Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 47

Recenzii carti bune

Ultimele

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – Un brazilian prin Japonia lui Murakami

Adriana Gionea
-
0
Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident – Un brazilian prin Japonia lui Murakami
Brazilianul Joao Paulo Cuenca ignoră acea regulă de aur a titlului scurt, care să nu-ţi taie răsuflarea când îl pronunţi, dar atunci când scrie despre Japonia o face prin tăiosa concizie precum o incizie a minimalismului rafinat precum o porţie de sushi sau un haiku savurat alături de o supă în tuburi de neon, specialitatea casei dintr-un cartier al plăcerilor dintr-un Tokyo unde femeile est-europene sunt frecvente, dar o poloneză ce şi-a petrecut studenţia în Constanţa şi care ajunge în lumea workaholicilor cu fantezii bizare DOAR pentru a le servi băuturi devine o raritate. Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident poate fi considerat portretul nocturn al unei Japonii văzute prin ochii unui gaijin care ajunge să fie de-al locului, asta însemnând de-al Tokyo-ului, atunci când intră în pielea unui corporatist nipon alienat, dar nu din cauza muncii prelungite, ci din cauza privării de intimitate afectivă, descoperită apoi într-o poveste amoroasă bizară alături de o tânără venită de pe malul românesc al Mării Negre.
Aparent simplist, romanul îţi dă impresia că-l poţi da gata în doua-trei ore, dar amănuntele excentrice îţi pregătesc surprize. Ţi se promite o poveste clasică pentru Japonia contemporană descrisă prin ochii unui occidental care vede numai însinguraţi stranii cu fantezii la fel de ciudate, vânzătoare de plăceri îmbrăcate în şcolăriţe şi ahtiate după accesoriile modei vestice, personaje aflate la graniţa dintre verosimil şi aberant, dar perfect credibile în planeta gadgeturilor şi a neoanelor stridente ce umbresc faima ultimelor străzi pe care se auzeau paşii în sandale de lemn ai gheişelor de altădată, o Japonie la care se aşteaptă oricine a cunoscut-o mai degrabă prin romanele unui Murakami decât prin lirismul delicat al lui Kawabata. Bun, dar care Murakami? Nostalgicul îndrăgostit de jazz, blues şi rock’n’roll, pe nume Haruki, sau Ryu, cu al său lirism obscen, ascuns în detalii brutale până la perversiunea scabroasă? Cuenca pare să fi luat ce-i mai bun de la fiecare pentru a-şi face deghizarea şi mai credibilă. A împrumutat de la Haruki Murakami personajul masculin însingurat, cu identitate difuză, în care trecutul se fărâmiţează în particulele ivite anemic precum amprentele neglijent lăsate pe o radiografie, şi lumea citadină stranie în care pluteşte acesta, ca într-un realism magic adaptat la trepidaţiile stridente ale unei metropole ticsite de lumini orbitoare. De la Ryu Murakami preia în schimb apetitul pentru fetişuri ciudate, fanteziile ce frizează devianţa, dar pe care le păstrează mai mult într-un registru al fantasmării onirice, precum şi acel personaj feminin inaccesibil, care îmbină graţia misterioasă cu obiceiuri şi obsesii preluate dintr-o lume considerată a fi decadentă pentru cineva din afara ei.
Poate cea mai bună lecţie pe care o putea învăţa un scriitor occidental de la un japonez este introducerea unei suite de personaje şi întâmplări excentrice, aberante chiar, astfel încat să nu bruscheze realul şi aspiraţia estetică a personajelor ce tânjesc după un gen de puritate captivă în mediile degradante din marile oraşe. Datorită abilităţii de a camufla excentricul în rutina cotidiană, brazilianul reuşeşte să depăşească previzibilul din povestea despre un japonez îndrăgostit de o est-europeană. Daca în anumite pasaje din romanele scrise de Murakami ai impresia că privesti coregrafia unor peşti aurii dintr-un iaz străbătut de un curent menit să tulbure lentoarea, dar pe care nu îl poţi vedea decât prin ecoul vizual de la suprafaţa apei sub forma unor unde precum nişte frisoane, în romanul brazilianului captivat de Japonia, bizarul sumbru ia forme consistente. Nu ai parte de un iaz, ci de apele subterane ale unui trecut dominat de un tată având o strălucitoare carieră de poet enigmatic, devenit stăpânul unui sistem de supraveghere a oraşului Tokyo pus la punct cu ajutorul unui specialist în arta preparării veninosului peste fugu, care patronează Asociaţia de Fugu Armonios. Cu ajutorul acestui sistem de camere video, descris de fiul său (protagonistul romanului, pe nume Shunsuke Okuda) sub forma unui submarin nocturn ce navighează pe sub marele oraş, fiind alcătuit din cipuri introduse în telefoane, camere de filmat şi microfoane ascunse prin încăperi şi oglinzi false puse în băi pentru a furniza spectacolul savurat din Sala Periscopului, poetul malefic, poate vedea inclusiv escapadele erotice ale băiatului său, pe care îl compară cu peştele fugu, care scoate un sunet asemănător cu un plânset de copil când moare.

Tatăl nemilos adoră să-şi umilească fiul dându-i impresia că îi urmăreşte pe un ecran dintr-o cameră secretă clipele petrecute alături de Iulana, poloneza ce a trăit în Constanţa. Îi bântuie viaţa şi o sufocă precum spectrul unei traume descrise metaforic prin imaginea unui crustaceu uriaş, cu chipul diform al unei languste şi antene care se târau pe pământ, iar prezenţa sa ia forma unei excentricităţi malefice introduse de Cuenca pentru a fragmenta naraţiunea suficient cât să creeze o breşă în minimalismul previzibil al poveştii. Prin această breşă intră detaliile care pot devia toată acţiunea redusă la întâlnirile dintre protagonist şi misterioasa Iulana spre un realism magic tipic unui decor urban babilonic, unde amnezia hedonistă din barurile cu bizarerii picante şi extravagante, alienarea, tehnologia şi poezia degradării nocturne oscilează între sensibilitatea (re)umanizantă şi nihilismul visceral cu tentă apocaliptică SF bine deghizată în real, dar care îţi sare în ochi pe neaşteptate înainte de a se închide în acea tăcere niponă ce îi poate oferi unui străin fiorii ieşiţi dintr-o zonă abisală greu de neidentificat pe harta psihicului de către un occidental.

Prin introducerea unor personaje ce stăpânesc arta unei excentricităţi perverse devenite o epidermă artificială ce acoperă emoţiile delicate precum alga ce înveleşte ingredientele unui sushi, autorulreuşeşte să te deruteze chiar în momentul in care îţi propui să înţelegi psihologia personajelor sale. Când vrei să le oferi circumstanţe atenuante, apelând la biografia prin care s-au perindat nestingherite acele traume din copilărie menite să le conserve însingurarea schizoidă, apare un detaliu care deviază explicaţia coerentă, amintundu-ţi că-n locul unei poveşti de iubire desfăşurate firesc, după legile vindecării emoţionale, ai o coregrafie a purităţii străbătute de sinistru, a cotidianului devenit suprarealist datorită unei mutaţii infiltrate în banal, care permite viselor în care Iulana se vedea închisă într-o papuşă abia scoasă din linia de producţie să devină realitate, iar poetul voyeurist nu este străin de această posibilitate coşmarească, ivită pentru a-i face în ciudă fiului castrat psihologic printr-o permanentă supraveghere şi printr-o profeţie ce îi spunea că singurul final pentru o poveste de dragoste este un accident fără supravieţuitori.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident conţine acel mix de ingrediente care să-ţi confirme percepţia despre condimentata viaţă de noapte din Tokyo şi despre fascinaţia unui salaryman japonez pentru feminitatea slavă, dar suficiente detalii ieşite din comun (deşi familiare connaisseurilor într-ale literaturii nipone) încât să evite kitsch-ul cu tentă orientală sau melodrama tăvălită prin imagini vulgare. Cuenca face parte din categoria scriitorilor ce pot găsi un lirism delicat în miezul unor decoruri luminate ţipător şi talentul de a scoate la suprafaţă o sensibilitate naivă ce nu va fi considerată penibilă în miezul unei metropole ce vibrează noapte de noapte în ritmul unui hedonism care să astupe răni emoţionale. Vei mai găsi acel suprarealism extras dintr-o realitate unde simplele amănunte discordante permit manifestarea unor scene demne de un film experimental, unde sexualitatea devoalată prin obiecte simbolice şi amestecul dintre moarte şi erotism, dintre fragilitate şi devianţă, naşte un ritual stupefiant, fără a-şi pierde latura subtilă şi estetică.

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident - copertaEdititura Polirom, 2015

Fara sange – Cine te scoate din infern?

