nud roz pictat de Matisse.

pictura: Henri Matisse, Le nu rose, Baltimore Museum of Art, Cone Collection

În povestirea Medusa’s Ankles, o femeie care îţi dă de înţeles că ar fi trecută de prima tinereţe prin impresiile stârnite de nudul pictat de Matisse, ascultă confesiunile unui hair stylist ce visează să plece departe, să aibă o viaţă palpitantă, dar care se zbate între decizia de a rămâne într-un scenariu al rutinei conjugale şi evadarea alături de amantă. La rândul ei, protagonista îşi aminteşte de soţul său, tot mai distant de la o zi la alta, în timp ce îşi ascunde tristeţea şi temerile printr-un dialog elegant şi cald purtat cu bărbatul ce îi promite înfăţişarea mult-visată. La un moment dat, în dialogul ce pare a fi purtat între doi prieteni vechi, în care unul ajunge să îşi expună intimitatea emoţională, tensiunea erupe brusc şi exploziv, în decorul ce miroase a şampon şi a vopsea de păr. Cel distribuit în rolul ascultătorului discret îşi iese din pepeni, dar cuvintele şi reacţia celuilalt uimesc printr-un răspuns ce vor contrazice aşteptările de la o astfel de situaţie, în care defularea a căpătat nişte culori ţipătoare.

Spre deosebire de povestirea Medusa’s Ankles, în care nuanţele s-au ţinut departe de lumea artei pentru a rămâne în realitatea prozaică a unui coafor, în celelalte două povestiri– Art Work şi The Chinese Lobster – o găseşti pe Susan Byatt acolo unde pare să se simtă cel mai bine în postura de scriitoare: lumea artei, a culorilor, a zbaterii pentru afirmare şi a dialogurilor surprinzătoare despre semnificaţia unei lucrări sau referitoare la dreptul ei de a se numi operă de artă. Estetizante şi cât se poate de mundane prin implicarea trupului în construirea manifestului creativ şi personal, cele două povestiri trec de la viziunea tragică la satira inofensivă printr-un singur detaliu neînsemnat, dar care poate schimba orice aşteptare legată de apropierea deznodământului. Deşi pare să li se adreseze unor fini cunoscători, Byatt introduce nişte amănunte care te invită în culisele vieţii afective ale personajelor alese din lumea artei, pe care le apropie de cotidianul muritorilor.

pictura: Henri Matisse, Le silence habite des maisons

În povestirea Art Work, de exemplu, te trezeşti în universul domestic al unui cuplu de artişti, univers a carui dinamica va fi schimbată de menajera ce nu dădea semne că ar fi înţeles mare lucru din principiile îmbinării culorilor pretenţioase, aparent incompatibile, şi care îi mai şi invada fără jenă turnul de fildeş al unuia dintre parteneri atunci când făcea ordine prin haosul artistic. Îmbrăcată în ţinute fistichii hand made din materiale reciclabile şi resturi de haine aruncate de cei mai avuţi decât ea, menajera cu origini exotice năvăleşte în viaţa cuplului, înţepenit într-o pană de idei, prin îmbinări vestimentare insolite şi o sete de culori tari ce l-ar fi orbit până şi pe Henri Matisse, considerat un apărător al contrastelor puternice. La un moment dat, ajunge ea însăşi în lumea unei galerii de artă ce i-a respins lucrările stăpânului ei, rămas la stadiul de pictor neînţeles şi, prin urmare, nedescoperit. ArtWork este o reflecţie asupra conflictului dintre convenţii şi inovaţia cu iz de impostură, dintre consacrare şi hazard, dintre viziunea profundă şi decorativul accesibil, dintre gust, echilibru, rafinament şi goana după senzaţional mascată ineficient de mimarea interesului pentru noile direcţii ale artei contemporane, în lumea căreia oricine are ceva de spus poate fi artist, atâta vreme cât devine el însuşi o compoziţie bizară.

Sursa: en.wikipedia.org

Spre deosebire de cea de-a doua povestire, în care prăpastia dintre viziunile diferite asupra unei opere de artă capătă forma unei comedii spumoase, The Chinese Lobster oferă un conflict incendiar precum o acuzaţie de hărţuire, şi apoi sufocant precum drama unei studente care se luptă cu despresia, cu viziunea opacă a profesorului coordonator şi cu propria anorexie, pentru ca, spre final, să aduca personajele în faţa unei răscruci pentru a le obliga să aleagă între scufundarea definitivă în acvariul amintirilor pictate în culori dezolante şi înfruptarea din frumuseţea în culorile tari expuse de Matisse. În timpul unui ospăţ dintr-un restaurant chinezesc, printre aromele contrastante şi memorabile precum senzaţiile trezite de pânzele lui Matisse, doi profesori vorbesc despre cum ar putea să rezolve fără scandal şi publicitate negativă cazul unei studente ce şi-a acuzat coordonatorul de avansuri sexuale. Profesorul învinuit este chiar unul dintre cei doi protagonişti. Invitat de colega lui (la rândul ei o renumită profesoară a universităţii ce pregăteşte viitorii pictori cu diplome), acesta glisează subtil printre acuzaţii desfiinţând manifestul deghizat în artă contemporană şi opiniile studentei acuzatoare, al cărei feminism, exacerbat în opinia profesorului acuzat, devine un atentat la opera lui Matisse, pictorul pe care îl apreciază cel mai mult şi pe care l-a vizitat la reşedinţa lui din Nisa.

There has always been a resistance to these qualities in Matisse, of course. Feminist critics and artists don’t like him because of the way in which he expands male eroticism into hole placid panoramas of well-being. Marxists don’t like him because he himself said he wanted to paint to please businessmen.

Studenta este acuzată, la rândul ei, de impostură şi de încercarea de a face din tentativele sale suicidare, dublate de anorexie, un spectacol al demonstrativităţii groteşti, prin care vrea să polarizeze toata atenţia celor din jur. Pentru profesorul hărţuitor, studenta este ea însăşi o metamorfoză hidoasă, o parodie vie a siluetelor sculptate de Giacometti. O consideră lipsită de talent, dar, cel mai mult, este indignat de acuzele aduse lui Matisse, pe care ea îl consideră un artist vândut bărbaţilor ce vor să reduca trupul feminin la un simplu obiect sexual pictat pentru a le bucura privirea…şi nimic mai mult. Pentru ea, Matisse este un angajat al burghezilor pofticioşi, hedonişti şi dornici de a reduce arta la un rol pur decorativ, care să nu treacă dincolo de retină şi de simţurile conduse după idealul efemerului din versurile poeziei L’invitation au voyage (de Charles Baudelaire) La, tout n’est qu’ordre et beaute,/Luxe, calme et volupte, care au inspirat şi titlul picturii Luxe, calme et volupte.

pictura: Henri Matisse, Luxe, calme et volupte, Musee d’Orsay

Exact când îţi este clară tabară din care fac parte cele doua personaje, iar portretul lor moral este finalizat, discuţia ia forma unei piese de teatru în decoruri minimaliste, dar pline de replici complicate despre frumos, viaţă, moarte, corp, erotism, feminitate şi traumă, gata să escaladeze spre un conflict având ecouri ce-l pot scutura pe spectator, a cărui privire este ghidată de Byatt spre metamorfoza homarului în agonie, straniu integrat în decorul restaurantului.

The Chinsese Lobstereste poate una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru culoare şi rolul ei salvator în episoadele depresive în care ideile suicidare se pierd într-un spaţiu de un alb imaculat şi terifiant. Este o invocare a eliberării unei abundenţe cromatice de apăsarea simbolurilor ce duc spre concluzii dezolante şi un act de apărare a lui Matisse, care afirma că arta trebuie să fie în primul rând o plăcere vizuală.

Oranges are the real fruit of Paradise, I always think. Matisse was the first to understand orange, don’t you agree? Orange in light, orange in shade, orange on blue, orange on green, orange in black…

pictura: Henri Matisse, La porte noire

Gălăgia culorilor devine tămăduitoare şi deloc nepotrivită în contextul unui dialog referitor la tendinţele audodistructive îndreptate asupra corpului. Aşa cum trauma îi pregăteşte pe anorexici de regresia la stadiul de fetus ce nu a părăsit încă securizantul spaţiu al uterului, Matisse, în viziunea personajelor lui Byatt, i-a permis fiinţei umane să se întoarcă la începuturi, la acea linişte a unei scufundări estetice în percepţia pură a culorii şi a formei, care să îi provoace plăcere fără o anulare a traumei prin renunţarea la existenţă. Matisse credea într-o artă care să provoace plăcere şi confort, iar Byatt îl citează pentru a te face să înţelegi contrastul dintre disperarea personajului feminin şi idignarea profesorului captivat până la obsesie de culorile lui Matisse.

What I dream of is an art of balance, of purity, of quietness, without any disturbing subjects, without worry, which may be for everyone who looks with the mind, for the businessmen as well as for the literary artist, something soothing, something to calm the brain, something analogous to a good armchair which relaxes him from his bodily weariness…

Matisse devine un pretext prin care toate personajele lui Byatt îşi regăsesc pofta de a trăi după ce se răfuiesc puţin cu nuanţele vitalităţii de care s-au înstrăinat sau despre care au crezut mereu că nu au fost inventate (şi) pentru ele. The Matisse Stories pot fi considerate trei revelaţii luminoase, iar Byatt, o prezenţă însoţitoare din umbră, care ştie cum să te ghideze pentru a obţine efectul dorit, începând cu detaliile banale, superficiale. Trecerea de la o povestire la alta seamănă cu trecerea dintr-o cameră în alta, în care perspectiva se adânceşte pe măsură ce se înmulţesc detaliile vizuale pline de întâlniri cromatice imprevizibile, în timp ce dialogurile trec de la tonul grav la frenezia reîntoarcerii la bucuria d

Volumul The Matisse Storiesa fost oferit de librăria Okian.

sursa feature image: Henri Matisse; wikipedia.org

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Adriana Gionea

March 23, 2016

Men Without Women – Un Hemingway in cea mai buna forma sau despre istoria barbatului obisnuit

Povestirile adunate în volumul Men Without Women au fost o revelaţie în anii în care Hemingway îşi dorea să fie luat în serios. Contemporanii săi nu era încă obişnuiţi cu scriitorii ce au renunţat la obsesiile calofile şi la operele de mari dimensiuni în favoarea unor proze scurte inspirate din viaţa oamenilor deloc excepţionali (în sensul clasic), dar trecuţi prin episoadele dramatice ale unei existenţe ieşite din comun. Cele paisprezece proze scurte din acest volum aveau să-i ofere lui Hemingway reputaţia de maestru al vieţilor tumultuoase concentrate în câteva pagini. Simplitatea şi capacitatea de a surprinde o întreagă biografie într-o felie de viaţă amintesc de începuturile fotoreportajelor despre cotidianul oamenilor obişnuiţi de la periferiile marilor oraşe europene sau americane din prima jumătate a secolului trecut.

Personajele sale, care duc o viaţă dură, îşi deschid sufletul în replicile seci ale unui romantism auster, din ultimele fraze ale unei povestiri. Vivacitatea, melancolia, sentimentalismul descoperit în spatele unei aparenţe aprige şi acel amestec între deznădejde, masculinitatea aspră şi reflexiile unei lumini nostalgice pe chipurile unor bărbaţi reduşi la zbaterile musculare pentru supravieţuire îţi lasă impresia că ai în faţă nişte texte ce însoţesc imaginile surprinse de Robert Capa sau de Bresson, când a nimerit pe străzile New-York-ului.

Poţi derula un întreg secol XX prin ochii protagoniştilor aleşi de Hemingway, dar vei avea parte numai de perspectiva aşa-zişilor oameni simpli, prinşi în tensiunile unei lupte pentru supravieţuirea de zi cu zi. Poţi afirma că Hemingway s-a ocupat de acea parte a universului masculin ce i-a scăpat lui Fitzgerald. În galeria lui Hemingway nu vei descoperi nişte dandy de la Ritz sau nişte visători ce le-au transformat pe acele mondene frivole în muzele unei melancolii strălucitoare ce se întinde peste Central Park sau Riviera. În schimb, ai parte de forfota pe care ai găsi-o în cartierele de imigranţi guralivi şi dezinhibaţi, în tavernele în care femeile ademenesc soldaţi, dar şi de liniştea dătătoare de nostalgii dintr-o colibă de pe malul mării, din camera de hotel a unui boxer obosit sau din tristeţea înabuşitoare a toreadorului ce îşi trăieşte decăderea sub apăsarea unei arşiţe rău-prevestitoare.

Soldaţi rătăciţi pe străzile din Milano sau la periferia unui port din Italia lui Mussolini, delincvenţi mărunţi, călători, matadori, americani ce nimeresc în mijlocul unor locuri străine, unde vor descoperi nişte localnici cu obiceiuri ciudate, puşti ce trăiesc primele decepţii amoroase, aud primele replici sfredelitoare ale unui superior şi au parte de primele tăceri melancolice în timp ce-şi potolesc setea la birtul dintr-o gară catalană de la poalele unor dealuri ce seamănă cu nişte elefanţi albi. Ei devin, din anonimi, protagoniştii excepţionali ai vieţii obişnuite, într-o eră în care scriitorii şi dramaturgii americani se încăpăţânau să demonstreze că se pot găsi trăiri intense sau drame grave şi în rândul plebeilor. Era lui Hemingway era de fapt a scriitorilor ce se inspirau din tumultul cartierelor unde cei din sferele înalte coborau în cotidianul braţelor puternice, al hainelor prăfuite şi ai pumnilor încleştaţi. Hemingway era, la rândul său, departe de imaginea literatului de salon, dar perfect încadrabil în scenele de zi cu zi pline de pescari, muşterii ce aruncă replici fără perdea când le sare ţandăra sau boemi îmbrăcaţi neglijent şi gata de a slobozi un compliment grosolan, dar al naibii de pitoresc într-o crâşmă unde poate vedea spectacolul vieţii în toata splendoarea lui neşlefuită.