Adriana Gionea
-
1
Fara sange – Cine te scoate din infern?
Când îţi pică în mână o carte de (doar) 90 de pagini, ai impresia că o poţi da gata pe parcursul a două călătorii cu metroul de la un capăt la altul, în timp ce te duci şi te întorci de la job, sau în timpul unui ambuteiaj creat de prima zăpadă, considerată pacostea călătorilor din autobuze. Deşi începutul alert şi plin de suspans pare desprins dintr-un thriller filmat în mijlocul unei peisaj arid şi plat din Spania (ar putut fi şi peisajul dezolant de lângă un oraş-fantomă american), romanul Fără sânge nu îţi permite să-l parcurgi rapid, în ritmul febril din primele 20-30 de pagini. După acţiunea dezlănţuită de la început, când ai impresia că vezi un film despre nişte criminali dornici de a se răzbuna pe cel care le-a distrus familiile în timpul războiului, încât ajungi să te întrebi unde este acel Baricco rafinat şi elevat în toată povestea asta sângeroasa ce pare dictată de altcineva, te trezeşti în mijlocul unor dialoguri năucitoare şi pline de sensibilitatea incisivă a supravieţuitorului lucid, pe care îţi vine să le reciteşti la nesfârşit ca pe nişte reflecţii despre natura umană, care să panseze răni trecute şi viitoare.

Cele 90 de pagini îţi par interminabile şi te ţin captiv, iar schimbarea perspectivei şi a ritmului narativ odată cu trecerea de la prima la a doua parte a romanului ar echivala cu divizarea poveştii în două volume, între care este o distanţă de câteva decenii. În prima parte, asişti la scena unei răzbunări căreia îi cade victimă un medic pe care ucigaşii săi îl acuză de torturarea fraţilor şi camarazilor în timpul războiului (nu se precizează despre ce război este vorba, de unde şi atmosfera atemporală ce te face să te gândeşti la universalitatea cruzimii). La scena răzbunării asistă fetiţa medicului, închisă de acesta într-o ascunzătoare din podea. Folosindu-se de gândirea magică din anii copilăriei, ea îşi imaginează propria versiune a coşmarului în urma căruia îşi pierde tatăl şi fratele, iar tăcerea stranie prin care întâmpină privirea unuia dintre criminali atunci când îi este descoperită ascunzătoarea lasă în urmă nişte răspunsuri vagi, suspendate, în cazul în care te întrebi dacă îşi dădea seama de pericol, sau privea totul de parcă ar fi fost un joc al celor mari, care au obligat-o să stea pe margine.

Fara sange - main imageImaginea copilei, de o delicateţe ivită de sub enigme, străpungătoare în ciuda fragilităţii, contrastează cu schimbul de replici dintre medic şi atacatori, scurs până la urechile ei printre zgomotele stridente şi prelungite la nesfârşit, provocate de rafalele unor împuşcături. La un moment dat, ai impresia că este acel personaj angelic menit să disipeze tenebrele unui infern al terorii şi al violenţei oarbe, aşa cum razele de lumină scăpate printre crăpăturile din lemnul chepengului sub care se adăpostea alungau greutatea sinistră a unei linişti întunecate atunci când adulţii încetau focul.

Cu o mână îşi aranja fusta. Părea un meşteşugar concentrat să-şi finiseze lucrarea. Ghemuită pe-o parte, înlătură imperfecţiunile una câte una. Îşi alinie picioarele până îşi simţi gambele perfect suprapuse, cele două coapse uşor unite, genunchii ca două ceşti în suspensie, una peste alta, gleznele separate de un gol. Verifică din nou simetría pantofilor, împerecheaţi ca într-o vitrină, dar de aceeaşi mărime, ai fi zis tolăniţi de oboseală. Îi plăcea acea ordine. Dacă eşti o scoică, ordinea este importantă. Dacă eşti cochilie şi animal, totul trebuie să fie perfect. Exactitatea te va salva.

În a doua parte, o femeie cochetă, având un corp greu de trecut cu vederea de cei din jur, deşi a lăsat cu ceva vreme în urmă prima tinereţe şi o ţinută seducătoare, îl invită pe vânzătorul de lozuri norocoase la un pahar de vin, servit la terasa din apropiere. Exact când începi să crezi că ai nimerit într-o altă poveste şi te simţi precum un intrus în mijlocul dialogului purtat de doi oameni care se revăd abia după zeci de ani, fără să se recunoască imediat, ţi se dă de înţeles că femeia este nimeni alta decât fiica medicului ucis, iar vânzătorul de la chioşcul loteriei, tânărul care i-a descoperit ascunzătoarea, dar nu a dat-o în vileag. Din acest punct, romanul devine un amestec între amintirile femeii legate de viaţa de după moartea tatălui şi a fratelui ei, care aduce mult cu poveştile borgesiene în care maleficul şi bulgărele infamiei capată o formă atemporală, şi dialogul ce ar putea inspira o piesă de teatru într-un decor mininalist cu jocuri de umbre, în care o simpla întâlnire la o cafenea devine o partidă riscantă de şah, cu piese ce vor căpăta forma unor acuzaşii şi (auto)justificari absurde, dar cât se poate de fireşti pe tabla războiului.

Ce părea o ultimă reglare de conturi din spirala unei răzbunări anunţate, se transformă într-un dialog fascinant, dar şi cutremurător, despre consecinţe, responsabilitatea în vreme de război, legitimitatea violenţei pentru anihilarea duşmanului, definiţia cuvântului inamic, iertare, uitare şi relativizarea adevărului prin intervenţia nuanţelor subiective. O confruntare între feminin şi masculin legată de traumele războiului, o pledoarie pentru justificarea violenţei în numele unui ideal şi o ultimă căutare a umanizării greu de separat de cruzimea în care şi-au înecat amintirile cei ce au cunoscut ororile unor lupte. Nu sunt furnizate detalii scabroase în cartea lui Baricco, nici scene în care sunt descrise lent şi meticulos toate acele suplicii ale războilui care te fac să îţi revizuieşti opiniile referitoare la natura umană. Revolta cititorului este provocată şi aţâţată de schimbul de replici dintre cei doi supravieţuitori ce fac parte din tabere opuse, mai ales de cuvintele bărbatului care a participat la drama trăită de Nina, fetiţa ascunsă cândva sub podeaua din ferma groazei. Sunt nişte cuvinte prin care acesta trece de la asumare şi autoblamare la încercarea de a se ascunde în spatele justificărilor, aducandu-şi aminte de tatăl său, chinuit de cei din tabăra doctorului poreclit Hiena (părintele fetiţei), care şi-a transformat spitalul într-un lagăr.

Exista o mulţime de lucruri pe care trebuia să le distrugem pentru a putea construi ceea ce voiam, nu exista altă cale, trebuia să fim în stare să suferim şi să învăţăm suferinţa, cine ar fi suportat mai multă suferinţă ar fi învins, nu se poate visa o lume mai bună şi să-ţi închipui că ţi-o vor da doar pentru ca tu le-o ceri, ei nu ar fi cedat niciodată, era nevoie să te lupţi şi o dată ce înţelegeai nu mai făceai diferenţa dacă erau bătrâni ori copii, prietenii sau duşmanii tăi, erai gata să răscoleşti pământul, nu era nimic de făcut, nu exista un mod de-a o face care să nu treacă prin rău. Şi când totul părea prea groaznic, noi aveam visul nostru pentru a ne apăra, ştiam că, oricât de mare era preţul, uriaşă ar fi fost şi răsplata, deoarece nu ne luptam pentru un pumn de bani, sau pentru un câmp de cultivat, sau pentru un steag, noi o făceam pentru o lume mai bună, pricepeţi ce vreau să spun?

Romanul devine un joc de şah cu vieţi cicatrizate după încercările fiecăruia de a compensa propriul supliciu prin traumatizarea celor din tabăra opusă. Fiecare vrea să-şi regăsească supravieţuirea în memoria chinuită a călăilor. Spre final, justificările personajului masculin, care par desprinse din crezul unui fundamentalist ce merge până-n pânzele albe atunci când vrea să-şi impună dogma referitoare la dintre Bine şi la Rău, primesc nişte replici gata să provoace lungi reflecţii despre natura umană şi umbrele ei cunoscute prin orori.

Dumneavoastră ucideaţi din răzbunare, toţi ucideţi din răzbunare, nu e cazul să vă ruşinaţi, e singurul leac care există împotriva durerii, tot ce s-a găsit pentru a nu înnebuni, e drogul care ne redă capacitatea de a lupta, dar voi nu v-aţi mai eliberat, v-a ars viaţa în întregime, v-a umplut-o cu fantome, pentru a supravieţui celor patru ani de război v-aţi ars toată viaţa.

 

În ultima confruntare dintre victima şi complicele foştilor călăi asişti de pe margine din postura unui spectator la o piesă de teatru purificatoare. Astfel îţi revine datoria de a trage concluziile şi de a te întreba dacă finalul va însemna iertarea, sau lovitura de graţie dată pe neaşteptate, după o ultimă propunere ce-l va surprinde pe unul dintre personaje.