Hemingway s-a simţit atât de apropiat de protagoniştii lui încât le-a împrumutat până şi obsesiile şi pasiunile sale pentru box, pescuit, coride, înfruptări copioase din pulsaţiile unei Europe cunoscute în vremea războiului civil spaniol, a ultimelor petreceri extravagante din Parisul decadent şi a expaţilor americani din cercul marilor scriitori îndrăgostii de bătrânul continent. Ipostaza de reporter şi experienţa de pe front s-au amestecat în nişte miniaturi concise, fără pretenţii estetizante, dar capabile de o estetică aparte a solidarităţii masculine sudate de împărtăşirea singurătăţii. Descoperi un limbaj comun, al unei camaraderii în care se adună toate acele tânjiri după apropierea umană securinzantă, pe fondul unor schimbări ce lasă în urma lor o poftă de viaţă redată în tonurile melancolice ale unei fotografii sepia.

Bărbaţii fără femei nu sunt cei care ajung să fie răpuşi de absenţa unei reprezentante a sexului frumos, ci sunt locuitorii temporari ai unei lumi pe care doar ei o pot înţelege şi îndura. Este o lume care iese la iveală ori de câte ori are loc reîntoarcerea la acea formă a camaraderiei arhaice din preajma unei situaţii-limită, în care solidaritatea, confesiunile, sfaturile şi ajutorul iau forma acelui ritual specific unei exclusivităţi masculine. Prinşi în mijlocul unor evenimente de cotitură sau pur şi simplu străbătuţi de gândurile nostalgice pe măsură ce înaintează în călătoria lor de-a lungul continentului din care nu fac parte, dar în care au trăit marile experienţe memorabile ale maturizării, protagoniştii acestor povestiri trimit siluetele feminine într-un plan secundar. Ei sunt prea absorbiţi de propria supravieţuire, strâns legată de imaginea unei masculinităţi deloc sofisticate, dar fascinante printr-un pact al confruntării, al comuniunii şi al camaraderiei, vechi de când lumea.

Deşi absenţa lor nu este rezultatul unei deliberări machiste, personajele feminine sunt împiedicate să capete consistenţă. Ele pur şi simplu nu au ce să caute în lumea captată de Hemingway în acest volum, de parcă acesta s-ar fi temut că apariţia lor i-ar putea deconspira demersul de a capta nişte cadre având potenţialul unor portrete-document menite să arate, peste decenii, cum se comportau, luptau, sufereau, trişau sau pierdeau bărbaţii din secolul trecut. Poţi vedea întregul univers masculin deposedat de poleiala convenţiilor sau a manierelor aristocrate, dar însufleţit de vitalitatea zvâcnirilor plebee, care, prin amestecul dintre brutalitate şi melancolie, nasc o imagine poetică neaşteptată. O imagine care nu mai sufocă autenticitatea unor felii decupate din cotidian, aşa cum o făcea manierismul detaliilor legate de zbuciumul interior. Şi, totuşi, femeile îşi fac loc din când în când sub forma unor evocări ale vieţii tihnite (Fifty Grand, Now I Lay Me), sub forma unor ispite nimerite la momentul nepotrivit (Che Ti Dice La Patria?), a unui dialog vag pentru cititor, dar apăsător pentru cele două personaje (Hills Like White Elephants), a unei iubiri neîmplinite din cauza snobismului (A Canary for One) sau a trădării adolescentine (Ten Indians).

Dacă le-ai clasifica din perspectiva intensităţii afective, nu a persistenţei unor amintiri cu prezenţe feminine, prozele sunt fie grave, fie străbătute de o tristeţe devenită subţire precum o tresărire nostalgică scurtă, gata să se evaporeze la prima schimbare a peisajului. Adevăratele obsesii ale lui Hemingway se regăsesc în cele ridicate la rangul unor veritabile desfăşurări dramatice în miniaturi epice. În mai puţin de patruzeci de pagini, Fifty Grand şi The Undefeated, care prezintă viata unui boxer şi a unui toreador, ambii ajunşi în situaţii de cotitură ale existenţei transformate într-o luptă decisivă, ajung la intensitatea unor microromane ce pot capta o întreagă imagine grandioasă despre fragilitatea naturii umane, căruia Hemingway îi dă greutatea unei reflecţii existenţialiste mascate de stilul specific mai degrabă unui reportaj.

Când nu au voie să plângă, aceşti bărbaţi fără femei devin melancolici şi nostalgici (A Pursuit Race), sau tăcuţi şi ursuzi până la brutalitate (Today is Friday, The Killers). Şi, cum Hemingway nu vrea să-i transforme în victimele unei introspecţii moleşitoare pentru corp, îi înzestrează cu abilitatea de a preface tensiunile în confesiuni scurte, dar consistente. Este vorba despre acele tipuri de confesiuni rămase în urma rafalei de reacţii tumultuoase potolite la timp de nevoia de a imortaliza întreaga lume de la nivelul celui ce a văzut multe dar preferă o retragere demnă de o revelaţie târzie, a cărei stranietate nu ştie cum să o exprime în cuvinte prea complicate.

Cartea Men Without Women a fost oferită de librăria Okian.

Foto: Henri Cartier-Bresson; abcnews.go.com/www.interviewmagazine.com (MoMA)

Ca sa nu te pierzi in cartier – Parisul din fotografiile developate doar pe jumatate

Adriana Gionea

March 23, 2016

Ca sa nu te pierzi in cartier – Parisul din fotografiile developate doar pe jumatate

Dacă ar exista un maestru al Parisului din fotografiile în care, prin locurile devenite deja iconice, dar şi prin cartierele traversate de bulevardele mărginaşe interbelice, s-ar strecura umbrele unor siluete misterioase ce au păstrat lumina spectrală ce le acoperă identitatea facială pe o peliculă încă nedevelopată, acela s-ar chema Patrick Modiano. Numai el pare să fi salvat în romanele sale atmosfera întreţinută de personajele enigmatice marginale din fotogtafiile lui Brassai, cărora le adaugă nişte identităţi eliptice menite să tergiverseze orice deconspirare a intenţiilor şi a biografiilor secrete. Dacă eşti îndrăgostit de Parisul fotografiilor alb-negru, vei găsi în proza lui Modiano un amănunt care te va atrage şi mai mult, repetat în toate romanele sale, în care timpul devine circular şi fluid: scenele precum nişte fotografii developate pe jumătate. Toată acţiunea sumară, bazată mai mult pe detaliile enigmatice furnizate de memorie, se sprijină pe acele prezenţe fantomatice nedate în vileag de operaţiile din camera obscură. Nici romanul Ca să nu te pierzi în cartier nu face excepţie.

Jumătate fotografie clară, jumătate peliculă invadată de umbrele unor personaje implicate în afaceri dubioase în timpul Ocupaţiei, Ca să nu te pierzi în cartier are toate ingredientele unui roman prin care Modiano şi-a câştigat nişte cititori fideli, dornici de a se întoarce mereu la un Paris necunoscut, dispărut înainte de a se naşte ei: un protagonist având o identitate voalată, nişte părinţi dispăruţi şi redescoperiţi în amintirile ce readuc la suprafaţă afaceri secrete din anii ’40-’50, obsesia pentru însemnările din agendele uitate în apartamente locuite în urmă cu decenii şi trecute prin mâinile unor proprietari ce aparent nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de coincidenţe învestite cu forţa mistică a unei mitologii urbane trecute prin filtrul subiectiv, şi manuscrisele de unde răsar, peste zeci de ani, siluetele unui trecut suprapus peste prezent într-un colaj bizar al memoriei schimbate.

Pentru majoritatea protagoniştilor lui Modiano, scrisul, sub forma unui jurnal încropit din numere de telefoane şi adrese, sau a unor cărţi inspirate din golurile identitare, devine o succesiune de flash-uri prin care aceştia vor să le trimită semnale unor persoane ce le-au marcat existenţa, apoi au dispărut fără urmă. În cazul lui Jean Daragane, un roman publicat în tinereţe are un efect invers: el devine ţinta unor semnale trimise de cei se leagă de amănuntele găsite în cărţile sale pentru a-şi descoperi un trecut plin de afaceri neîncheiate. Pierderea unei agende în drum spre Riviera îl aduce în viaţa lui pe sâcâitorul Gilles Ottolini, un mitoman cu aere de scriitor nedescoperit, care vrea să afle mai multe despre Guy Torstel, unul dintre personajele romanului pe care Jean Daragane, acum trecut de cincizeci de ani, l-a scris la sfârşitul adolescenţei datorită nevoii (neconştientizate încă) de a-şi recupera trecutul. Cu cât agasantul Gilles Ottolini vrea să ajunga la Guy Torstel (personajul real din cartea lui Daragane), cu atât protagonistul vrea să reia călătoria spre locurile copilăriei traite într-o locuinţă clandestină de la marginea Parisului, unde se perindau bărbaţi sarmanţi cu trecut neclar şi mari amatori de cazinouri, dansatoare de cabaret găsite moarte, femei cu paşapoarte false, precum şi multi adulţi binevoitori, dar opaci atunci când se vedeau nevoiţi să-i ofere informaţii despre mama lui şi despre identitatea sa reală. Pentru a complica pendularea între prezent şi trecut, care se va transforma, treptat, într-o contopire, îşi face apariţia şi amanta lui Gilles Ottolini, pe nume Chantal Grippay, care îi înmânează lui Daragane un dosar sustras din arhivele Poliţiei, apoi îşi lasă o rochie în apartamentul său, rochie ce pare să-i fi aparţinut unei femei din alte timpuri, de care Jean Daragane nu este străin.

Dosarul oferit de seducătoarea Chantal Grippay capătă forţa unui roman autobiografic şi a unei reîntoarceri spre trecutul ajuns labirintul cu artere ce duc spre un prezent în care toate graniţele memoriei se topesc în arşiţa unui Paris captiv în temperaturile unei veri indiene, ce pare să distorsioneze percepţia timpului. Fotografiile din dosar, printre care se află şi poza pentru paşaport a lui Daragane în anii copilăriei, datele culese din anchetele poliţiei legate de activităţile desfăşurate de locatarii unui imobil ocupat clandestin după ce adevăraţii proprietari au fost nevoiţi să lase în urmă Parisul, şi rugămintea insistentă adresată de Chantal în numele lui Ottolini, ce dorea ca Daragane să-l ajute la scrierea unui roman ce l-ar fi scos din sărăcie, devin cărările întortocheate ale unei farse jucate de nişte escroci din prezent, ale căror identităţi inventate îl conduc, paradoxal, pe Daragane spre identitatile reale ce apaţin persoanelor nonşalante care s-au perindat cândva prin casa unde şi-a petrecut anii copilăriei.

Deşi în cărţile sale se prelungesc într-o însingurare nostalgică toate dramele protagoniştilor ce îţi dau de înţeles că au devenit nişte orfani peste noapte, fără să ştie ce s-a întâmplat cu părinţii lor, de parcă aceştia ar fi fost plăsmuirile unei realităţi paralele, inventate, ce nu se poate intersecta cu datele unei realităţi oficiale, atmosfera nu este una apăsătoare, ci desprinsă mai degrabă din perindările într-un Paris magic al bulelor de timp, suspendat într-o eternă reîntoarcere. Pentru Modiano, tristeţea nu trebuie prelungită, de aceea melancolia capătă o consistenţă vizuală ce transformă pierderile şi căutările într-un film plin de suspans în care sunt reproduse cinematografic fotografiile lui Brassai, devenite cadre misterioase, ce alungă orice indiciu menit să elucideze trecutul. Pe Modiano îl citeşti mai ales datorită unui suspans fotografic şi apoi începi să aştepţi nerăbdător alte noi romane tocmai datorită unui refuz anunţat de a face din acest gen de suspans motorul unei intrigi detectiviste alerte, desfăşurate pe cheiurile inundate de ceaţă ale Senei, prin apartamentele suspecţilor şi prin cafenelele mai puţin ştiute. Ajungi să îl admiri cel mai mult datorită unui dorinţe de a recupera un Paris mai puţin umblat, al clădirilor cu două intrări, una dintre ele devenind poarta de scăpare spre zona liberă, unde toţi cei ce vor să-şi ascundă identitatea se pot debarasa de urmăritori, aşa cum nostalgicul vrea să se elibereze de aglomeraţia încurajată de marketingul turistic pentru a redeveni călător.

Editura Polirom, 2016

foto: Brassai, www.atgetphotography.com

Carti despre Ele, scrise de Ei

Adriana Gionea

March 23, 2016

Unii bărbaţi rămân în istorie prin reflecţiile despre natura feminină, iar, dacă aceste reflecţii se transformă în romane şi povestiri despre căutarile, dramele, intrigile, rivalităţile şi lungul drum al protagonistelor spre acceptarea de sine, atunci vor cunoaşte faima alimentată de reacţii furtunoase, constroverse explozive sau dezaprobări ale celor din tabăra masculină, dar şi de validări feminine ale corectitudinii unor concluzii trase. Vă propun o selecţie de cărţi inspirate de fascinaţia unor scriitori pentru lumea feminină.

Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Calatoria unei femei care nu se mai temea de imbatranire - coperta

Editura Univers, 2014

Idealul multor urmaşe ale Evei este atingerea clipei în care împăcarea cu sine să nu mai fie efectul unei tentaţii chirurgicale de ajustare, ci a unei convieţuiri paşnice cu trecerea timpului. Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire este una dintre cele mai frumoase cărţi scrise în ultimii ani despre obsesiile femeii contemporane aflate într-o relaţie toxică de iubire cu propriul corp neacceptat, căruia îi reproşează rotunjimile în epoca idealurilor greu de atins din reviste, dorind să fie apreciată de un partener la fel de toxic din cauza indiferenţei. O astfel de femeie este şi Laura, nemulţumită de propriul corp în era Lolitelor androgine. Ea îşi visează partenerul în ipostaza de soţ citit, dornic de a regăsi în imaginea soţiei neglijate personajul feminin voluptuos dintr-o povestire scrisă de Hemingway. Andrei Makine este cunoscut datorită antecendentelor literare în care omagiază femeia şi pasiunile ei. Gabriel Osmonde, o dublură subversivă şi nemiloasă (multă vreme ascunsă) la care apelează Makine când scrie despre maladiile afective ale occidentalului modern, îi ia apărarea femeii actuale sufocate de ura faţă de propriul trup, ce o aduce în pragul suicidului, inventând situaţii la graniţa dintre oniric si real, dintre cotidian şi insolit. Ce-i drept, eroina romanului, Laura, trecută de prima tinereţe, dar având imaginarul evaziv al unei adolescente şi visurile unei tinere abia ieşite din studenţie, nu este orice femeie, ci una pasionată de filosofie, artă şi lectură, care, prin alegerea unui partener obtuz, a ratat o celebrare binemeritată a propriului apetit pentru erotismul rafinat, condimentat prin fantasme candide şi nostalgice. Osmonde, pseudonimul ţinut secret al lui Andrei Makine, vorbeşte, prin drama Laurei, despre compensaţia emoţională târzie, dar nu tardivă, într-o manieră sentimentală, dar suficient de sofisticată încât să evite patetismul şi încurajările nerealiste.

Rugă pentru Katerina Horovitzova

Editura Curtea Veche, 2014

Rugă pentru Katerina Horovitzova este un omagiu adus unui aliaj feminin irezistibil între graţie, forţă interioară şi curaj în ceea ce poate fi considerată una dintre cele mai tulburătoare cărţi despre Holocaust. Arnost Lustig, un supravieţuitor al perioadei naziste, a creat un personaj feminin care pare să reunească toate stările pe care le poate trezi feminitatea devenită un arhetip de-a lungul istoriei: ispită, adoraţie, râvnire, admiraţia faţă de frumos, ură, dorinţa de a distruge obiectul tentaţiei ce nu poate fi posedat şi, mai ales, teama. Având naivitatea unei copile, trupul unei balerine şi visurile îndrăzneţe pentru mediul tradiţionalist din care provine, Katherina Horovitzova, care fantasmează la faima lui Josephine Baker, va cunoaşte, însă, provocările unor femei legendare precum Iudita sau Estera, cărora li s-a încredinţat salvarea poporului evreu. Doar că ea va întrece orice aşteptări când îşi va duce planul până la capăt fără a se folosi de farmecele unui corp admirat în tăcere de soldaţii nazişti în ciuda interdicţiei de a se lăsa dominaţi de cei pe care au fost învăţaţi să-i urască, apoi să-i extermine. Romanul nu abundă în detalii hiperrealiste, deşi teroarea se prelinge cutremurător în aluzii vizuale metaforice, peste care s-ar fi suprapus un desen din seria dedicată de Edgar Degas feţei nevăzute a spectacolului oferit de armonia unui dans al lebedelor, doar că-n locul cărbunelui, la schiţarea trăsăturilor s-a folosit un pigment din cenuşă.

Soţii şi concubine

Editura Polirom, 2015

Citit în ţara natală cel puţin la fel de mult precum conaţionalul ales pentru a-i fi decernat Nobelul pentru literatură – Mo Yan – scriitorul Su Tong a devenit cunoscut dincolo de Orient datorită personajelor feminine complicate, arhaice, suave şi crude în acelaşi timp, din filmul Raise The Red Lantern, un exerciţiu vizual inspirat din nuvela Soţii şi concubine. În ediţia tradusă în limba română, această nuvelă mai este însoţită de alte trei proze scurte care au greutatea psihologică a unui roman realist despre statutul şi problemele femeii în China secolului XX. Volumul din care face parte cea mai cunoscută nuvelă a lui Su Tong are avengura unei colecţii de romane în miniatură, care îţi dau impresia că asişti la destăinuirile curajoase, pline de melancolie, revoltă, dezamăgire şi renaştere ale unor femei din mai multe generaţii. Puse cap la cap, diferitele poveşti derulează filmul unor transformări sociale din China revoluţiei lui Mao, văzute din perspectiva feminităţii scindate între ancestral şi modern, între dependenţă şi emancipare, între superstiţiile şi geloziile ce împing la acte nemiloase pentru menţinerea rolului de favorită, şi eliberarea însoţită de toate lipsurile şi pierderile asumate în ochii necruţători ai celorlalţi.

Otrava iubirii

Editura Humanitas Fiction, 2016

Metamorfoza feminină începe să fie conştientizată în adolescenţă şi tot atunci se vor abandonate multe amintiri dureroase. Nu de puţine ori, lecturile de peste ani devin o formă de terapie, aşa cum pot fi considerate şi romanele sau povestirile lui Eric-Emmanuel Schmitt datorită unor personaje feminine aduse în punctul de a se vindeca prin acceptare sau evaziune creativă, de a-şi transforma obsesiile autodistructive în jocurile unei voluptăţi în care iluziile şi minciunile sunt iertate atunci când se transformă fie în plăcerile benigne ale unei libertăţi sentimentale, fie într-o ispăşire grea în urma unui duş rece. Pentru această libertate abolută ce vine în urma unor pierderi şi experienţe dificile, şi pentru compasiunea ce atenuează tentaţia blamării pledează Eric-Emmanuel Schmitt în romanul Otrava iubirii, dedicat adolescenţei feminine. În ciuda titlului, poate fi un pansament ce ajută la revenirea după un episod prea dur în care gelozia, neîncrederea, însingurarea şi teama de abandon ţes un păienjeniş în care loialitatea faţă de cele mai bine prietene şi planurile nemiloase pentru cucerirea băiatului vizat spre a fi implicat în primele experienţe sexuale capătă o turnură neaşteptată. Citindu-l, îl poţi considera pe Schmitt un pacifist care vorbeşte despre iertare în mijlocul situaţiilor inflamabile ce l-ar expune pe oricare altul unei dezaprobări unanime scăpate de sub control.

Camera de sticlă

Editura Art, 2013

Femeia era considerată cheia casei, mai ales când era validată şi de maternitate, dar în perioada de început a ceea ce s-a numit avangarda secolului XX, femeia devenise partea unui ideal în care graniţele dintre spaţiul de locuit şi lumea exterioară dispăreau, iar în locul lor apăreau ferestre mari ce transformau căminul conjugal într-un paralelipiped de sticlă, în interiorul căruia un perete de onix făcea minuni din razele de lumină. Să poţi reda acea relaţie subtilă dintre intimitatea emoţioanală a personajelor şi arhitectura minimalistă din perioada interbelică este o artă, pe care Simon Mawer a demonstrat că o poate stăpâni când a scris romanul Camera de sticlă, spre încântarea celor pasionaţi de Modernism. Fiecare pagină şi fiecare trăire a personajelor devine o coregrafie a stărilor, secretelor, iubirilor clandestine, traumelor şi jocului de linii şi forme pure. Camera de sticlă vorbeşte despre o sofisticată şi voluptuoasă legătură a personajelor feminine cu simplitatea formelor dezvăluite în toată complexitatea lor odată eliberate de sub dantelăriile baroce, crenelurile greoaie şi zidurile groase ale ostentaţiei prin care se etala un statut. În romanul lui Simon Mawer, bărbaţii dispun de puterea financiară convertită în visurile avangardiste finalizate cu planurile unui arhitect fascinat de inovaţiile aduse de Le Corbusier, iar femeile însufleţesc jocul dintre lumină, forme, volume şi transparenţă prin propriile aspiraţii şi emoţii dezvăluite în momentele de criză, după apusul ce transformă pereţii de sticlă în oglinda ce nu-i mai permite nimanui să-şi ascunda privirea.

Pofta de ciocolata – Barcelona de altadata si artizanii ei sentimentali

Adriana Gionea

March 23, 2016

Pofta de ciocolata – Barcelona de altadata si artizanii ei sentimentali

Titlul nu este deloc o reclamă care minte! Ciocolata este omniprezentă într-unul dintre cele mai gustate romane scrise de Care Santos. Citindu-i paginile încărcate de senzaţii şi descrieri ale reţetelor pline de condimente, încercate de toate femeile marilor capitale, de la capricioasele aristocrate la amante regale, cocote de lux sau fete în casă pregătite să se înfrupte clandestin din ispititoarea delicatesă prin care suveranul aztec Moctezuma l-a omenit pe Cortez înainte de a-şi vedea aurul furat şi întregul imperiu distrus de conchistadori, vei descoperi cât de mult diferă ciocolata din zilele noastre de bijuteria lichidă realizată din boabele de cacao măcinate de înşişi artizanii catalani în faţa clienţilor. Adevărata ciocolată din epoca de aur a dulciurilor inaccesibile era servită sub forma unei licori ridicate la rang de ambrozie cu efecte afrodiziace, regeneratoare, energizante sau curative pentru cei trişti. Pentru a fi cât mai greu de refuzat, de-a lungul timpului, maeştri s-au întors la originile ei îndepărtate şi au scufundat în licoarea prefarată a catalanilor şi a femeilor de la Versailles mirodenii şi alte ingrediente aduse din toată lumea, de la piperul negru la scorţişoară, cuişoare, ardei iute din Mexic, ghimbir indian sau sirop de lavandă. Poftă de ciocolată este o degustare literară plină de peripeţii savuroase pentru cei dependenţi de poveşti captivante, de Barcelona (una mai puţin cunoscută, înainte de a fi transformată de Gaudi şi de a deveni punctul de plecare al suprarealiştilor) sau de vânătorile de comori de pe străduţele anticarilor.

Care Santos a pus în romanul ei toate ingredientele unei poveşti asociate ciocolatei: aromele stranii rezultate din amestecul elementelor greu de împăcat, cum sunt dulcele şi picantul, ce îşi revendică dreptul la exclusivitate în reţetele inovatoare, personaje dominate de simţuri şi pasiuni, femei sentimentale şi aventuri în care umorul, erotismul şi melodrama cochetă se întâlnesc, orgolii şi rivalităţi între faimoşii artizani, peripeţii, trimiteri culturale, secrete şi multă poftă…de istorii captivante, de imagini de epocă, de lucruri mai puţin ştiute şi date în vileag prin adăugarea condimentului potrivit. Atunci când ajunge în creier pentru a resuscita senzaţiile asociate fericirii, aroma ciocolatei vrea o atenţie totală, încât orice altă informaţie ce necesită sobrietatea unui contabil al istoriei arhivate, livrată în acel moment, are şanse minine de a-ţi distrage atenţia de la cutia plină cu bomboane. Pentru a concura cu această acaparantă lume a senzaţiilor astfel încât să te facă atent şi la datele istorice, autoarea inventează sau reinterpretează, ca de fiecare dată, biografii la fel de ademenitoare precum ciocolata, şi apoi le plasează într-un spaţiu mitic, plin de legende picante, aristocraţi ce-şi pierd minţile, artizani şi aventurieri escroci- Barcelona- care, devine, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un concurent serios al Parisului în materie de rafinament, arhitectură, apetit pentru lux, spectacole de operă, porţelanuri şi delicatese. Despre vechea Barcelonă, neşlefuită încă de fantezistul Gaudi, îi place să scrie atât de mult lui Care Santos, încât ai impresia că te plimbi printr-un oraş redescoperit, precum o Atlantidă ivită deodată la suprafaţă după ce a stat vreme de mulţi ani scufundată. În această Barcelonă din trecut, ciocolatierul era mai mult decât un artizan intrat în breaslă după examene dificile. Era o instituţie în sine, iar locul unde îşi etala delicatesele, o adevărată promenadă a doamnelor din familiile de vază, ce îşi etalau gusturile şi toaletele mai abitir decât pe faimoasa Rambla. Dar până şi zelosului ciocolatier îi mai trebuie câteva ingrediente care să îi dea savoare poveştii lui, astfel încât să curgă abundent prin vieţile generaţiilor viitoare, care vor cunoaşte mai mult batoanele accesibile ieşite din fabrică decât ciocolata artizanală pură. Aceste ingredinete sunt pasiunea pentru artă, iar pentru locuitorii Barcelonei din secolul al XIX-lea arta însemna Operă (în Barcelona există una dintre cele mai frumoase opere din Europa), şi acel obiect pierdut, trecut prin multe evenimente din istoria catalană pentru a coagula mituri, legende picante, secrete, dar mai ales pentru a-i oferi un simbol palpabil şi elegant unei plăceri efemere.

Sursa: Louis-Rémy Robert; Museum of Fine Arts Boston

Nu poţi concepe savurarea ciocolatei fără un ritual meticulos, din care porţelanurile fine să lipsească. O faimoasă ciocolatieră special realizată pentru Madame Adelaide – sora lui Ludovic al XV-lea- în manufacturile din Sevres, construite special pentru amanta regală preferată, Madame de Pompadour, ajunge în Barcelona pentru a uni biografiile unor femei din lumi şi epoci diferite. Ciocolatiera din porţelan era departe de a reflecta fastul desfătărilor de la Versailles, semănând mai mult cu fecioara candidă nimerită din greşeală în haremul cu marchize, doamne de companie şi curtezane sofisticate şi împopoţionate, puse la dispoziţia monarhilor decadenţi. Ciocolatiera nu era încărcată de acele înflorituri ludice în stilul Rococo, dar simplitatea acestui obiect de porţelan se dovedise a fi chiar detaliul irezistibil, ce i-a intrigat pe apropiaţii lui Madame Adelaide, apoi pe noii proprietari ce nici nu mai ştiau povestea acestei aristocrate fugare prin Europa după ghilotinarea monarhiei franceze, deşi contemporanii îi lăudau inteligenţa, iubirea pentru artă şi frumos, graţia şi flerul, ce i-ar fi prezis o existenţă răsunătoare precum faima licorii de care devenise dependentă mai ales după comandarea ciocolatierei.