Aşa cum câte unul se străduieşte să trăiască o singură viaţă, alţii intră în altele mii, şi aceasta-i raţiunea pentru care nu reuşim să evităm comiterea răului.
Atunci se gândi că este de neînţeles viaţa, probabil noi o străbatem cu unica dorinţă de a ne întoarce în infernul care ne-a născut şi de a locui alături de cineva care, o dată, ne-a salvat din acel infern. Încercă să se întrebe de unde vine acea absurdă fidelitate faţă de oroare, dar descoperi că nu avea răspunsuri. Înţelegea doar că nimic nu e mai puternic decât instinctul de a ne reîntoarce acolo unde ne-au distrus şi să răspundem acelei clipe ani de zile. Numai gândindu-ne că acela care ne-a salvat o dată o poate face mereu, într-un lung infern identic celui de unde venim. Dar dintr-o dată, blând. Şi fără sânge.

 

Fara sange - copertaEditura Univers, 2015

foto: Gerda Taro; www.utata.org

Tous les matins du monde – Dragoste, pierdere si muzica

Adriana Gionea
-
0
Tous les matins du monde – Dragoste, pierdere si muzica

Un muzician al secolului al XVII-lea într-o poveste ieşită din timp. O alegorie a pasiunii pentru arta devenită raţiunea de a fi şi o parabolă nostalgică precum o vilă renascentistă la apus despre iubire şi pierdere, glorie şi renunţarea la privilegii pentru izolarea în mijlocul sunetelor. Tous les matins du monde poate fi considerat un roman care, deşi te ancorează în atmosfera unei anumite epoci, îţi lasă impresia unei atemporalităţi suspendate în lumea unui artist retras în propriul univers, cum găseşti în acele picturi din secolele XVII-XVIII, în care personajele dintr-o grădină luxuriantă capătă mina diafană a unor statui mitice captive în propriul Eden. Tot într-un paradis şi-a dorit să se izoleze şi Monsieur de Sainte Colombe, un zeu al violei din secolul al XVII-lea, cunoscut datorită concertelor date alături de cele două fiice ale sale, în care interpreta compoziţii ajunse şi la urechile aristocraţilor din preajma regelui. Misterul întreţinut de scriitura lui Pascal Quignard, sumară în detalii biografice şi psihologice privind identitatea acestuia, creează acea aură pe care i-o atribui unui personaj de legendă, unei personalităţi exotice, desprinse de realitatea istorică.

Tous les matins du monde - main imageStraniul ce înconjoară personajul creat de Pascal Quinard este întreţinut de alte două trăsături ale sale, pe lângă talentul ce-i atrage până şi dorinţă regelui de a-l avea aproape: melancolia rămasă în urma unei iubiri pierdute şi austera discreţie înecată în tăcere. Sainte Colombe este un taciturn care ajunge să respingă orice altă formă de comunicare prin artă care nu are legătură cu muzica, singura plăcere furnizată de alt simţ decât cel auditiv fiindu-i oferită de pânzele cu naturi moarte realizate de pictorul Baugin, strâns legate de o prezenţă feminină reîntoarsă dintr-o altă lume. Totuşi, departe de a fi un capcăun virtuoz, un excentric ursuz, zăvorât în propriul talent ca într-o fortăreaţă de nedeschis, Sainte Colombe simte lumea din jur printr-o acuitate afectivă pe care doar marile drame o pot oferi, alegând să exprime doar prin sunetele violei spectacolul babiloniei umane redat de inflexiunile vocii, de la suspinul une tinere fete până la plânsul unui bătrân, de la strigătul de luptă la respiraţia uşoară a unui copil, până la gâfâitul sacadat pe care îl provoacă plăcerea. Aproape izolat de lumea cuvintelor, în cabana din mijlocul pădurii unde compune şi exersează din zori şi până la apus, preferă să păstreze din real doar imaginile ce-i însufleţesc reveriile prin care o poate readuce înapoi pe soţia stinsă mult prea devreme.

Dar timpul celorlalţi se va strecura în oaza încremenită într-o atemporalitate a sunetelor inspirate de vizitele făcute de soţia lui dispărută cu ani în urmă, pe care o percepe la graniţa dintre spectrul oniric şi realitatea carnală. În lumea celorlalţi există un timp al feminităţii abia mijite odată cu metamorfozele fiicelor sale ajunse la vârsta adolescenţei, care îi spionează refugiul pentru a capta ultimele compoziţii păstrate în sacralitatea unui secret de către Sainte Colombe, şi, mai ales, un timp al senzualităţii nestăvilite strecurate în paradisul acordurilor divine ale violei prin sosirea lui Marin Marais, un tânar dornic să-i devină ucenic marelui artist ce şi-a permis să-l refuze până şi pe rege atunci când i s-a oferit mult-râvnitul privilegiu de a transforma Curtea într-o anexă a paradisului său. Departe de credinţa în beneficiile fugii de plăcerile vulgare şi de vanităţile hrănite de un festin regal, ce l-a făcut pe Sainte Colombe să-i arunce sfidător un refuz celui trimis de rege pentru a-l ispiti- Mai bine să-mi lumineze mâinile soarele asfinţitului decât aurul pe care mi-l oferă el. Mai bine cu straiele mele decât cu perucile voastre înfoiate. Mai bine cu găinile mele decât cu violoniştii regelui şi mai bine cu porcii mei decât cu sfinţia voastră – elevul Marin Marais nu se teme de voluptăţile carnale atunci când este ademenit de fiicele maestrului său, şi nici de cochetăria flamboaiantului Versailles.

În ciuda unei aparente frivolităţi şi a înclinării spre deliciile trecătoare, Marin Marais va fi singurul capabil de a exprima în cuvinte tot ceea ce maestrul său refuză, negându-le orice putere în faţa muzicii. După ce îi bulversează existenţa retrasă, acest novice îl va provoca să dea naştere unuia dintre cele mai frumoase dialoguri despre puterea sunetelor din istoria literaturii, care impresionează tocmai prin talentul de a face să vibreze trăirile asociate marilor drame umane prin replici simple, ce nu transformă subtilitatea în disperarea zgomotoasă. Puţine dialoguri au putut face nişte cititori melomani să-şi imagineze sunetele fără a face referire la un portativ, aşa cum a reuşit cel dintre Sainte Colombe şi Marin Marais. Este un dialog ce poate fi considerat şi cântecul de lebădă al compoziţiilor secrete, pe care protagonistul vrea să le facă dispărute după moartea sa, din motive abia ghicite în ultimele vorbe schimbate cu Marais.

Tous les matins du monde te atrege aşa cum o face o străduţa înţesată de anticarii ce îşi expun porţelanurile şi tablourile cu naturi moarte sau amorezi în ţinutele din Parisul altor veacuri. Chiar dacă ţi se par demodate şi pretenţioase pentru spaţiile mici din blocurile cutii de chibrituri în care poţi închiria ieftin una-două camere, transformându-te în fratele de suferinţă al unui boem dintr-o mansardă ce dă spre malul stang al Senei, tot nu rezişti fără să te opreşti în faţa vitrinelor pregătite să expună suvenirurile unei epoci pe care greu ţi-o imaginezi ca fiind reală, cu toate acele personaje, ţinute grele şi cutume stranii pentru lumea iubirilor aduse la zi pe ecranul unui smartphone. Pascal Quignard redă imaginea unei lumi vetuste, în care prăpastia dintre universul personajelor şi lumea noastră nu este adâncită (doar) de obiceiurile diferite sau de vestimentaţia caracterizată de o extravaganţă incomodă, ci mai ales de modul în care aceste personaje filtrează realitatea, printr-o viziune asupra existenţei umane considerată a fi o excentricitate a spiritului chiar şi de spiritualii epocii lor. Totuşi, lectura nu este greoaie şi are efectul unui catarsis reconfortant la confluenţa dintre vizual şi auditiv, dintre iubirea senzuală apăsătoare şi fantasmarea diafană prin care poate fi suportat efemerul fiinţei umane. Tous les matins du monde face parte din categoria romanelor în care nu se reface doar decorul unui trecut, ci însăşi călătoria pentru găsirea unui paradis interior care transformă exteriorizarea frumuseţii prin artă.

Pentru cititorii atinşi mai mult de frumuseţea vizuală, Pascal Quignard a colaborat cu Alain Corneau pentru ecranizarea acestui roman (filmul are acelaşi titlu), în care îi puteţi vedea pe actorii Gerard Depardieu, Guillaume Depardieu, Jean-Pierre Marielle (Sainte Colombe), Anne Brochet şi Carole Richert. Coloana sonoră a filmului ce vrea sa recreeze universul secret al personalui central este asigurată de Jordi Savall, muzicianul catalan dornic să readucă în prezent compoziţiile medievale, renascentiste şi baroce, îndrăgostit, asemenea lui Saint Colombe, de violă.

Tous les matins du monde - copertaEditura Gallimard, 1991

 

picturi: Guy Rose (feature image)/Baugin; WikiPaintings.org/wikiwand.com

Omul de ianuarie – 13, o varsta greu de uitat

Adriana Gionea
-
0
Omul de ianuarie – 13, o varsta greu de uitat
Treişpe, o minunată vârstă nefericită. Nici băiat, nici adolescent. Impacienţă, dar şi timiditate. Incontinenţă emoţională. Este vârsta la care te simţi mare doar în laudele părinţilor care te compară cu mogâldeaţa din pozele în care ai fost bebeluş, o vârstă la care te vei gândi cu nostalgie doar când vor începe să apară primele dureri articulare şi îi vei da dreptate acelui dermatolog hazliu care te-a îmbărbătat spunându-ţi că şi-ar mai dori să aibă şi el coşuri pentru a părea din nou tânăr. Când, pe lângă nesuferitele coşuri, mai apar două alte defecte în calea bărbăţiei care te propulsează în gaşca tipilor populari, cool – bâlbâiala şi talentul poetic- atunci vârsta pubertăţii are numai promisiuni terifiante, cum ar fi poreclele ruşinoase de care nu mai scapi, excluderea, izolarea, umilirea şi timiditatea, iar, dacă ai nimerit şi într-o aşezare unde principalele distracţii au rămas mersul la crâşma comunală şi farsele puştilor faimoşi în anii de şcoală datorită acţiunilor primitive, care mai târziu le vor asigura locuri fruntaşe doar în clubul băutorilor cu feţe buhăite, ce îşi împart pumni în smardoiala dintre ultraşii galeriilor de fotbal, atunci nu-ţi rămâne decât să apelezi la nişte arme ce vor fi mai târziu apreciate doar de fiinţele ajunse la un stadiu evoluat, ce le permite savurarea cuvântului scris şi a frazelor sofisticate – umorul introspectiv şi literatura.
Omul de ianuarie - main image
Dacă ar fi avut o chitară, Jason Taylor, puştiul din Omul de ianuarie, ar fi făcut ravagii în rândul fetelor care nu se mai ruşinează când trebuie să-şi recunoască slăbicunea pentru baieţeii sensibili (în defavoarea bătăuşilor aparent siguri pe ei) atunci când aceşti băieţei cu aer de poeţi cuminţi lasă de înţeles că vor deveni artişti faimoşi. I-ar fi dat probabil versurile sale unui coleg neafectat de bâlbâială şi ar fi pus de-o trupă care să cânte pe la serbări. Dar părinţii lui distanţi emoţional şi aflaţi într-un coflict asemănat cu atacurile din Războiul Malvinelor, într-una dintre poeziile puştiului, consideră şedinţele oferite de un logoped de lux singura soluţie pentru întărirea stimei de sine. Dar babacii pot fi nişte zevzeci aerieni atunci când vine vorba de suferinţele unui puşti special, nu din cauza bâlbâielii, care i s-ar putea ierta dacă ar învăţa cum să-i învineţească pe cei mai slabi decât el pentru a fi considerat şmecher, ci din cauza unui păcat de neiertat în lumea puberilor care împart oamenii în fătălăi şi bărbaţi adevăraţi (fetele sunt excluse, deoarece încă aparţin unei specii necunoscute la vârsta aia, deşi toţi se laudă cu oareşice expediţii prin lumea lor): talentul poetic. Bărbaţii se bat, înjură, agaţă, bravează intimidant, se arată mereu sigur pe ei, păstrează tăcerea cu privire la propriile suferinţe şi nedreptăţile din jur, şi, mai ales, folosesc nişte cuvinte obscene, pe care le slobozesc de parcă ar fi scuipatul de marcare al teritoriului şi de suprimare umilitoare a rivalului. Aşadar, oricine se îndeletniceşte cu arta versului frumos, înainte de a fi considerat un calofil manierist şi pus de poeţii experimentaţi să-i citească mai întâi pe confraţii damnaţi ai versurilor deocheate, de un lirism frust, începe să fie criticat mai întâi de cei de-o vârstă cu el, care îl consideră un homo ce trebuie vânat, nicidecum un geniu precoce.

David Mitchell pare să fi scris această carte pentru defularea puştilor înzestraţi cu darul observaţiei şi cu acea răbdare de a citi la vârsta hormonilor greu de stăvilit, şi care se simţeau adesea înconjuraţi de un ocean al prostiei revărsate, alimentat, întotdeaua, de bătăuşii ce abia puteau duce o frază coerentă până la capăt fără a fi nevoiţi să apeleze la prescurtări, şi care i-au chinuit pentru a conserva mai departe supremaţia musculaturii în detrimentul neuronilor. Este o carte despre ceea ce azi se numeste bullying, înfierat mai mult în cărţile de psihologie decât în realitatea în care hărţuirea celui etichetat ca fiind altfel este acceptată asemenea unui ritual de iniţiere într-ale bărbaţiei de grup vechi de când lumea, despre care se presupune că nu te omoară, ci doar te căleşte pentru acceptarea mai rapidă a nedreptăţilor de mai târziu. Dar, spre uimirea cititorului ales din tabăra neuronilor ce atrăgeau dispreţul celor care îi numeau pe olimpici sau pe cei pasionaţi de lectură ciuma clasei (romanul este voluminos, plin de ironie fină şi trimiteri livreşti, aşadar greu de înţeles şi de parcurs de gaşca din scara de bloc sau a popularilor pentru care să citeşti este naşpa), Omul de ianuarie, în ciuda unor pasaje în care hărţuirea psihologică ia forma unui supliciu tăcut, este o lectură plină de lumină şi de umorul salvator al celui devenit conştient de sine şi de nuanţele contradictorii ale naturii umane, când alţii încă mai consideră bravada teribilistă dintr-un ritual de iniţiere în pubertate drept punctul culminant al succesului şi al ascensiunii sociale.

În cartea lui David Mitchell găseşti un compendiu al răutăţilor din anii de şcoală generală, în care lipsa unei experienţe de viaţă îndestulătoare pentru ego naşte o inocenţă feroce, prin dorinţa de a evita cu orice preţ ridicolul, excluderea din grup şi castrarea socială într-un ritual inventat de şeful găştii şi continuat de locotenenţii terifiaţi (în ciuda măştii de băiat dur purtate în public) de viitorul imaginat pentru un papă-lapte. Şi totuşi, David Mitchell nu îl aruncă pe acest protagonist cu talent de poet în acea lume din Împăratul muştelor, ci mai degrabă într-o pădure unde se ascund localnicii în jurul cărora puştii ce vor să facă pe grozavii ţes legende înspăimântătoare pentru a se lua la întrecere în expediţiile ce sfideaza pericolul. Lumea acestui bâlbâit ce are mereu cuvintele la el, dar se poticneşte din cauza unor consoane devenite ştreangul unui călău nemilos, este brăzdată de lumina subtilă a ironiei ce păstrează o dâră salvatoare de candoare prelinsă printre secretele ce însoţesc primele scene de amor spionate de puberi, primele soţii ce au ca ţinte spaţiul domestic al adulţilor, mult prea absorbiţi de propriile calcule privind întreţinerea grădinii şi obţinerea unei avansări, şi primele iniţieri dureroase din maturizarea imatură.

Pentru a capta aceste dâre subţiri de lumină în mijlocul umilinţelor îndurate din cauza bâlbâielii, Jason Taylor îşi gaseşte doi aliaţi care îi vor şlefui talentul şi îi vor da acea încredere în sine pe care legăturile cu toţi cei de vârsta lui i-o refuza. Primul este ironia redată în scris, semn al unei şlefuiri interioare care transformă furia celui respins în observaţii care anunţă maturizarea prin conştientizarea propriilor emoţii în raport cu lumea exterioară, însăşi romanul, alcătuit din capitolele în care sunt relatate peripeţiile ce iau cu asalt lumea lui Jason de-a lungul fiecărei luni dintr-un an de viaţă, seamănă mai degrabă cu destăinuirile unui preadolescent aflat, în acelaşi timp, la marginea evenimentelor, şi, totodată, adâncit în ele ca într-o apă ce-i va trece de cap şi în care ar vrea să se scufunde, chiar dacă îi este teamă, sperând să descopere ceva mult mai preţios decât respectul celor de aceeaşi vârstă, dar mai greu de exprimat în afara versurilor. Prin această ironie filtrează şi apoi explorează lumea, chiar şi propria bâlbâială, căreia îi dă numele unui Eu ascuns înăuntrul său – Călăul, gata să-i arate ştreangul ori de câte ori Jason-bâlbâitul vrea să lanseze o rafală de replici inspirate, dar până la urmă preferă să tacă pentru a nu ajunge de râsul celorlalţi atunci când se poticneşte.