Odată cu apariţia ciocolatierei strecurate ghiduş prin viaţa stăpânelor ei, de care se va ţine scai, descoperi talentul de artizan tipicar al lui Care Santos. Este genul de artizan care nu se abate de la reţetele clasice prin care te-a transformat în client fidel, şi nici nu renunţă la vechea pasiune – istoria Barcelonei, încât te trezeşti iar că îţi vinde, cum ştie mai bine, adevărata delicatesă – povestea oraşului de suflet, peste care suprapune straturi de ciocolată plină de mirodenii.

Poftă de ciocolatăeste de fapt un roman despre Barcelona uitată sub valul de modernitate, sub paşii milioanelor de turişti, despre fascinaţia pentru porţelanurile preţioase precum nişte bijuterii rare, dar mai ales pentru Operă, în perioada în care marile arii puteau exprima trăirile secrete, cu o tensiune intempestivă devenită un tabu în afara scenei, mai ales în cazul doamnelor din familiile de vază. Ciocolata, porţelanul de Sevres şi Opera cu toate pasiunile spectatorilor, devin o triadă a plăcerilor, dar şi a şanselor pierdute de cele trei protagoniste: Sara, Aurora şi Marianna. Pentru a se apropia de trecutul Barcelonei şi de poveştile sale flamboaiante precum o reţetă rară servită în abundenţa decorativă a porţelanului de Sevres, Care Santos te invită la o călătorie în sens invers. Punctul de plecare este o seară din secolul XX, unde trei elevi ai unui ciocolatier nimeresc, după o noapte ce a însemnat botezul unui dintre ei în voluptăţile absintului, la uşa unui anticar ce nu avea somn. Sara, moştenitoarea unui mare patiser, intră şi este ademenită de o ciocolatieră având o poveste stranie, legată de familia unor faimoşi artizani ai dulciurilor din Barcelona, dar şi o proprietară enigmatică, semnată pe ciocolatieră sub numele de Madame Adelaide. Nu-i cunoaşte povestea întortocheată având origini regale, dar ciocolatiera va rămâne simbolul unei prietenii devenite un triunghi amoros după ce Sara se va mărita cu Max, colegul de la cursul de patiserie ajuns mai târziu un renumit profesor de chimie, deşi era îndrăgostită de rebelul Oriol, ce va deveni un ciocolatier avangardist, obsedat de experimentele gustative, în care va miza pe amestecul mirodenii, arome picante şi alte ingrediente curajoase. Max va deveni certitudinea unei armonii domestice, iar Oriol, tentaţia clandestină reprezentată de aura unui geniu impetuos, inaccesibil şi alunecos. Reîntoarcerea lui Oriol în Barcelona îi va da ocazia lui Max, americanul cuminte aterizat în complicata lume a ispitelor catalane, să pună în scenă o dezvăluire surprinzătoare pentru cel dornic să joace rolul partenerului simplu şi transparent, iar dezvăluirea va fi privită de Sara dintr-un loc secret precum o lojă de care doar ea ştia. Conversaţia despre feminitate, adulter şi tentaţia iertată va fi delicioasă, precum specialităţile complicate ale lui Oriol.

După un interludiu care să ne permită o trecere de la atmosfera unei epoci asociate uneia dintre protagoniste la următoarea, ne trezim în faţa unei femei elegante, care iese pentru prima oară în lume, asta însemnând la un spectacol de operă alături de soţul ei. Se teme că nu-şi va găsi locul, dar cel mai mult îi e teamă de privirile iscoditoare ale celor din înalta societate, care nu acceptă uşor intarea unei foste servitoare în lumea rezervată celor proveniţi din familiile burgheze. Astfel ni se face rapid cunoştinţă cu cea de-a doua protagonistă şi proprietară a ciocolatierei de Sevres, Aurora. Fiica unei servitoare, Aurora pare să aibă, la rândul ei, servitudinea în sânge, devenind în acelaşi timp sora de lapte şi confidenta Candidei, fiica năbădăioasa a stăpânei sale. De la Candida preia pofta de ciocolată, satisfăcută pe ascuns, deoarece servitoarele nu aveau voie să guste din noua licoare a privilegiaţilor din Olimpul burghez cu iz aristocratic. Îi devine singura prietenă, îi preia neliniştile şi se îmbujorează ori de câte ori aventuroasa Candida îi povesteşte despre trucurile folosite pentru a obţine ce vrea de la soţul ei, urmaşul familiei de ciocolatieri Sampons, celebri în Barcelona secolului al XIX-lea. În timp ce soţul ei îşi bate capul toată ziua cu noua invenţie de făcut ciocolată, primită de la socrul său (doar căsătoria a fost şi o alianţă a familiilor de inovatori iluminaţi din lumea bună), Candida se aruncă brusc şi fără pic de remuşcare în braţele unui tenor îndrăzneţ, mai ales că a visat mereu la un bărbat neruşinat precum eroul operei Don Giovanni, alături de care să cunoască aventuri şi trăiri intense, visate de mai toate fetele din familiile bune, ţinute în frâu de părinţii snobi pentru a le garanta reputaţia impecabilă demnă de o partidă maritală profitabilă. Ce pare un vodevil cu decoruri inspirate din scenele amoroase pictate de Fragonard sau Boucher, scandaloase în epoca lor, dar inofensive în secolul cititorului actual, capătă în existenţa Candidei gravitatea unui act final în care adultera este renegată de ai săi, înfierată de societate şi trădată de bărbatul iubit.

pictura: Joseph Caraud

Aurora moşteneste de la Candida mai mult pofta de ciocolată şi aplecarea pentru lucrurile frumoase, ce păstrează istoria de viaţă a celor plecaţi departe, de aceea îşi însuşeşte pe ascuns ciocolatiera lui Madame Adelaide, fără a şti nici ea povestea proprietarei de la Versailles. Pentru a nu rămâne pe drumuri, acceptă să intre în slujba unui doctor pasionat de operă, un rafinat hâtru fără ifose, căruia îi pregăteşte în fiecare seară ceaşca plina de ciocolată, în care amestecă şi puţină scorţişoară spre încântarea lui. Servitutea devine treptat fidelitate şi candoare, iar aceste două calităţi ale Aurorei îl seduc pe medic, bărbatul ce o va introduce în marile saloane şi în lojele Operei din Barcelona după ce îi povestise, în fiecare seară, înainte să adoarmă, despre Verdi, Rossini sau Wagner.

Gran Teatre del Liceu; www.barcelonas.com

După actul în care ţi-a fost prezentată şi povestea Aurorei, călătoreşti în timp şi dai peste cea a Mariannei, văduva celui mai bun ciocolatier din Barcelona, vânată de rivalul aprig al soţului ei, nimeni altul decât jefuitorul legaţiei franceze, din care făceau parte ciocolatierii de la Versailles, spionii regelui şi Beaumarchais, dar şi cel despre care se zvonea că devenise un spion de încredere al lui Madame Adelaide, posesoarea ciocolatierei, înainte de a fi propulsat în funcţia de bibliotecar-sef la Versailles, pomenit şi în romanul Aerul pe care îl respiri, dedicat Barcelonei sub Napoleaon. Abia când intră timid în scenă Marianna, cea de-a treia protagonistă, descoperi cum a pierdut Madame Adelaide ciocolatiera, ce legătură avea omul ei de încredere, nimeni altul decât spionul trimis pentru a negocia cu Marianna dobândirea maşinii de transformat boabele de cacao în ciocolată, inventată de soţul acesteia, şi cu oamenii plătiţi de regele Angliei, George III, care vrea să pună şi el mâna pe invenţie. Spionul francez se încaieră cu alţi ciocolatieri pentru a o cuceri pe Marianna, ciocolatiera de porţelan regal va trece prin mâinile unei curtezane de lux, iar ciocolata şi tainele ei vor deveni trofeul suprem râvnit de regii Franţei şi ai Angliei, în numele unei vechi rivalităţi.

pictura: Liotard

Povestea Mariannei şi a bibliotecarului de la Versailles are suspansul unui roman cu detectivi şi dinamismul unuia de capă şi spadă scris de Alexandre Dumas, care include spioni, jafuri, aliaţi iviţi de nicăieri când totul pare a fi pierdut, răsturnări de situaţii şi personaje excentrice, precum faimosul hermafrodit despre care priceputul Casanova ar fi jurat că este o femeie în adevăratul sens al cuvântului, ce-i drept, una având calităţile unui spadasin, iar finalul imită stilul unei comedii scrise de Beaumarchais. Dar ne-am tot lăsat duşi de val şi am uitat de importanţa ariilor de operă în acest roman. Ele însoţesc poveştile şi ceremonialul servirii ciocolatei. Devin veritabile declaraţii de iubire, ritualuri de trecere a unei fete în rândul domnişoarelor pregătite pentru a intra în lumea celor etalate în faţa băieţilor de familie bună, abia întorşi de la studiile ce le vor asigura o ascensiune socială, dar şi oglinda tuturor aspiraţiilor estetice ale familiilor ce au scris istoria Barcelonei prin schimbările arhitecturii. Dramele personajelor sunt prezentate în subcapitole ce poartă numele unor opere faimoase, iar structura acestui roman include trei acte, care amintesc de ingredientele amestecate cu boabele de cacao.

Poftă de ciocolată reuneşte toate acele plăceri, mai mult sau mai puţin vinovate, permise de un timp dilatat, al secretelor, al apetitului pentru artă şi poveşti cu protagonişti reali amestecaţi în peripeţii ce nu mai ţin cont de cronicile istoricilor, deşi ţi-ar plăcea să crezi în existenţa unui trai aveturos, a unei Barcelone ascunse, dar păstrate în reţetele artizanilor. La final, nu poţi decât să îi dai dreptate unui personaj ce vrea să imite stilul unui comediant de înaltă clasă atunci când scrie finalul unei relatări legate de ultimele zile petrecute în raiul ciocolatierilor catalani: Domnule autor, comedia se sfârşeşte când se sting luminile, sau trebuie să asteptăm să se mai întâmple ceva în întuneric?

Editura Humanitas Fiction, 2016

Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre adolescenta la feminin

Adriana Gionea

March 23, 2016

Otrava iubirii – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre adolescenta la feminin

Eric-Emmanuel Schmitt rămâne un optimist chiar şi atunci când vorbeşte despre tragedii, despre acele gânduri malefice având urmări ireversibile, iar acest optimism privind capacitatea omului contemporan de a fi deschis revelaţiilor adânci despre greşelile sale şi despre legăturile cu semenii te poate face dependent de romanele şi povestirile scrise de el, sau, dimpotrivă, îţi vine să-l scuturi cu furia prin care vrei să-i aplici un duş rece unui visător de care ţi-e milă când îţi imaginezi ce-l aşteaptă în lumea dezlănţuită. Deşi romanele sale au o candoare şi o jubilaţie delicată şi luminoasă, atribuită cărţilor adresate mai mult femeilor, atunci când scrie numai despre ele îi dau dreptate şi bărbaţii, ce-l susţin ori de câte ori îşi imaginează nişte personaje feminine ce deţin arta minciunii seducătoare şi deopotrivă strivitoare când scapă de sub control, mai ales când protagonistele sunt nişte adolescente.

Otrava iubirii trezeşte nişte ecouri empatice mai ales dacă aparţii genului feminin. În stilul său, care îmbină compasiunea, viziunea pozitivă asupra naturii umane şi a capacităţii ei de a gasi sensuri profunde pentru a deveni conştientă de sine în urma greşelilor devastatoare şi umorul reconfortant, Eric-Emmanuel Schmitt vrea să te ducă înapoi în acea perioadă în care prieteniile îţi alinau toate problemele din anii de liceu, în care treceai de la agonie la extaz în câteva minute dacă îl vedeai pe cel dorit cum trece nepăsător pe lângă tine, dacă perechea de blugi ce te-ar fi transformat într-o prezenţă irezistibilă nu te mai încape, dar este perfectă pentru silueta de clepsidră a celei care îl vânează pe tipul pe care îl pandeai de multă vreme, dacă lipsa unei invitaţii la o petrecere te făcea să te simţi exclusă, dacă pasiunea pentru lectură îţi atrăgea porecla de fraiera clasei sau dacă nu te mai recunoşteai de la o zi la alta observându-ţi la rece trasformările afective. Era perioada în care grupul de prietene devenise o nouă familie, ce te consola atunci când ai tăi ajungeau să consideraţi insuportabili şi distanţi ori de câte ori le contraziceai aşteptările. Era noua familia care ţi-a ţinut spatele când apariţia unei rivale năştea un război al orgoliilor umilitor, dar ivirea unui trofeu amoros la orizontul aşteptărilor adolecentine putea roade fidelitatea, punând la încercare devotamentul din acea nouă familie găsită în anii de liceu.

Cunoscându-l pe Schmitt dreptun apărător al părţilor bune din fiecare, nu te aştepţi, pe bună dreptate, la un roman despre consecinţele nefaste ale trăirilor adolescentine scăpate de sub control, în schimb eşti curios în legătură cu noul mod în care îşi va înveli mesajul pozitiv şi mai ales minciunile şi jocurile psihologice puse la cale de personajele sale feminine (că doar este un maestru al feminităţii înşelătoare şi inventive). Totuşi, Eric-EmmanuelSchmitt are de gând să dea o lecţie mai dură despre maturizare până să ajungă la mesajul luminos.

Cele patru personaje feminine din Otrava iubirii – Julia, Colombe, Raphaelle şi Anouchka – sunt precum o armată (inofensivă, ce-i drept) când una dintre ele are probleme legate de separarea părinţilor, de întârzierea mesajelor venite de la băiatul ce îi provoacă insomnii (mai mult prin absenţă decât prin prezenţă), de lumea unor adulţi de neînţeles. Baza de întâlnire a combatantelor înarmate doar cu sfaturi de viaţă (din fericire) şi nu cu strategii de punere la pământ a stimei de sine din arsenalul inamicului, este cafeneaua preferată, unde vorbesc despre băieţii inaccesibili, despre părinţii care se comportă prosteşte, despre noul an de liceu şi despre importanţa prieteniei care le alină tristeţea când îşi dau seama că sunt (încă) singure la vârsta goanei după validare alături de un partener demn de a fi etalat pe holul liceului. Discuţiile în care trec de la băieţi la binefacerile prieteniei, ce pot eclipsa avantajele amoroase, par desprinse din varianta pariziană, pentru adolescenţi, a serialului Sex and the City, doar că sexul se rezumă la fantezii…până când una dintre ele rupe tăcerea când îşi jurau prietenie veşnică pecetluită de castitatea singuraticelor neînţelese de cei din tabăra masculină, scrijelindu-şi numele pe un lacăt prins de faimosul Pont des Arts pentru a sfida toate cuplurile perfecte ce-şi fac jurăminte. Mărturisirea uneia dintre prietene, care şi-a pierdut deja virginitatea în vacanţa de vară (culmea, era şi fata cuminte a grupului ce ştia versurile lui Shakespeare mai bine decât versurile melodiilor la modă) pune la încercare devotamentul grupului. Toate încep să se întrebe dacă este ceva greşit la ele de nu au fost încă ţinta unor avansuri care să le încingă hormonii încât să lase inhibiţiile de-o parte, încep să se compare cu prietena pe care nu ar fi considerat-o nicicând capabila de a stârni un băiat, apoi încep să detecteze cât mai multe semnale trimise de colegii de liceu care le-ar fi putut scăpa de ruşinoasa virginitate.

În timp ce prietena care le-a luat-o înainte este preocupată din ce în ce mai mult de piesa de teatru regizată de unul dintre profesori, în care ea a primit mult-visatul rol al Julietei, celelalte se concentrează asupra propriilor relaţii şi bătălii cu sexul opus. Reacţiile şi gândurile secrete sunt consemnate într-un jurnal (întreg romanul este o alternanţă a însemnărilor din jurnalul fiecărei protagoniste, astfel încât stările descrise să pară o reacţie faţă de comportamentul prietenelor), iar Schmitt devine un observator abil şi plin de umor al schimbărilor din adolescenţă, al debusolării apărute în urma reacţiilor impetuoase şi a unui amestec de neînţeles între devotamentul faţă de cele mai bune prietene şi otrăvitoarea invidie apăruta în urma comparării cu acestea, mai ales în urma ecourilor trezite (sau nu) în rândul băieţilor populari din liceu, reacţii ce pot delimita graniţa dintre acceptare şi exludere, dintre ostentativa etalare a primelor semne ale transformării corporale şi nesinguranţa legată de confirmarea feminităţii.

Vestea că prietena pe care o credeau îndrăgostită doar de Shakespeare şi-a pierdut virginitatea cu unul dintre conaţionalii postumi ai marelui dramaturg naşte reacţii şi gânduri diferite, profunde şi comice în acelaşi timp, pe care Schmitt le îmbină într-un cocktail de reflecţii adolescentine spumoase, astfel încât să îţi prezinte motivele şi temerile fiecărui personaj în parte. Raphaelle, cea mai deşteaptă elevă a clasei, dar şi o tocilară de gaşcă usor de infiltrat în lumea băieţilor, care o percep mai degrabă în postura de camaradă (de unde şi neîncrederea ei în calităţile feminine), începe un demers asociat unei investigaţii detectiviste când acceptă invitaţia unei mame obsedate de hainele ce-i ascud vârsta de a vizita Londra pentru o sesiune de shopping. Printre cumpărăturile ca între fete, dă peste băiatul ce i-a dezvirginat prietena şi descoperă că acesta îi acordă o atenţie neaşteptată de ea, fata ce se credea luată drept baieţoi şi tovarăş de bere, nicidecum iubita după care unui adolescent i se incing călcâiele, mai ales dacă afiseaza nonşalanţa unuia desprins parcă din grupul obraznic de fani ai unei trupe de rock britanic. Începe să întreţină o corespondenţă electronică asiduă, găsind un alibi moral în faţa trădării -tipul nu i-a promis nimic prietenei ei şi oricum avea de gând să o lase mai moale cu ea, considerand-o nimci mai mult decât o aventură de-o vară. Dar să o lăsam şi noi pe Raphaelle să penduleze între euforia primei atracţii împărtăşite şi vinovăţia faţă de prietena ce primeşte la rândul ei confirmări din partea aceluiaşi tip, şi să vedem ce fac şi celelalte trei prietene. Colombe, devenită cea mai sexy fată din grupul celor patru, începe să le dea atenţie băieţilor ce o curtează, în timp ce prietenele ei considera nevoia de a fi percepută în calitate de seducătoare drept semnul unui comportament de pipiţă uşoară. În timp ce jonglează cu admiratorii, îşi dispută acelaşi băiat cu altă colegă, pe care, bineînţeles, o urăşte şi îi atribuie în sinea ei numai defecte. Doar Anouchka pare mai puţin năbădăioasă, până când, la o petrecere, îi atrage atenţia un băiat din ultimul an de liceu, care dă semne că nu i-ar fi teamă de încălcarea un vechi tabu din liceu: elevii din anul terminal nu trebuie să întreţină legături cu elevii din penultimul an (din rândul cărora fac parte şi cele patru prietene).

Viaţa de liceu poate fi şi un câmp de bătălie între taberele formate din elevi ce au preferinţe muzicale diferite, care fac parte din alte clase sociale sau trebuie să respecte regulile nescrise ale unei ierarhii şcolare. În liceul protagonistelor, adevăratul război psihologic se dă între elevii din anul terminal şi cei din penultimul an. În timpul selecţiei pentru spectacolul Romeo şi Julieta, se vrea găsirea unor actori din aceste două tabere ce-şi disputa pasiv-agresiv teritoriul. Julieta va fi jucată de una dintre cele patru prietene, aşadar este nevoie de un băiat din anul terminal. În urma luptei îndelungate cu teama băieţilor faţă de manifestarea verbală a trăirilor profunde, mai ales când sunt nevoiţi să folosească doar nişte cuvinte elegante, considerate armele fătălăilor, se găseşte un elev curajos, faimos datorită legăturii sale amoroase (dar mai ales sexuale) de lungă durată. Când victoria împotriva băieţilor ce se fereau de replicile înamoratului Romeo, preferând mai degrabă să-şi îndrepte ochii spre tavan decât spre balconul Julietei, spectacolul este pus în pericol de inexplicabilul act de vandalism la care s-a dedat liceanul din rolul lui Romeo (explicat însa de Schmitt printr-o analiză psihologică avand o tentă psihanalitic-transgeneraţională, în spiritul şcolii franceze postbelice). Atunci, Raphaelle, care tot visează la băiatul ce i-a furat virginitatea prietenei trădate, distribuite în rolul Julietei, îşi reaminteşte de latura ei masculină şi accepta rolul îndrăgostitului din Verona ce o sfârşeşte tragic. Această decizie ce pare a duce spre o parodie a spectacolului oferit în 1846 de surorile Cushman, prevesteşte un final neaşteptat al piesei ce invadează realitatea printr-o întorsatură neaşteptată a situaţiei, deşi începutul romanului considerat un pandant pentru jucăuşul titlu Elixirul dragostei anunţă o poveste reconfortantă într-o mare agitată de romane-cult în care sunt explorate doar episoadele tulburătoare ale adolescenţei, ce lasă răni adânci.

Eric-Emmanuel Schmitt are talentul de a scoate la suprafaţă contradicţiile din lumea emoţională a unor adolescente. Bravează în relaţia cu alţii, dar sunt gata să pulverizeze oglinda găsindu-şi defecte. Au tendinţa de a pune mereu etichete, deşi comportamentul şi motivele celor din jur sunt o enigmă. Visează la o viaţă aventuroasă, dar şi la un spaţiu securizant. Sunt măgulite când au parte de atenţia oferită de băieti, dar şi de provocările unui inaccesibil. Vor tandreţe, dar şi momente pline de neprevăzut, de reacţii tumultuoase care să condimenteze un preludiu. Vor să fie considerate femei, dar să rămână încă nişte copile în ochii părinţilor care trebuie să le protejeze. Vor să fie partenere egale în dialogul cu părinţii, dar nu sunt gata de a-şi asuma responsabilităţile precum un adult. Iubesc viaţa şi vor să se agaţe de orice moment de euforie, dar teama de a le fi date în vileag minciunile ajunge să escaladeze spre un final ameninţător, mai ales când este vorba despre o rivalitate ce va evolua tăcut.

Otrava iubirii scoate la suprafaţă, înca o dată, binefacerile îndrăgostirii, dar şi confuziile iscate de revelaţiile afective ce transformă vieţile protagonistelor într-un roller coaster ce le dă existenţa peste cap din cauza reacţiilor ce ard mocnit până să devina greu de controlat şi de exprimat. Viaţa fiecăreia devine un parc de distracţii unde se trece pe neaşteptate de la standul cu brioşe la maşinăriile dătătoare de senzaţii tari, la limita dintre plăcerea eliberată odată cu adrenalina şi teama. Explorând o lume feminină în perpetuă schimbare, Eric-EmmanuelSchmitt evită să redea agresivitatea directă, fizică, livrată în ritualul hărţuirii celui diferit, a celui ce nu se poate sau nu vrea să facă parte din grupul celor populari, aşa cum se întâmplă în romanul Omul de ianuarie, al lui David Mitchell. Protagonistele din Otrava iubirii au parte, în schimb, de toxicitatea propriilor emoţii şi acţiuni autodistructive raportate la dificultatea de a se accepta şi de a rezista unei frustrări legate de iluziile amoroase neconfirmate de realitate, dar mai ales, de toxicitatea unui joc psihologic regizat de una dintre ele, scăpat apoi de sub control.

Otrava iubirii reîmprospătează apetitul pentru dialogurile despre limitele prieteniei, despre stabilirea graniţelor individuale în relaţiile din interiorul unui grup, despre nevoia de apartenenţă, dar şi de afirmare a unei autonomii afective ce poate deveni o provocare pentru ceilalţi prieteni, care se simt excluşi. Eric-Emmanuel Schmitt prezintă cu multă delicateţe acea foame de afecţiune a unui adolescent, de cele mai multe ori tradusă prin atenţie, complimente, atingeri securizante care să însoţească primele explorări sexuale şi, poate mai presus de toate, printr-o prezenţă necondiţionată a celor mai buni prieteni atunci când se simte singur sau abandonat. Marea problemă spinoasă este acel exerciţiu de înţelegere empatică a motivelor din spatele unor acte de aşa-zisă trădare a celei mai bune prietene la vârsta la care dezamăgirile pot naşte mai degrabă acuze şi reacţii afective precum un cocktail Molotov.

Editura Humanitas Fiction, 2016

feature image & article image: Rene Lalique, www.veniceclayartists.com/wikipedia

Moartea la Deptford – Hipsterul in Londra Elisabetei I

Adriana Gionea

March 23, 2016

Moartea la Deptford – Hipsterul in Londra Elisabetei I

Cel care i-a deschis calea lui William Shakespeare – Christopher Marlowe – a fost ceea ce poate fi numit azi un rebel, un artist al căii nebătătorite, al scenelor de la marginea oraşului şi al teatrelor improvizate în locuri neconvenţionale. A pus întrebări incomode prin vocea personajelor exotice din piesele sale istorice, a hulit împotriva sistemului şi a manipulării prin dogmă, a pus la îndoială valorile bătute în cuie şi percepţia legată de rolul unui cărturar aflat între scena unui teatru independent din zonele urbane de graniţă, masa de studiu şi tejgheaua unei cârciumi rău-famate. Ar putea fi considerat un hipster al epocii sale, doar că abaterea de la normele şi traiectoria ce asigurau uniformizarea socială putea oricând să facă din scenă un eşafod.

Moartea la Deptfordseamănă cu o scenă exuberantă plină de chefliii unei taverne imortalizate pentru posteritate în tabloul unui pictor din Ţările de Jos, tablou atârnat sfidător în biblioteca sobră a unei prestigioase universităţi din Anglia elisabetană de un stundent care terfeleşte inteligent dreapta învăţătură îngurgitată docil de colegii lui între zidurile reci. Un astfel de student pus mai degrabă pe scandal decât pe studiul ce i-ar fi asigurat o parohie călduţă într-un orăşel unde o diplomă de la Cambridge ar fi însemnat depăşirea condiţiei umile atribuite unui fiu de ciubotar, este şi Christopher Marlowe, poetul elisabetan ce i-a pregătit pe contemporani pentru ce avea să fie dramaturgia lui William Shakespeare, nu înainte de a-l eclipsa prin faima sa de artist năbădăios, invidiată până şi de un rock star al anilor ’60 datorită înghesuirii atâtor fapte împotriva moralei şi întâmplări tumultuoase în doar 29 de ani de viaţă. Dacă acestor aventuri picante menite să-i condimenteze aura de poet li se adaugă şi controversata implicare în temutul Serviciu al Coroanei, în calitate de spion şi agitator împotriva celor fideli Papei, ce doreau să-i dea tronul Mariei Stuart- acea rivală de moarte a Glorianei şi a Bisericii Anglicane- atunci ai toate motivele pentru a considera ultimul roman scris de Anthony Burgess o ţesătura erudită aşezata pe masa unei taverne londoneze pentru a se îmbiba de autenticitatea picarescă a secolului al XVI-lea, cu ai săi dramaturgi ce se dadau unor ospeţe cât se poate de vulgare, dar nu vulgarizante.