Al doilea aliat găsit de Jason este un personaj feminin uns cu toate alifiile cochetăriei rafinate, o misterioasă flamandă cu trecut un pic tulbure, care îl iniţiază nu în tainele sexualităţii precoce, în cazul în care ţi-o imaginai asemenea unei curtezane mature cu aerul obrazniciei rotofeie atribite unei Venere cu trup rubensian şi carnaţie provocatoare chiar şi atunci când este trecută, ci în tainele poeziei, ale literaturii europene, ale graiului franţuzesc şi ale băutului matur, în care bărbăţia constă în stăpânirea şi drămuirea cantităţii potrivite de sherry în preludiul ce anunţă marile voluptăţi de mai târziu. Acestei cunoscătoare într-ale vieţii, care se recomandă sub numele de Madame Crommelynck, nu-i plac băieţeii sfioşi care nu pun în versuri ceea ce gândesc, ascunzându-se după nişte dantelării făcute din cuvinte frumoase, dar serbede. Venită dintr-o altă epocă, pare un extraterestru printre colegii necruţători din lumea lui Jason şi a virilităţii confundate cu hormonii şi manifestările instinctuale primitive. Dar această Madame Crommelynck este departe de a fi o relicvă a unei epoci apuse, devenind protagonista singurului capitol în care lumea chinurilor îndurate de Jason este suprimată. Înzestrată cu flerul ce îi poate oferi acea perspectivă lucidă asupra oamenilor născuţi în perioada în care ea se apropia de apusul existenţei, Madame nu este o stafidită, ci o visătoare care, printr-un sarcasm delicat, îl învţă pe Jason cum să detecteze frumuseţea când nu poate defini Frumosul, evitând inutilul festin al exprimărilor bombastice de amorul calofiliei. Iniţierea literară (şi bahică) pregătită de acest personaj feminin şarmant va deveni ea însăşi un deliciu pentru cititorii împătimiţi, Madame transformându-şi elevul într-un book worm înainte de a fi poreclit Viermele, poreclă ce-i va fi atribuită într-un ritual de ostracizare colectivă prin care Vierme este multiplicat în vocile având forţa unor flegme azvârlite compulsiv.

Cine-l apără până la urmă pe sensibilul Jason într-o mare de oameni ai cavernelor? Greu de bănuit într-o lume a puştilor ce se delectează umilind şi construindu-şi reputaţia pe intimidarea celuilalt, o lume în care adulţii sunt fie absenţi, fie nişte prezenţe de tot râsul, preocupaţi mai mult de oferirea unor sfaturi prin care să-şi consolideze mai degraba propriul statut, decât să ofere modele sănătoase. Dar exact când ţi se va strânge inima când vezi că David Mitchell nu-şi lasă personajul să se bucure de frumuseţile marilor descoperiri ce permit acea trecere de la copilărie la adolescenţă fara a-i pregăti un alt episod umilitor regizat de bătăuşii care îl aşteaptă la cotitură şi ţi se umple paharul revoltei când unul dintre adulţi îi spune că trebuie să accepte că viaţa nu este altceva decât o şcoală de corecţie în care fiecare îşi face dreptate devenind la rândul său un alt bătăuş din mulţimea primitivă, Jason îşi găseşte propriile soluţii care să-l scoată din belele, apelând la gesturi extreme pentru un băiat considerat moale şi pregătit să o-ncaseze oricând şi în orice condiţii, dar inofensive în marea brutalităţii care anunţă trezirea hormonilor la pubertate odată cu obsesia pentru statutul privilegiat în grupul puştilor vânători. Jason scapă de şeful bătăuşilor, se face respectat în felul său, fără pumni, are parte de prima noapte la discotecă, de primul sărut, înfruntă primul sentiment de culpabilitate după accidentul celui care îl chinuia lăsându-i tot felul de surprize cu tentă sadică în penar, apoi învaţă să se desprindă de toate întâmplările ce i-au consumat anul maturizării şi l-au învăţat să accepte despărţiri, asumări timpurii, sfârşituri, dar, mai presus de toate, învaţă să-şi păstreze umanitatea, compasiunea, şi să privească în spatele agresivităţii pentru a-şi lua revanşa într-un mod benign precum umorul şi poezia.

În Omul de ianuarie, lui David Mitchell îi reuşeşte de minune acea captare a tranziţiei de la gândirea magică din copilărie la primele semne ale spiritului de observaţie care poate rezista sub presiunea unor descoperiri (uneori) deloc măgulitoare cu privire la sine şi la realitatea din jur, ce apar odată cu schimbările psihologice din adolescenţă. Este o tranziţie greu de surprins astfel încât să nu afecteze autenticitatea scriiturii, mai ales într-un roman în care toate întâmplările sunt redate prin vocea unui personaj de treisprezece ani, în care au supravieţuit fantasmarea şi escapismul în imaginar, dar într-o formă care începe să se debaraseze de soluţiile oferite de fabulaţia infantilă în favoarea unei ancorări în posibilităţile oferite de realitate. Jason ajunge să-i reziste psihic unui asalt umilitor ce nu-i dă prea mari şanse de a riposta pe măsura, dar nu prin intervenţiile miraculoase venite de undeva din exterior, ci printr-o rearanjare a pieselor de puzzle ce îi compun realitatea de care devine conştient, împărţită între lumea interioară, unde îl caută pe adevăratul Eu, lumea celor de vârsta lui, în grupul cărora vrea să se integreze, lumea lui Eliot Bolivar (pseudonimul sub care îşi publică versurile de care nici măcar părinţii nu ştiu) şi lumea adulţilor ce duc un război absurd şi neasumat până la o decizie finală. Când nu mai este copil, dar nici adolescent încă, Jason găseşte soluţiile magice într-o nouă perspectivă ce-i prezintă de fapt varietatea realităţii imperfecte, ce aranjează în aşa fel totul încât lucrurile din acel ianuarie de la treisprezece ani să fie mai uşoare într-un ianuarie revenit când împlineşte paisprezece ani, mai ales după ce descoperă că lumea injectează mereu finaluri începuturilor.

Omul de ianuarie - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

foto: Tricia Porter (artitudes.altervista.org)/pixabay.com

De trei ori in zori – Rasaritul este un sfetnic bun

Adriana Gionea
-
0
De trei ori in zori – Rasaritul este un sfetnic bun

De trei ori în zori, ultimul roman scris de Alessandro Baricco apărut în colecţia Raftul Denisei, este despre dimineţile care vin prea devreme după o noapte în care toate soluţiile finale erau prea clare în timp ce toate problemele vieţii aveau numai întrebări fără vreun răspuns, despre condamnaţii pregătiţi de singura dovadă de altruism şi despre inocenţii care greşesc o singură dată. Şi mai este despre toate acele impasuri dezolante ivite în dimineţile omului modern, care uneori nu poate trece de la o zi la alta fără a se lăsa purtat de planurile nefaste ale altora, după o copilărie deloc liniştită, şi, mai ales, despre salvatorii lui neaşteptaţi, apăruţi la finalul unei nopţi de nesomn, pentru a-i asculta povestea.

De trei ori in zoriAlessandro Baricco a dovedit, în romanele în care vorbeşte despre traume şi pierderi, despre vieţi ajunse într-o fundătură, că poate oferi acea interpretare a unei drame sfâşietoare care să ia forma unor destăinuiri uluitoare despre natura umană, având mai degrabă forţa subtilă a unor cuvinte vindecătoare prin care impactul suferinţei este confirmat, decât apăsarea sufocantă din replicile strigate ale unei disperări. Cele trei poveşti de viaţă din acest roman pot fi receptate aub forma unor nuvele separate, asemenea camerelor unui hotel dintr-o parte mai puţin umblată a oraşului, dar care se dovedesc a fi unite printr-o uşă care îi permite unui singur personaj să se plimbe dintr-o încăpere în alta.

Folosindu-se de consistenţa unor dialoguri ce îţi dau impresia că asişti la o piesă de teatru într-un decor minimalist precum o pictură de Edward Hopper – genul de piesă în care te vezi angrenat în tensiunile unor personaje care se întâlnesc întâmplător şi care îşi vin în ajutor în faţa unei situaţii-limită deconspirate în zori- şi de acel detaliu comun, datorită căruia acest roman ar putea fi uşor confundat cu scenariul unui film ce aduce laolaltă existenţe paralele, intersectate la răsărit pentru a defini fragilitatea umană pe fundalul unei lumi fără speranţă în care doar lumina din zori mai poate oferi iluzia unei evadări, Alessandro Baricco spune trei poveşti de viaţă atât de prezente în literatura de azi, dar tot atât de des lăsate fără un răspuns clar: povestea femeii aflate în căutarea unei ferciri de la care abdicase încă de la început, şi care se trezeşte în postura unui jucător de cărţi nimerit mereu la o masă plină de canalii, ori de câte ori a vrut să o schimbe cu alta pentru a se găsi în situaţii mai bune, povestea unui bărbat pe care o familie violentă l-a învăţat că nu poate ieşi dintr-un dominou al situaţiilor periculoase şi al deciziilor fatale, prin care poate risca să piardă totul, şi povestea celui care a mers din greşeală-n greşeală, dar care se dovedeşte a fi singurul capabil de a salva nişte inocenţi vulnerabili exact în ultimul moment.