Anthony Burgess, redescoperit în calitatea de fin cunoscător al rafinamentului elisabetan, cu ale sale poetice jocuri de cuvinte arhaice, gata să le dea bătăi de cap unor cititori de literatura engleză contemporană, şi-a asumat mai degrabă rolul unui povestitor cu har decât al unui cărturar erudit, reuşind să transforme imaginea unei epoci asociate mai mult cu eleganţa intelectuală şi cu ţinutele extravagante (ce împodobeau nişte mimici statuare în picturile lui Holbein) în tablouri vivante ale traiului de zi cu zi din Londra sfârşitului de secol XVI. Marlowe îşi făcea veacul într-o Londră considerată un oraş mai degrabă scârnav, cu mirosuri tari şi versuri scrise pe mesele unei cârciumi soioase, unde portretele delicate ale unor dramaturgi se pierd imediat printre chipurile hulpave roase timpuriu de vicii şi de patimi cu iz primitiv, a căror putreziciune este redată de Burgess printr-un lirism al cotidianului dominat de foşgăiala norodului, demn de scenele gălăgioase pictate de Bruegel sau de Adriaen Brower. Poeţii din epoca lui Marlowe nu stau în turnuri de fildeş, ci lângă tejgheaua în jurul căreia se adună actorii teatrelor din zona liberă, unde şeriful nu-şi mai poate impune autoritatea, iar versurile sunt recitate printre gemetele care tot răzbat din lupanarele deţinute de cel care a înfiinţat şi celebrul teatru The Rose, nu departe de arenele unde se ţineau luptele cu urşi, că doar teatrul însemna în primul rând spectacol, aşadar nu trebuia să fie izolat într-o zonă imaculată, ci trântit chiar în mijlocul distracţiilor gustate de vulgul pentru care şi eşafodul era considerat o scenă.

Romanul despre Marlowe nu îţi dă voie să te opreşti prea mult asupra notelor de subsol, asemenea unui elev sârguincios (decât la a doua citire), obligându-te să-l parcurgi în ritmul acela de cavalcadă în care dădeai gata, cu sufletul la gură, un roman de capă şi spadă scris de Alexandre Dumas, plin de comploturi şi aventuri periculoase ce făceau parte dintr-un ritual de trecere de la inocenţă la faptele de vitejie care salvau onoarea unei regine. Moartea la Deptford este un roman de aventuri pentru oamenii mari, ce au câteva lecturi serioase la activ, fiind şlefuit cu trimiteri la dialogurile lui Platon şi la poeţii antici, prin care personajele îşi legitimează amorul blamat în acea perioadă, având totodată farmecul unui roman subversiv, dat din mână-n mână în tavernele precum nişte hrube înecăcioase, datorită stilului savuros ce poate fi comparat cu festinul în care preparatele aristocraţilor sunt vârâte în sosurile grele ce-i pot ostoi pe cuţitarii, puşlamalele, căruţaşii, poeţii rămaşi fără un şfanţ, şi pe spionii gata să-i recruteze pe stundenţii care nu cred înainte de a cerceta şi cu pântecele.

Că nu ai de-a face cu portretul unui artist cu guler scrobit şi mimică sobră ţi-e clar încă de la primele pagini ale unui roman iconoclast. Dar ceea ce-ţi pregăteşte Burgess întrece orice tentativă privind o demitizare care să dea de pământ cu naivitatea ţâncilor obligaţi să-i cunoască pe clasici mai mult din ediţiile aniversare pe care scrie Opere complete. Şi Burgess poate fi socotit un profesor căzut de tot cu nasul în volumele de colecţie luate de la un anticar, dar preferă un demers pedagogic inversat. În loc să ia prostimea şi să o mâne spre clădirile impozante devenite veritabile trezorerii culturale, îl ia pe marele dramaturg şi îl readuce în locul de unde a plecat înainte de a fi canonizat de academicieni: teatrele devenite nimic altceva decât nişte arene ale entrttainment-ului, aşa cum era el înţeles în perioada elisabetană. Teatrul din vremea lui Marlowe nu era decât o alternativă mai puţin sângeroasă (cu mici excepţii, şi aflăm din carte de ce) la spectacolele cu lupte între câini şi urşi sau la icnetele din casele de toleranţă. Dramaturgii, fie că urmăreau sau nu să ridice prostimea din glodul ignoranţei, făceau, în primul rând, un spectacol de zile mari pentru ochii şi urechile vulgului, aşadar Burgess are grijă să nu-şi cruţe, nici el, cititorii.

A devenit unul de-al nostru, de-al actorilor, al celor ce hrănim cu poveşti sângeroase sau comicării foamea de distracţie a semenenilor noştri (…) The Rose[teatrul]nu mirosea a roze, ci, mai curând, a clei şi vopsea, şi a subraţul prostimii plătitoare. Se afla între arena pentru lupte cu urşi şi cea pentru lupte cu tauri (…) Tot aici erau şi bordelurile lui Henslowe, unde nu se vărsa decât sângele virginelor de doisprezece ani, la un preţ foarte ridicat şi numai pentru muşterii de soi.

Nu lipseşte nici descrierea plastică a unui teatru elisabetan, cu toată arhitectura lui şi butaforiile improvizate din aproape nimic.

Nouă, celor ce jucam acolo, The Rose ni se părea o construcţie pe cinste. Planul ei aducea mult cu cel al curţilor din hanurile unde îşi avea obârsia infamă mesteşugul nostru. Astfel spus, avea nişte balcoane mai înalte şi mai joase, de jur-împrejur, care însă nu dădeau spre dormitoare şi care erau mobilate cu bănci pentru plătitorii de şilingi ce se uitau de sus la plătitorii de penny. Şi scena propriu-zisă îşi avea propriul balcon, numit terasăsau tărasă, iar deasupra acestuia se înălţa un foişor cu un steag ce flutură în vânt pe durata celor două ore de spectacol. Scena era o estradă care înainte în mijlocul spectatorilor ce stăteau în picioare, prevăzută cu nişte coloane ce susţineau tavanul sau cerul cu zodiacul pictat pe el. Avea şi o trapă care dădea în beciul care putea fi iadul nostru, al creştinilor, sau un infern păgân. În partea din spate a scenei se află un spaţiu căruia noi îi ziceam buzunar unde actorii puteau fi înfăţisaţi în timp ce discută, studiază sau comit un omor nevazuţi de altcineva, căci aici există o perdea subţire, ce putea fi ridicată sau coborâtă, după caz, şi care avea o broderie fină de trandafiri cusuţi de târfele lui Henslowe în puţinele lor clipe de răgaz. Intrările şi ieşirile se făceau pe uşi aflate în stânga şi dreapta scenei (…)existau toate condiţiile pentru o acţiune rapidă şi schimbarea spaţiului, aici e Sciţia, aici e Persia sau nu, aici nu-i nicăieri, aici e doar canonada cuvintelor, iar canonada asta poate să se reverse asupra mocofanilor care stau gură-cască sau asupra celor care au plătit mai mult.

pictura: Walter Hodges; sursa imagine: www.rosetheatre.org.uk

Deşi l-a transformat pe Marlowe într-un rebel fără limite, ce-ţi dă impresia că poate avea Londra la picioare datorită pieselor controversate, în care poate spune orice folosindu-se de personaje la fel de slobode la gură şi de pătimaşe, Burgess are grijă să-ţi amintească mereu de societatea închistată din perioda elisabetană, în ciuda marii densităţi de artişti ce au revoluţionat literatura europeană. Londra lui Marlowe tolerează mai mult libertăţile poftelor carnale şi gurmande, dar este plină de urechi vigilente care-i spionează pe maeştri plăcerilor artistice, mai ales când îşi propun să hrănească vulgul. Să nu uităm că ne aflăm în perioada în care Biserica Anglicană este ameninţată de catolicii sprijiniţi de monarhii ce nu văd cu ochi buni expediţiile piraţilor aflaţi în slujba Coroanei ce s-a dezis de autoritatea Vaticanului. Teama de comploturi orchestrate de supuşii regilor catolici şi vânătoarea de trădători ating nişte cote alarmante pentru libertatea unui artist, ce se poate trezi peste noapte, din rolul de regizor în cel al protagonistului distribuit într-un spectacol final pentru prostime, ce ia forma propriei execuţii. Toată forfota Londrei, ce-şi revarsă artiştii deveniţi spionii Coroanei până-n Franţa sau Ţările de Jos, ascunde şi teroarea ce planează asupra tuturor. Iar cei invidioşi pe succesul precoce atins de Marlowe abia aşteaptă ocazia de a fructifica versurile curajoase ale acestuia pentru a-l acuza de erezie. Toate dialogurile privind relaţia dintre credinţă, ritualuri şi manipularea încurajată de clerici sunt răstălmăcite de rivalii săi, într-o maşinaţiune ce poate nimici o reputaţie în ochii Reginei circumspecte.

Pendularea între scenă şi camerele secrete, unde se adunau spionii, devine sursa tensiunilor şi a suspansului demn de un roman palpitant de capă şi spadă, bine căptuşit cu trimiteri spre literatura antică, dar şi spre operele unor dramaturgi elisabetani. Burgess stăpâneşte abilitatea de a-ţi livra cunoştintele enciclopedice despre arta din epoca lui Marlowe prin pasaje captivante, în care acţiunile şi escaladarea unor conflicte religioase te ţin cu sufletul la gură, chiar dacă nu eşti familiarizat cu istoria Angliei. Te vor ajuta însă notele de subsol, prin care traducătorul romanului, profesorul George Volceanov, îţi prezintă informaţii mai puţin ştiute despre dramaturgia elisabetană şi despre moravurile unei epoci.

Moartea la Deptford este povestea unui artist ce a trăit acum sute de ani, dar, care, prin întrebarile privind relaţia din Stat şi Biserică, dintre clerici, putere, artă şi cenzură, sau legate de libertăţile individuale, devine parcă unul de-al nostru. Prin ochii lui Burgess, Marlowe se apropie de noi datorită unor drumuri deschise în epoca lui.

Editura Humanitas Fiction, 2015

feature image:www.marlowe-society.org si wikipedia.org

Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

Adriana Gionea

March 23, 2016

Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

Ţi s-a zis că trebuie să fugi cât mai la vest pentru a scăpa de dracul balcanic gata să ia forme infinite, de la metehne la trăsături ce atrag ura de sine. Dacă s-a strecurat deja în tine, atunci trebuie să te purifici prin ingerarea, pe nemestecate, a cât mai multor obiceiuri şi norme occidentale. Dar Ismail Kadare te trage de-o parte şi îţi arată, printr-o avalanşă de poveşti, istorii fabuloase, dar şi fapte obiective reinterpretate de vărul balcanic al realismului magic, toate acele detalii fascinante ale unei părţi din continentul european asociate de nişte membri ai Uniunii cu sălbăticia, frenezia impulsivă de nestăvilit şi nesupunerea în faţa regulilor unanim stabilite.

Pe occidentali, Kadare a reuşit să-i convingă de puterea literaturii de pe aceste tărâmuri mai puţin cunoscute, datorită unor personaje considerate a fi exotice prin trăsăturile de personalitate năvalnice sau prin poveştile incluse în biografiile ce sfidează timpul măsurat raţional şi veridicitatea ce poate fi demonstrată logic. În schimb, pentru cititorii din acea parte a Europei aflate cândva sub influenţa otomană, apoi sub dictatura comunistă, romanele precum Firida Ruşinii spun tot ceea ce manualele şi tratatele de istorie nu pot exprima: acea istorie personală, măsurată pe axa unui timp interior cotropit, ce nu poate curge decât pentru cei obligaţi să se dedubleze, să traiască două realităţi, una publică, aprobată de regim, şi alta subiectivă, căreia exuberanţa i-ar fi adus moartea precedată de teroare.

Kadare nu poate fi cu adevărat înţeles decât de cei obligaţi să fie ei înşişi doar în secret, inventându-şi propriul timp şi propria ţară interioară, în care să pună la adăpost o istorie vie înainte de a fi ciuntită de propagandă. Ali Paşa Tepelena, un albanez prin născare, un occidental prin abilităţile diplomatice remarcate şi de Napoleon, şi de un lord poet, precum Byron, şi un otoman prin ascensiunea la putere ce-l făcea o prelungire a sultanului la marginea imperiului, dar şi un coşmar pentru autoritatea lui, nu şi-a dat seama decât prea târziu de viaţa dublă care îi este rezervată unui supus. Uns de sultanul a cărui autoritate de satrap era imitată de stăpânii paşalâcurilor, Ali Paşa a reuşit în viaţa oficială, trăită în fast sub lumina zilei, să obţină tot ce şi-ar fi dorit un om puternic din Orient: opulenţă, capacitatea de a instaura teama printre supuşii răzvrătiţi, multe femei în harem şi, la finalul vieţii, mai multe morminte: unul rămas în cotloanele austere şi marginale din Imperiu, celălalt special construit pentru a le permite supuşilor ce jurau fidelitate Padişahului să se strângă în continuare în jurul lui Ali Paşa, ba mai mult, să îşi permită actul sfidător de a-l privi în ochi, singurii ce-i mai dau expresivitate unui chip ţeapăn expus în Firida Ruşinii din Istanbul, acel loc unde ajungeau capetele mai-marilor căzuţi în dizgraţie, pentru a le oferi o lecţie grotescă, dar memorabilă, viitorilor supuşi hotărâti să conteste autoritatea sultanului.