Cele trei poveşti de viaţă din roman se citesc pe nerăsuflate, chiar dacă eşti tentat să întrerupi lectura pentru o reflectare asupra propriilor decizii şi certitudini, pe care aceste personaje te invită să le reevaluezi, dar într-un mod cât se poate de discret, asta dacă nu te-ai lăsat păcălit de nota de mister simţită în fiecare început de poveste, menită să te readucă în mijlocul personajelor, în postura de spectator uluit şi intrigat, mai ales atunci când începi să dai semne că propriile gânduri îţi distrag atenţia de la dramele acestora. Baricco se dovedeste a fi, încă o dată, un maestru al veridicităţii neverosimile, în care un personaj este fragmentat în mai multe ipostaze, iar personajele diferite par a fi reflexiile în oglinda unor vârste diferite ale aceluiaşi personaj, într-un realism alternativ, definit de o ruptură între autenticitatea emoţională, cu propriile-i legi fireşti şi coerente, şi posibilităţile credibile ale unui cotidian legiferat doar pentru a pune în ordine, nu pentru a limpezi.

De trei ori în zori, prin ambiguitatea biografică a personajelor, printr-un sens al vieţii care nu se poate descoperit decât în hăţisul pierderilor şi al greşelilor din trecut, nicidecum prin găsirea unui spaţiu necontaminat de hotărâri pripite, dar şi prin aspiraţia spre candoare şi apropierea umană transformată în acea viziune luminoasă, naivă, despre viitor, avută în copilăria alimentată de gândirea magică, îţi aminteşte de acele ore dintre 4 dimineaţa şi primele semne ale răsăritului, cu toate acele senzaţii bizare, în care oboseala şi uşurătatea se contopesc în mijlocul unei mări de gânduri şi concluzii dezamăgitoare despre propriile alegeri, despre ce-ar fi fost dacă. Toate visurile pierdute ale personajelor ce-ţi creează iluzia unui déjà vu ajung să fie resuscitate de o scânteie de speranţă care poate avea forma unei revelaţii ajunse în punctul culminant odată cu ivirea discului incandescent demn de a fi imortalizat într-o fotografie memorabilă înainte ca soluţiile găsite după o noapte fără somn să pară nebuneşti odată cu transformarea zorilor în mâine sau într-o altă zi dintr-un prezent tărăgănat.

 De trei ori in zori - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Poți comanda romanul de aici

picturi: Pictura: Edward Hopper; www.wikiart.org

Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Post Modern
-
0
Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Rockerul ăsta cu origini persane nu a ştiut să muşte ca un adevărat imigrant descurcăreţ din oportunităţile găsite în Marele Măr, însă frazele sale în care se înghesuie reveriile psiheledelice muşcă din tine cu forţa hulpavă, misticismul visceral şi viziunile sulfurice demne de un beatnik junk de talia lui William Burroughs, pentru a fi apoi domolite brusc în punctul culminant de un erotism liric şi extatic desprins parcă din romanul Beautiful Losers scris de Leonard Cohen, alt muzician celebru şi prin turnura ezoteric-halucinantă pe care o ia sexualitatea în paginile sale.
Comparat cu viziunea hoinarului Kerouac asupra existenţei umane văzute asemenea unui road-trip care alimentează idealurile unui hipiot ce vrea să întâlnească la un moment dat un guru taman în India, romanul Anii de aur este un amestec introspectiv (şi debusolant), seducător şi ameţitor de poezie în proză, aventuri pasagere, tripuri narcotice dătătoare de revelaţii pe muzica lui Stravisnky şi meditaţii îmbibate în melancolia exasperantă a unui damnat ce nu-şi mai găseste locul în plina criză de inspiraţie. Îl poţi învinui pe muzicianul Ali Eskandarian (cunoscut şi datorită colaborării cu trupa de imigranţi iranieini The Yellow Dogs), de un trai dezordonat, la care visează mulţi puşti cuminţi îndrăgostiţi de muzica rock, gata să dea confortul din casa părinţilor pe o călătorie a pierzaniei creatoare de acorduri demenţiale care scufundă publicul în delir şi fanele în extazul din culise, imediat după concert. Şi vei găsi toate acestea în lumea personajului-narator din cartea sa, care trăieşte viaţa pregătită unui artist din New York, obligat să împartă mansarda găsită în Brooklyn cu alţi puşti ce vin şi pleacă din mirajul unor turnee care nu mai încep, ale unor versuri întrerupte de petrecerile asezonate din abundenţă cu multe jointuri dolofane, cocaină şi opiu sintetic.
Din primele 10-20 de pagini ai fi sigur că ai în faţa ochilor aceeaşi poveste a rockerului născut să aibă parte de puicuţe ahtiate după senzaţii tari, colegi de orgii ajunşi nişte artişti rataţi îmbrăcaţi precum nişte boschetari, ce-şi fac veacul prin dezordinea din apartamentul improvizat într-o clădire aflată în paragină, impresari dubioşi, concerte în baruri obscure şi o faimă scurtă, ce durează exact cât ţine ieşirea meteorică din underground printr-un one hit wonder înainte de prăbuşirea fizică şi psihică în marea de narcotice, alcool şi scârbă faţă de sine în timpul sevrajului exasperant. Dar în cazul artistului cu origini exotice se mai adaugă peripeţiile unui marginal provenit din rândul imigranţilor pierduţi în periferia obscură a New York-ului şi acel perpetuu dute-vino între oraşul de adopţie şi fraţii de suferinţă spirituală izgoniţi din Iran, mulţi dintre ei deveniţi adevărate enciclopedii vii de artă contemporană, oricând gata să discute înflăcărat despre jazz, teatru şi poezie persană cu oricine le cere să-şi aminteasca de o ţară pierdută, dar păstrată cu abnegaţie în ghetoul azilanţilor.
Dacă ai de gând să laşi cartea de-o parte, sătul fiind de aceleaşi imagini stereotipe legate de rockerul pierdut pe drumul spre glorie din cauza dependenţelor şi a lehamitei depresive din scurtele ore de luciditate, vei fi atras înapoi de pasajele stupefiante, care îţi dau aşteptările peste cap atunci când nimereşti peste reflecţiile trepidant-vizionariste ale unui poet iluminat reincarnat în pielea unui muzician amator de tripuri bizare, induse nu (întotdeauna) de ciuperci halucinogene, ci de propriul joc imaginar cu inconştientul colectiv. Acest imaginar seamănă cu străduţele dintr-un vechi oraş iranian, care se întretaie pentru a obliga lumile şi realităţile contradictorii să se întâlnească. Ai impresia că până şi o simplă cotitură în labirintul interior al personajului dă spre o lume nebănuită, plină de umorul dezolant al damnatului ce se priveşte în oglinda lucidităţii fără speranţă, dar şi de voluptatea clocotitoare având acea turnură profetică dată de percepţia unei autodistrugeri de neoprit atunci când rockerul meditativ încheie o destăinuire convalescentă privind existenţa lipsită de speranţă cu o neaşteptată partidă de amor trăita de el sau povestita de colegul de apartament ce se crede un priapic rege persan reincarnat într-un intelectual sardonic gata să-şi racoleze nimfele printr-un cocktail de citate luate din Camus şi Dostoievski. La început, asişti la transa creativă a unui poet ce îşi scrie marea operă pe genunchi, hălăduind asemenea unui homeless condamnat să îşi reverse iluminările de profet decăzut în mijlocul barurilor dubioase, apoi ajungi să dai peste nişte reflecţii îmbibate într-un existenţialism lubric de la finalul unui threesome ce-i lasă protagonistului (doar) impresiile cu iz grotesc trezite de îmbrăţişările tentaculare din stampa lui Hokusai –Visul soţiei de pescar.
Periplul rockerului din Anii de aur ia forma unei poezii în proză cu trepidaţii neaşteptate între două reprize de prizat cocaină, iar episoadele orgiastice din categoria sex, drugs and rock’n’ roll sunt garnisite cu interludiile unui misticism coşmăresc suprarealist de tipul celui găsit în reveriile opiomanului din romanul-cult al Iranului modern – Bufniţa oarbă, doar că-n locul peisajelor apocaliptice de la marginea unei cetăţi persane vezi decorurile unei metropole care nu doarme niciodată, ajutându-l pe artistul trăind la limita supravieţuirii să se împace mai uşor cu menirea celui ce face din noapte zi, prin exilarea într-o existenţă suspendată în zile cu planuri eşuate, proporţionate simetric precum liniuţele prafului alb.

Cu fiecare pagină citită, ţi se induce impresia că stai în faţa unei personalităţi versatile, care ascunde mai multe faţete. Poate juca rolul unui adolescent având certitudinea de nealungat că prea multă compasiune văzută în privirea celor din jur îl poate umili şi începe să împroaşte cu sarcasmul din cuvintele fetide în cei pe care îi consideră nişte irecuperabili conformişti nefericiţi, ca mai apoi să îţi amintească de temerile şi visurile unui copil dezrădăcinat, fugit din Iranul devastat de atacurile irakiene şi de fundamentalişti. Dar poate trece uşor de la rolul inadaptatului dezabuzat şi teribilist la copilul mare, capabil să ceară şi să dea înapoi compasiune printre zeflemeaua transformată în mecanism de apărare. Exact când ai devenit sigur că i-ai descoperit faţeta luminoasă, intervine profetul apocaliptic, ale cărui viziuni de un nihilism înspăimântător asupra societăţii moderne obsedate de consum şi de putere se lasă inundate de revelaţiile produse de invocarea unei culturi persane antice. Un cinic gata să acundă multe frici, un versificator în proză, cuprins de convulsiile unei transe distructive ţinute în frâu prin epifaniile unui ascet care a lăsat razele abstinenţei şi baia de lumină pentru haosul setei de plăceri, un şaman urban având viziunile şi charisma lui Jim Morrison şi exaltarea sofisticată a unui poet persan. Ali Eskandarian este toate aceste personalităţi contopite asemenea unor jocuri de imagini, iar anii săi de aur, în ciuda unei străluciri orbitoare, se consumă într-un ritm năucitor şi devin subţiri precum foiţa pe care sunt ascunse prafurile euforiei vândute clandestin de un dealer din Bronx.

În loc să-ţi inducă acel gust amar al căutării exasperante ajunse la un eşec anunţat, călătoria rockerului persan care se împarte între New Yok, Dallas, L.A şi Teheran este plină de izbucnirile unei duioşii neaşteptate, asemenea unei lumini care transformă priveliştea de la ultimul etaj al unei foste clădiri industriale din Brookyln în promisiunea unui nou început, de care se lovea în momentele de prăbuşire şi cântăreţul neîmplinit din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de autorul cărţii Orele, Michael Cummingham. De fapt, pendularea personajului din Anii de aur între oniricul alimentat de substanţe şi toate acele speranţe dătătoare de o linişte promiţătoare cu privire la un viitor, ce hrăneşte nevoia de afecţiune ca sens al existenţei şi evadarea lui în lumea prezenţelor feminine păstrate pe termen lung, te fac să confunzi primele pagini cu lumea personajelor din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de Cummingham,dar până când Ali Eskandarian îşi aminteşte de rădăcinile persane, de unde îşi trage sevele acel apetit nestăvilit pentru lirismul dens, pasaje meditative ce alunecă într-o zonă a fanteziilor suprarealiste şi revelaţiile pline de simboluri sub forma unor tripuri halucinante aţâţate de muzică.

Anii de aur, departe de a fi un roman în sensul clasic, este mai degrabă o spirală psihedelică de revelatii bizare, trăiri apăsătoare, monologuri onirice, zbateri epuizante şi pasaje hedoniste salvate de la vulgaritate prin talentul autorului de a găsi frumuseţea ireală în refugiile fetide ale celor obligaţi, uneori, să poate masca unor marginali ai marilor oraşe.

Anii de aur - copertaEditura Polirom, 2015

Soloviov si Larionov – Te regasesti in trecutul altora

Post Modern
-
0
Soloviov si Larionov – Te regasesti in trecutul altora
Alegerea unei teme pentru disertaţie nu este niciodată independentă de căutarea propriului sine, mai ales când studentul se învârte în jurul unui personaj istoric deopotrivă apreciat şi controversat, devenit grandios în imaginarul colectiv, acel spaţiu în care nu se mai face distincţia între istorie şi ficţiune.

Dacă scoţi dintre paranteze timpul, graniţa dintre ficţiune şi realitate dispareavea să afirme Soloviov, un student aspirant la o carieră de prestigiu în elucidarea trecutului, meditând la propriile-i pierderi şi dezrădăcinări atunci când explora biografia generalului Larionov, un semizeu din tabăra Albilor care, imediat după revoluţia înfăptuită de Lenin, a întârziat ocuparea Crimeii de către bolşevici, numiţi şi Roşii. De fapt, ambiţiosul student Soloviov, plecat dintr-o aşezare improvizată (de şase case) într-o staţie de cale ferată uitată într-un colţ de Rusie sovietică, devine interesat doar de un anumit episod, misterios până la inexplicabil, din viaţa generalului Larionov, episod care, odată clarificat, ar putea oferi un răspuns la întrebarea ce-i frământă pe majoritatea profesorilor de istorie din Sank Petersburg: De ce a fost lăsat în viaţă (şi în micul palat deţinut de familia sa la Ialta) generalul ţarist Soloviov de către bolşevici, după ce a făcut tot posibilul să îi alunge din Crimeea?

O ancheta detectivistă plină de note de subsol, transformată într-o reflecţie asupra modului în care este sau ar trebui privită o biografie (re)creată de istoricii obsedaţi de informaţiile păstrate în documenteleserioase, oficiale? Sau o dejucare abilă precum farsa unui erudit năştrusnic gata să demitizeze obiectivitatea recuperată prin datele reale atunci când se doreşte înţelegerea şi analizarea unei personalităţi istorice fascinante până într-acolo încât ajunge să transforme clădirea impozantă a unei academii într-un furnicar de fiinţe tipicare şi migăloase, care vor să atingă o parte din gloria lui Larionov prin etalarea unui nou detaliu cules din informaţiile spectaculoase găsite printre rândurile autobiografice lăsate de general? Soloviov şi Larionov este genul de roman citit pe mai multe niveluri, obligându-şi cititorul să-l parcurgă numai prin adoptarea unor atitudini diferite faţă de adevărul istoric, între care trebuie să oscileze rapid. Mai întâi trebuie să ia istoria în serios până la venerare, mai ales când este scrupulos proporţionată în date şi note de subsol, apoi să înceteze a se mai lua pe Sine în serios tocmai atunci când ajunge sclavul şi gardianul acestor note de subsol, care se dovedesc a fi (doar) un joc asumat al scriitorului Evgheni Vodolazkin cu sobrietatea istoriei, fără a o duce în derizoriu. Jocul erudit(iei) porneşte de la găsirea celor două nume din titlul romanului – Soloviov şi Larionov – care, prin literele comune sau rimă, încurajează paralelismele, coincidenţele imaginare (sau reale) şi apropierea de personaliatea legendară ce l-ar fi putut ţine pe novicele student la distanţă, urmând a se da jos de pe soclu într-un moment neaşteptat, pentru a căpăta vene, slăbiciuni şi enigme ce ţin de psihologia contradicţiilor umane, în timpul admirării unui apus de soare pe digul de la Ialta, asemenea unui personaj cehovian.

Soloviov si Larionov - copertaEditura Humanitas Fiction, 2015

Dacă te-a convins, poți comanda cartea de aici

Între generalul Larionov, un mit (inventat de Vodolazkin) al Rusiei ţariste, şi tânăra speranţă a vieţii academice petersburgheze, un self made man dintr-o aşezare neînsemnată – Soloviov – există acea distanţă suficientă pentru a împărţi cititorii în două tabere. Una este formată din cei care se regăsesc în povestea studentului perseverent fără privilegii, venit din provincie, dar îndepărtat cât se poate de mult de provincialism atunci când îşi expune cercetarile în lucrările prezentate la marile conferinţe. Din a doua tabără fac parte cei care deplâng acea decădere a fastului aristocratic reprezentat de generalul descendent din înalta societate ţaristă, ce a pus mare preţ pe tradiţia militară transgeneraţională, cu a sa eleganţă prigonită de plebea revoltată, care, odată cu alungarea nobililor de către bolşevici, a declarat perimate manierele indispensabile unui militar de carieră din vremea Ţarului, care trebuia să cunoască atât paşii unui mars, cât şi pasii de dans atunci când îşi scotea uniforma la marile recepţii, să citească atent operele clasicilor şi să exerseze postura unei statui antice, de a cărei eleganţă nu trebuie să se debaraseze nici în cele mai grele condiţii de pe front. În vremea şcolilor frecventate de copiii elitei petersburgheze, milităria nu însemna barbarie, şi nici defularea unor frustrări acumulate în timpul aşa-zisei lupte împotriva inechităţii sociale. Cel puţin aceasta este imaginea creată în mintea studentului sărac acaparat de misterele din jurul generalului Larionov.