Aşa cum se întâmplă în cazul oricărei fiinţe având un statut de supus, în ciuda trufiei manifestate prin autoritatea despotică în ţinutul natal, acestui albanez din Ianina, ce a reuşit să urce în ierarhia otomană terorizându-şi confraţii, dizgraţia nu i s-a tras de la faptele ce tin de biografia lui oficială, scoasă la suprafaţă, ci a venit din subteranele fiinţei sale. Acestea erau strâns legate de subteranele palatului, unde îşi ţinea intemniţaţi supuşii ce nu credeau în eroismul său când promitea eliberarea Albaniei nu în urma unui patriotism arzător, ci a dorinţei de a fi mai presus decât eroul suprem din conştiinţa albanezilor curajoşi, nimeni altul decât Skanderbeg (evocat în Mesagerii ploii), primul ce a reuşit să întârzie cotropirea albanezilor, deşi a cunoscut privilegiile oferite de sultani unor supuşi neînfricaţi. Dacă ar fi fost un psihanalist, Ismail Kadare ar fi urmat firul unei confruntări virile dintre personajul viu şi cel ieşit din cripta istoriei pentru a-l castra folosindu-se de fidelitatea celor dornci să-i conteste semeţia şi vitejia lui Ali Paşa. Dar pe Ismail Kadare nu-l interesează biografia, şi nici fişa psihologică a personajelor sale, iar atunci când explorează catacombele abisului uman, o face doar pentru a descâlci mecanismele instaurării unei terori ce reverberează în adâncuri, până ajunge să cutremure întreaga memorie colectivă a fiinţelor condamnate la uitare şi la pierderea indentităţii, ca formă supremă de tortură şi mutilare.

Un bun observator al psihologiei terorii, Ismail Kadare manifestă o intuiţie sfredelitoare atunci când îşi scufundă personajele într-un adânc atemporal unde zac toate simbolurile unor culturi pe care nişte cotropitori le-au vrut moarte, nebănuid forţa revanşardă a unor fantome întrupate pentru a reveni la suprafaţă sub forma unor legende şi poveşti închegate din cenuşa fumegândă a tot ceea ce s-a vrut a fi exterminat. În romanele sale ce prezintă o alegorie a terorii şi a despotismului prin forţa unui realism magic obţinut prin manipularea la nivel narativ a percepţiei asupra timpului, învingătorii nu au dreptate decât atunci când înţeleg că pentru cei supuşi, apoi condamnaţi la uitarea propriei culturi, legendele şi purtătorii lor sunt mai puternici decât nişte arhive cu date confirmate de cronicarii oficiali. Ali Paşa din Firida Ruşinii, devenit un suspus incomod al sultanului, şi-a atras moartea şi dispreţul fraţilor albanezi, care nu au vrut să-i stea alături în lupta pentru independenţă tocmai pentru că a vrut să atenteze asupra unei mari legende salvate de memoria colectivă: Skanderbeg, eroul pe care fiecare albanez prigonit de teroare îl apără cu sfinţenia devotamentului manifestat faţă de cărţile şi bijuteriile rare moştenite din generaţie în generaţie pentru a deveni martorii tăcuţi ai unei existenţe. Abia când ajungi la capitolul în care Ismail Kadare aminteşte de Kastrioţi, ultimii albenezi ce i-au stat alături lui Skanderbeg acum mai bine de cinci secole, nevoiţi apoi să ia calea exilului pe la curţile veneţienilor sau ai nobililor florentini, reuşeşti să înţelegi că povestea lui Ali Paşa este de fapt povestea înstrăinării de propria identitate. În timp ce-şi trăia ultimele clipe de viaţă în prezenţa unei iubiri târzii- faimoasa Vasiliqia, ce i s-a dăruit pentru a-şi salva confraţii de mânia lui – Ali Paşa are un moment de revelaţie bulversantă, ce-i spune că nu a iubit niciodată Albania, că a siluit-o prin teroare, iar Albania l-a abandonat la cheremul celui trimis de sultan pentru a-i purta capul spre Firida Ruşinii.

Ismail Kadare nu le dă niciodată despoţilor ocazia de a fi personaje centrale, având biografii cu detalii de unde să se înfrupte cei dornici să-i ia ca model datorită grandorii şi a faimei postume, fie ele şi construite prin crime abjecte. Nici Ali Paşa din Ianina, şi nici învingătorul său nu fac excepţie. Reduşi la nişte reacţii viscerale ce trepidează în ritmul unei furii sau temeri provocate de ameninţarea descăpăţânării, ajung la mâna singurului slujbaş mărunt ce le poate face rău fără ca ei să-l reducă la tăcere – nimeni altul decât Tundj Hata, purtătorul de capete tăiate, a cărui prezenţă simbolică îi precede apariţia prin tabloul imaginar plăsmuit de cei decăzuţi, în care purtătorul de capete este asemuit unei pisici parşive, ce scapă nepedepsită când fură capul unui peşte. Obsesia halucinantă a capului tăiat este peste tot, în pieţele Istanbulului, în satele uitate de lume prin vreun colţul îndepărtat al Imperiului, unde oamenii plătesc pentru a vedea ce a mai rămas dintr-un om de vază al cărui cap devine un spectacol pus în scenă chiar de Tundj Hata în drumul său spre firidă, pentru câţiva bănuţi în plus, dar mai ales la ospeţele celor puternici, prin groaza stârnită de prezenţa pe tipsia cu delicatese a mierii şi a mâncărurilor sărate (sarea şi mierea fiind ingredientele ce ajutau la convervarea lui).

Purtătorul capetelor tăiate face parte din alaiul personajelor secundare ce pot eclipsa protagoniştii prin forţa lor alegorică, atât de importantă în lumea creată de Ismail Kadare. Alături de paznicul firidei, Tundj Hata, cel care trebuie să ducă trofeul dizgraţiei la destinaţie, ar fi rămas o prezenţă neînsemnată dacă Ismail Kadare nu l-ar fi însufleţit printr-un monolog al urii şi al singurei bucurii ce-l poate consola pe cel rămas pe margine când s-au împărţit privilegiile şi puterea:

Sus, inaccesibili, cu privirea aceea batjocoritoare şi ochii mijiţi, voi, înalţi demnitari ai statului, treceţi pe lângă noi, slujbaşii obişnuiţi, fără să ne învredniciţi cu o privire. La ospeţele de la palat ocupaţi locurile principale, cu straiele şi decoraţiile voastre strălucitoare, trufaşi, cu capul sus, aşa cum numai voi ştiţi să-l ţineţi. Iar noi, cei de rând, găsim cu greu un loc la ultimele mese, lângă gărzi şi servitori, şi vă privim, vă privim de la distanţă (…) Şi vă aşteptăm, vă aşteptăm să vă prabuşiţi, ca să vă luăm aşa, sub braţ, şi să vă ducem departe.

Ai fi tentat să crezi că ai în faţă genul de poveste care începe cu sfârşitul şi în care odată ce zarurile au fost aruncate şi deznodământul insinuat chiar în primele pagini dominate de simbolul firidei sinistre, nu-ţi mai rămâne decât să asişti la o meditaţie despre grandoarea despotului şi decăderea ce nu le face dreptate celor asupriţi, ce se întreabă cum va fi noua tiranie abătută asupra Albaniei vizate de furia Padişahului după răzvrătirea lui Ali Paşa. Exact în poveştile în care destinul protagonistului este previzibil se vede adevăratul talent al unui scriitor prin simbolurile atribuite personajelor secundare devenite pântecele în care sunt ascunse organele vitale ale poveştii, capabile să ofere pasaje memorabile şi legende fecunde. Cât despre pântecele acestui povestitor invizibil, dar pe care îl simţi, în mai toate romanele lui Kadare, pândind în abisul întâmplărilor desprinse din real, ei bine, acestea pot lua forma unei spirale, ce duce spre magma unde clocoteşte adevărata dramă a personajelor, singura ce poate zămisli mesajul final. Iar această dramă are forţa suspansului provocat de fantomele atemporale ale unor dispăruţi fără urmă, dar zgândăriţi de slujbaşul trimis în teritoriile cucerite pentru a ucide tradiţiile, atât de bine păstrate în ritualul nunţii asemuit unei piese de teatru devenite arma înşelătoare a ghiaurilor.

sursa imagine: wikimapia.org

Sensul ascuns al întregului roman este regăsit în ultimul semn al supunerii: mutilarea, în final, a limbii vorbite de popoarele asuprite, reduse la gânguritul fără sens al unui copil, transformat de amnezia colectivă bine planificată în delirul unui om ce rosteşte cuvinte fără sens într-o limbă inventată (nicidecum reală înainte de a fi ucisă). Întreaga sevă de metafore şi mesaje alegorice fascinante pentru cititorii lui Kadare se regăseşte în pasajul despre ritualul de la baza doctrinei Kra-kra de omorâre a limbii şi obţinere a Nelimbii, descris printr-un lirism cutremurător. Un marş al memoriei deportate, pe care Ismail Kadare a vrut să o resusciteze (şi a reuşit) prin romanele sale, reuşind să recupereze o parte din demnitatea pierdută a celor supăraţi când sunt numiţi balcanici.

Acest ritual cutremurator prin supunerea lipsită de sânge, dar adanc înfiptă în memoria colectivă, naşte acel timp ireal din orice roman scris de Ismail Kadare, în care fiinţa umană este redusă la două mari dimensiuni: teroarea şi memoria salvată prin legende. Cele două dimensiuni provoacă o ruptură în timpul istoric, înlocuit de timpul personajelor, iar această ruptură este simbolizată în Firida Ruşinii de călătoria purtătorului de capete obligat să facă legătura între capitala Imperiului şi regiunile condamnate la uitare după înăbuşirea unei revolte. Între centru şi zonele marginaşe asociate acelui tărâm de la graniţele otomane, unde sălbăticia devine tenebroasă, iar locuitorii, nişte fantome care se zbat între mânie, revoltă şi amnezie, timpul se dilată şi cronologia devine plată precum o câmpie aridă fără nume, lăsând loc unui imaginar fără limite devenit singurul sâmbure fertil în pustiurile unde numai vântul aspru scoate sunete după condamnarea la tăcere.

Deznaţionalizarea parţială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă “Kra-kra” şi parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriţei; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei şi tradiţiilor; a patra, stingerea sau mutilarea limbii; a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naţionale (…) Pe un raft greu de bronz se aflau dosarele limbilor moarte. Erau voluminoase, dar majoritatea paginilor fuseseră şterse cu cea mai mare grijă. Disparuseră astfel din dicţionare, etapă cu etapă, conform alterării sau dispariţiei lor din vorbire, mai întâi cuvintele, apoi regulile morfologiei şi ale sintaxei, în cele din urmă fiind şterse chiar literele alfabetului, ultima rămăşiţă a limbii scrise, lucru care confirmă moartea ei. Atunci, imediat după asta, începea o altă etapă, chiar mai lungă şi mai chinuitoare, anume asaltul asupra limbii vorbite, care avea, de asemenea, subfazele ei. Aşa, de exemplu, ultima sulfază era stingerea din ultimele ei puncte de rezistenţă: femeile bătrâne. Se demonstrase, că, în general, limba rezista mai mult la femei, şi mai ales la cele care au născut. Apoi, după ce limba era şştearsă de pe faţa pământului, venea o vreme când se împuţinau şi femeile bătrâne, care, precum nişte vetre fumegânde, mai păstrau încă cenuşa ultimelor ei rămăşiţe.

Editura Humanitas Fiction, 2016

sursa imagini: wikipedia.org

L’Elixir d’amour – Iubirea a la francaise in era email-ului

Adriana Gionea

March 23, 2016

L’Elixir d’amour – Iubirea a la francaise in era email-ului

Francezul nu economiseşte orele trândave alocate dialogului sofisticat nici în era internetului de mare viteză şi a email-ului, semănând cu acel patiser migălos care nu se teme de comerţul rapid şi ieftin oferit de supermarket. El ştie să livreze senzaţii cărora trebuie să le acorzi timp, inventând o lume în care bombardamentul obligaţiilor pragmatice trebuie ţinut la uşă. Nu-i francez precum parizianul atunci când vine vorba de timpul investit în savurarea unui dialog rafinat, al unei cafele prelungite şi a unor bijuterii efereme oferite de artizanii marilor bulevarde sau ai străduţelor ştiute doar de colecţionarii de nişă. O fi (doar) un stereotip legat de imaginea unui Paris şi al unor parizieni eleganţi, ce nu există decât în mintea unui cititor visător care nu a călătorit încă în Oraşul Luminilor?

Eric-Emmanuel Schmitt, protectorul amanţilor mincinoşi, dar mai ales al jocurilor psihologice sofisticate puse la cale mai ales de personajele sale feminine, vrea să îţi confirme în romaul epistolelor electronice – L’Elixir d’amour – imaginea unui Paris visat, ideal, în care timpul mai este răbdător cu micile plăceri din care nu lipsesc stilul şi arta conversaţiei, fie ea şi una plină de replici bombastice, de o picanterie uşor demodată. Şi cine poate şti mai bine cum să-i reziste unei epoci a vitezei în detrimentul atenţiei pentru detaliile sofisticate decât nişte iubiţi parizieni obligaţi să se iubească prin email? Ea, Louise, o avocată promiţătoare a lăsat Parisul pentru Montreal. El, Adam, un psihanalist şarmant şi adept al burlăciei până la moarte, a rămas în Parisul de suflet. Au trăit o poveste plină de tensiuni voluptuoase, replici inspirate, spontaneităţi pline de trimiteri erudite, dacă ar fi să ne luăm după frazele schimbate prin e-mail, dar, la un moment dat, au rămas doar cu mesajele dintr-un mailbox aglomerat cu task-urile pentru jobul ei şi programările pentru şedinţele lui de terapie.

După cinci ani de relaţie şi o ruptură ce se dovedeşte a fi mai dureroasă emoţional pentru ea (nu-i plângeţi de milă, doar Schmitt nu a uitat să o înzestreze cu abilitatea senzualităţii inventive pentru născocirea unei tactici amoroase, aşa cum face cu toate personajele sale feminine capabile de a inventa nişte poveşti alambicate), cei doi amanţi parizieni ajung să-şi prelungească agonia despărţiriii prin e-mailurile în care el o vrea aproape, dar îşi maschează dorul prin oferirea serviciilor de prieten confident, doar, doar l-o ţine la curent cu modificările sentimentale din viaţa ei, iar ea, luându-l peste picior, îi refuză serviciile de amic interesat de binele ei şi începe să picure mici aluzii pişcătoare, cu trimiteri la infidelităţile lui. Prins în mrejele unei foste iubite spontane şi mereu pregătite să arunce replica finală precum o doamnă cochetă pasionată de scrimă, psihanalistul Adam se trezeşte dezarmat prin propriile sale tactici furate de pişichera elevată. El iniţiază schimbul de mesaje la mare distanţă şi tot el trebuie să lupte pentru a păstra eleganţa unei ţinute demne de un cuceritor cu ştate vechi în duelul mascat de un dialog rafinat, atunci când replicile fostei iubite riscă să-l prindă cu garda jos.

La un moment dat, mesajele ce răscolesc amintiri legate de frustrările celei dezamăgite şi de ipocrizia unui şarmant ce se pretinde un susţină înfocat al libertăţii amoroase pentru a-si justifica teama de fidelitatea pe termen lung, căreia nu are curajul de a o numi ataşament, se transformă într-un joc riscant, ce ar fi putut deveni varianta contemporană a romanului Les Liaisons dangereuses, al cărui ediţie de colecţie a fost rătăcită de Louise în apartamentul lui Adam. El trebuie să i-o restituie alături de un flacon din parfumul ei preferat, numit Cuire de Russie, al renumitei Coco Chanel. Doar că Louise, aşa inventivă cum e, se ţine departe de tertipurile şi pariurile diabolice ale eroinei negative din LesLiaisons dangereuses atunci când îl încurajează pe seducătorul Adam să îi ofere atenţie unei colege nevoite să facă o escală în capitala marilor pasiuni consumate cu stil.

Jocul în care Louise o implică neaşteptat de mult şi pe colega ei Lily, desprinsă mai degrabă din revistele în care femeile de carieră au corpul unei vedete de pe ţărmurile californiene decât din filmele în care Godard ridică în slăvi şarmul Parisului de gen feminin, nu are de-a face cu nimicirea unei reputaţii, ci pleacă de la o întrebare ce-ar părea infantilă pentru secolul nostru, dacă Schmitt nu i-ar fi dat forma şlefuită a unei senzualităţi ludice picante: Există oare un elixir al iubirii, o îmbinare de ingrediente capabile să provoace îndrăgostirea veşnică? Aceasta este întrebarea care prelungeşte schimbul de mesaje chiar şi atunci când replicile pline de irnonie riscă să întrerupă întregul flux epistolar savuros. Răspunsul: un festin plin de trimiteri culturale devenite obsesiile unui iubitor al culturii occidentale. Se iau câteva elemente de psihanaliză explicată cu mult umor pe înţelesul tuturor, cum ar fi transferul şi proiecţia, subtil parodiate pe fundalul unor aluzii melomane la Donizetti, încât să nu se supere nici adepţii lui Freud şi să nu plece nesatisfăcuţi nici contestatarii dornici să vadă un psihanalist în plină criză existenţial-amoroasă. Apoi se amestecă foarte atent acest aluat de psihanaliză şi fixatii melomane cu mici reflecţii despre binefacerile cathartice ale unei puneri în scena a operei Tristan şi Isolda. Nu lipsesc nici declaraţiile de iubire pentru Paris, pentru libertatea simţurilor şi pentru corecta distingere între ataşamentul dublat de abandonul erotic şi sexualitatea pasageră, dar pe tonul unei intimităţi epistolare în surdină, precum declaraţiile sub lumina de un roşu incandescent domolită de un abajur, doar farmecul dialogului nu trebuie bruiat de vulgaritate.

Totul a început precum un ritual meticulos şi lent asociat unei călătorii prin palatul abandonat al unei relaţii complicate, unde fiecare cotlon ce adăpostea plăceri în trecut ascunde în prezentul despărţirii grenadele ce pot arunca în aer un dialog paşnic din cauza unor afaceri neîncheiate. Pe măsură ce s-au devoalat intenţiile ascunse, acest schimb de e-mailuri dintre Louise şi Adam a devenit o spirală ce duce spre deznodământul suprinzator care seamănă cu farsa regizată de unul dintre personaje. Cunoscându-l pe Schmitt prin ale sale protagoniste mincinoase, ajungi să te întrebi dacă s-a dezis cumva de vechea reţetă şi a hotărât să schimbe protagonsitul din rolul păcălitului, oferindu-i şi personajului masculin abilităţile sofisticate necesare unui regizor de farse ce provoacă descoperiri hilare despre natura umană, dar nu mai puţin lipsite de rafinament.

Editura Humanitas Fiction, 2015

Pe măsură ce te laşi prins în spirala răspusnurilor şi a întrebărilor înţepătoare mascate de Louise printr-o cochetărie ieşită uşor de sub masca unor aluzii culturale, dar şi de seducţia persuasivă a lui Adam deghizat în amicul de încredere al fostei iubite, ajungi să pui la îndoială veridicitatea epistolelor electronice. Nu aşa îşi vorbesc oamenii de azi prin email, că nu au timp! Dar lui Schmitt nu-i pasă. El îşi vrea personajele în rolul unor amanţi de modă veche atunci când îşi scriu unul altuia, dar cât se poate de angrenaţi în amorul contemporan atunci când parodiază responsabilităţile maritale de altădată sau moravurile din alte secole. Dacă vei continua să cauţi veridicicatea, s-ar putea să-ţi scape replicile suculente şi voluptatea unei conversaţii în care inspiraţia, umorul şi erotismlul epistolar îţi sunt livrate într-un foietaj condimentat, elaborat de un artizan al jocurilor amoroase ce transformă despărţirea într-un nou preludiu.

Editura Albin Michel, 2014

feature image&article image: Art Nouveau and Art Deco facebook page/wikipedia.org

6 romane pentru indragostiti

Adriana Gionea

March 21, 2016

Dacă este vorba despre cărţi, primim şi cu Valentine’s Day, şi nici Dragobetele nu trebuie refuzat pentru o porţie dublă de lectură primită cadou. Prea multe culori siropoase în jur? Nu-i nimic, ne afundăm ochii într-o carte despre iubire sau le-o facem altora cadou. Un italian, o japoneză, o scandinavă, un parizian ce aminteşte de Brassai, o pariziancă adeptă a unei feminităţi anarhice şi un Casanova deghizat într-un scriitor nostalgic ne ofera niste idei care pot face suportabilă desfaşurarea ostentativă a iubirii consemnate în calendarul sărbătorilor însoţite de campanii agresive de marketing.

Mătase

Editura Humanitas Fiction, 2015

Timp de secole, Orientul Îndepărtat a fost sursa unor legende ciudate, dar şi un spaţiu imaginar al evaziunii onirice pentru cei care nu l-au cunoscut niciodată. Pentru norocoşii care se puteau aventura până în Japonia interzisă oricărui străin, Orientul însemna şi promisiunea unor aventuri senzuale clandestine, a unei vieţi duble în compania unor femei cu ochii migdalaţi şi atingeri angelice, gata să transforme sexualitatea într-un performance din care nu lipseau dansul cu evantaie, poezia, ceaiul, sunetele shamisenului sau paravanele de mătase. Deşi era mai degrabă unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi, Herve Joncour, francezul cuminte şi fidel traiului conjugal ajunge să guste din ispitele stranii ale Orientului atunci când alege o altă rută care să-i permită aprovizionarea cu viermi de mătase, ignorând pericolul ce-i pândea pe străinii din secolul al XIX-lea care îndrăzneau să fure secretul aurului japonez, destinat exlusiv simţului tactil. Odată cu bunăstarea, francezul curajos va cunoaşte şi tainele unei feminităţi din altă lume care, se pare, ascunde o legătură neaşteptată cu soţia lui (dacă este vorba despre un roman scris de Alessandro Baricco, trebuie să te aştepţi şi la răsturnarea unor situaţii previzibile, cum ar fi triunghiul amoros ce include o europeană şi o asiatică).

Puteți comanda cartea de aici.

Cele zece iubiri ale lui Nishino

Editura Polirom, 2015

În cazul în care Baricco nu ţi-a hrănit îndeajuns curiozităţile orientale, nişte femei din continentul fanteziilor occidentale o vor putea face mai bine, dar într-un mod introspectiv, subtil şi rafinat, cum ai fost lăsat să crezi ori de câte ori citeai un haiku al doamnelor de la curte sau priveai nudurile unui fotograf japonez ce amesteca tacticos senzualitatea incandescentă cu enigma unui model feminin ce nu se lăsa pradă curiozităţii indecente a privitorului. În romanul Cele zece iubiri ale lui Nishino, una dintre cele mai bune scriitoare japoneze contemporane – Hiromi Kawakami – i-a pregătit bărbatului ce îţi aminteşte de protagoniştii lui Haruki Murakami, nici mai mult nici mai puţin de zece femei, care, pentru a nu-l epuiza, îşi vor depăna pe rând amintirile ce îl includ (şi) pe el. Dacă unei femei i se atribuie nenumărate ipostaze de mintea unor bărbaţi care o pot considera o nestatornică, pregătită oricând să se joace cu nervii lor, să vezi câte feţe poate avea un bărbat japonez în amintirile fostelor sale amante! Puteți comanda cartea de aici

În cafeneaua tinereţii pierdute

In cafeneaua tineretii pierdute - coperta

Editura Art, 2014

Părăsim Orientul, cu toate ceainăriile lui şi tăiţeii savuraţi în localul improvizat pe straduţa pitită între zgârie-nori, unde s-au păstrat vechile case din lemn, şi ajungem pe malul stâng al Senei, unde sunt developate fotografii pline de umbre misterioase, în stilul consacrat de Brassai, cu ai săi şarlatani ai nopţii, dar şi câteva instantanee luminoase cu tinerii cafenelelor boeme, imortalizaţi de Bresson. Neavând nici pe departe aerul nonşalant al tinerei lipsite de griji ce se bucura de prezent, pe care o vedeai prin fotografiile dedicate Parisului din anii ’60, protagonista romanului În cafeneaua tinereţii pierdute ademeneşte printr-o timiditate ce îi dă aerul misterioasei seducătoare, pe care tăcerea şi atitudinea rezervată a celei ce ascunde ceva o fac să pară irezistibilă în tumultul cafenelei devenite raiul studenţilor nonconformişti. Fiind un roman scris de Patrick Modiano, aşteaptă-te la iubirea lipsită de certitudini sau declaraţii ostentative si la personaje feminine pline de secretele unei biografii tulburi, pe fundalul unui Paris ireal în ciuda reperelor palpabile, un Paris devenit o parte din Mitul eternei reîntoarceri. Puteți comanda cartea de aici

Turneu la Bolzano

Editura Curtea Veche, 2008

În era lui Casanova, femeile nu se puteau duce când aveau ele chef în cafenele sau alte localuri publice. De fapt, nu puteau să iasă mai deloc din casă, aşadar trebuia să urce el până în gineceul lor pentru a livra plăcerea unei companii plăcute, dar pe furiş, să nu-l prindă soţii păcăliţi. Sandor Marai dă de înţeles că până şi ei au regretat fuga lui Casanova din Veneţia cand s-au trezit cu tihna searbădă, lipsită de acţiunile subversive împotriva moralei rigide. În schimb, este suficient ca un singur soţ şi o fostă iubită părăsită să pretindă revanşa, că toate planurile seducătorului ajung ingredientele unei farse căreia îi cade victimă chiar el. În romanul Turneu la Bolzano vei descoperi un Casanova pe care nu ţi-l imaginai uşor. Este un Casanova ţinut la uşa budoarului de o inocentă sedusă în adolescenţă, dar care, între timp, a devenit o expertă a ispitei urmate de capitularea tergiversată. Bonus: dialogurile sofisticate despre iubire, timp şi nostalgie, care transformă orice roman scris de Sandor Marai într-o bijuterie complicată. Puteți comanda cartea de aici

Iubire

Editura Univers, 2012

Timpul acordat lecturii are mai multă răbdare lângă un şemineu, într-o căsuţă scandinavă înconjurată de zăpadă. Şi tot aici, pasiunile sunt trăite intens de o femeie dezgheţată, care poate fi aspru criticată de mamele grijulii deoarece îşi permite greşeala de a fi neatentă o clipă. Tocmai această clipă desparte firul romanului Iubire în două perspective asupra nevoii de tandreţe: cea a băieţelului neglijat, care îşi caută propriul drum prin zăpadă, spre luminile colorate ale unui parc de distracţii, şi perspectiva mamei ce fuge după văpaia iluzorie a unui ataşament faţă de un străin abia întâlnit. Romanul scris de Hanne Orstavik abordează relaţia dintre feminitate şi maternitate fără blamări, deşi personajul feminin poate fi ţinta unor acuze. Puteți comanda cartea de aici

Clocotul sângelui

Editura Allfa, 2015

Irene Nemirovsky scrie despre o feminitate descătuşată, care nu-şi refuză plăcerile clandestine atunci când este condamnată la o viaţă searbădă. În romanele sale, femeile îşi găsesc propria libertate, iar bărbaţilor nu le rămâne decât să le-o accepte şi să încerce să le descifreze trăirile. Spre deosebire de alte romane ce i-au definit stilul, Clocotul sângelui te intrigă prin învelişul unei discreţii din alte vremuri, dar sub care aşteaptă zemoasele răzvrătiri, secrete şi neîmpliniri moştenite din mamă-n fiică. Acest roman începe cuminte, precum tabloul unei pasiuni domesticite într-un conac elegant, apoi se transformă în vâlvătaia unor dări în vileag ce nasc şi mai multe nelămuriri decât sentinţe clare. Puteți comanda cartea de aici

sursa feature image: bookdirtblog.blogspot.com

Vezi mai multe

Ultimele articole