 

Distanţa temporală (dar şi de natură socială) nu conduce la ură, ci la o serie de reverii nostalgice legate de trecerea de la pubertate la maturitate, de primii fiori ai erotismului precoce, sau de modul în care fiinţa umană poate rezista într-o societate unde vechile sale valori sunt marginalizate prin teroare…o teroare suspendată în mod enigmatic de anumite împrejurări din viaţa lui Larionov după războiul civil din Rusia anilor ’20, şi pe care Soloviov doreşte să le descopere căutând însemnările acestuia cu ajutorul uneia dintre iubite, a cărei mame i-a stat alături lui Larionov în ultimii lui ani de viaţă. Între cele două personaje aparţinând unor medii şi epoci îndepărtate, Vodolazkin întinde fire care le apropie brusc, apelând la coincidenţe privind nişte evenimente din biografia lor, devoalate nu înaintea unei lungi aşteptări care testează răbdarea cititorului preocupat mai mult de naraţiunea detectivistă a romanului, plină de suspans, însemnări secrete şi personaje secundare despre care intuieşte, ghidat şi de autor, că i-au ascuns informaţii preţioase legate de cheia misterului din jurul generalului. Soloviov şi Larionov au taţi a căror activitate a fost legată, la un moment dat, de liniile de cale ferată, iar în micuţa aşezare încropită de lucrătorii feroviari de unde provenea Soloviov s-ar fi putut ascunde băiatul generalului Larionov, şi nici Liza, prima iubire adolescentină a lui Soloviov, nu era străină de biografia mai puţin ştiută a generalului retras în Crimeea.

Totuşi, aceste detalii ce trasează linii paralele, dar permit şi găsirea unor puncte de interesecţie a celor două personaje despărţite de timp, nu par deloc ingrdientele menite să resusciteze o intrigă poliţistă care să îi ţină captivi pe cititorii speriaţi de marea densitate, în cadrul anumitor pasaje, a informaţiilor (uneori) aride, ce ţin de tacticile militare sau de metodele de cercetare. Aceste coincidenţe nu sunt manevrate până la capăt de lungul traseului narativ, rămânând elipitice şi ambigue, încât ajung să dilueze ancheta lui Soloviov topind acele date istorice consistente în imaginea vaporoasă, plină de melancolie, a unei lumi dispărute, care pare desprinsă de spaţiu şi de timp chiar şi atunci când ajunge să fie recuperată din memorie sau din însemnările salvate către Soloviov în urma unor peripeţii care trec şi prin palatul unui aristocrat din Crimeea. Însuşi generalul pare mai degrabă un colos pregătit să renunţe la distanţa impusă de haina militară, înlocuind instrucţia şi gesturile sobre cu plimbările discrete pe malul mării, înserările petrecute sub lumina cehoviană a Ialtei imperiale, ascunse printre construcţiile sovietice, şi dialogurile despre frumuseţea şi efemerul corpului uman, purtate alături de farmacistul oraşului. Celor care detestă asprimea unei atitudini milităroase, Larionov li se va înfăţişa în lumina unei veri care poate fi redată prin atmosfera inundată de lumină şi de nostalgiile stranii din tablourile pictate de Gustave Caillebotte sau de Ivan Aivazovski.

Exact atunci când te aşteptai la o personalitate austeră şi rigidă, Vodolazkin creează un personaj în care statura impozantă de pe front, îndelung exersată în şcoală militară, şi dovezile unei compasiuni solare dublate de gesturile unei eleganţe contemplative din alte timpuri, adâncesc şi mai mult enigma generalului aprig restras pe malul mării, unde petrece din ce în ce mai multe ore, de parcă şi-ar fi înlocuit sobrietatea militară cu melancolia voluptuoasă a unui literat care îşi scrie memoriile. Dar cum să transformi un personaj statuar într-o prezenţă melancolică absorbită de lumina delicată a unei înserări savurate din locul unde a privit înaintarea inamicilor primitivi, ce i-au călcat în picioare lumea şi au distrus paradisul Art Nouveau construit de părinţii săi pe ţărmul Crimeii pierdute? Vodolazkin are propriile trucuri. Îl transformă pe generalul Larionov într-un spectru al unei Rusii pe care o mai găseşti doar la Ermitaj sau în povestirile clasicilor, apoi îi adaugă staturii impozante reveria şi demnitatea celui pe care disciplina aristocraţiei militare l-a învăţat să accepte greutăţile şi teroarea cu eleganţa unui lord stăpân pe sine, fără a înlocui umanitatea cu înfumurarea vanitoasă a unui portret expus în salonul somptuos al unui palat baroc. Acestei imagini greu de ataşat la biografia demnă de un mare general a cărui faimă se putea dovedi sufocantă pentru cei din jur şi apăsătoare pentru sine însuşi după răpirea privilegiilor atribuite de bolşevici aristocraţiei, Vodolazkin îi atribuie un aer nostalgic, evanescent, adesea întreţinut de amănuntele rătăcite de nişte personaje secundare ce apar exact în momentul în care trebuie să ofere o informaţie vitală pentru cercetarea lui Soloviov, dar evaporate chiar înainte ca firul informaţiei să ajungă până la deznodământ.

Excentrice, seducătoare, groteşti sau dezgustătoare, toate aceste personaje care se agaţă de biografia generalului, înfrumuseţând-o sau parazitând-o, întreţin iluzia unui timp suspendat, a unei contopiri între istorie şi ficţiune şi a reîntoarcerii spre lumea unei memorii prezentate sub forma reveriei vizuale tarkovskiene. Ce-i drept, i se poate reproşa lui Vodolazkin tocmai renunţarea la consistenţa filosofică din românul prin care şi-a cucerit majoritatea cititorilor din afara ţării natale – Laur (deşi mitul aşa-zisului nebun întru Cristos, întreţinut mai ales în spaţiul medieval slav, reapare sub o altă formă şi în imaginea generalului Larionov), roman comparat adesea cu filmul Andrei Rubliov, regizat de Tarkovski. Pătruns în lumea cititorilor din afara spaţiului rus printr-un roman dens şi matur, după şlefuirea stilului, Vodolazkin rămâne în mintea lor prin aliajul dintre filosofia şi misticismului arhaic ortodox din Laur, şi farmecul oricărui alt roman citit după acesta poate fi considerat doar o pâlpâire anemică pe lângă simbolurile criptice prin care Vodolazkin a recuperat acea lume greu de înţeles în afara spaţiului slav şi a unui realism magic specific imaginarului medieval răsăritean.

Pentru cititorii dornici să perceapă şi o altă faţetă literară a lui Vodolazkin, desprinsă de spiritualitatea medievală slavă, romanul Soloviov şi Larionov, care precede capodopera sa (Laur), este o călătorie a iniţierii şi a maturizării, în care suspansul, meditaţia referitoare la memoria istoriei şi melancolia luminoasă păstrată sub apusurile din Crimeea dispărută captează ultimele zvâcniri serene a unei lumi închise în memoriile unor personaje devenite martorii din urmă ai unei epoci alungate brutal. Generalul Larionov, prin contradicţiile biografiei sale risipite precum paginile unor însemnări sustrase pe ascuns, este pentru Crimeea năpădită de bolşevicii încrâncenaţi din romanul lui Vodolazkin ceea ce este personajul feminin central din romanul Medeea şi copiii ei (scris de Ludmila Uliţkaia) pentru Crimeea grecilor, sefarzilor şi tătarilor scăpaţi de furibunda omogenizare forţată din timpul stalinismului – ultima redută a unei istorii pentru care încrengăturile memoriei afective sunt mai importante decât acurateţea datelor verificate şi răsverificate spre a fi transformate în preţioase note de subsol.

Soloviov şi Larionov este povestea unei obsesii care prinde viaţă în mintea unui istoric, transformându-se uşor în oglinda căutătorului de trecuturi neconsemnate şi ascunse în memoriile pierdute ale unui general devenit o legendă plină de enigme, dar şi un spectacol melancolic al vieţii derulate sub culorile nostalgice ale unui apus captiv în cochetăria vetustă a Ialtei.

Des inconnues – Parisul fugarelor

Adriana Gionea
-
0

Redescoperit prin ochii unor personaje feminine, Parisul bulelor de timp, al nostalgiei şi al noptii precum o pâclă senzuală şi plină de umbre capătă vene, puls, emoţii accelerate dătătoare de hotărâri şi reacţii pe cât de imprevizibile pe atât de aproape de buza prăpastiei şi a mortii, de care personajele masculine se apropie cu pas lent, doar pentru a contempla un trecut evaziv sau a reflecta la golurile identitare. Patrick Modiano foloseşte rareori personaje-naratoare de gen feminin, dar când o face, dă peste cap aşteptările cititorilor săi obişnuiţi cu plimbările introspective ale personajelor masculine, care sunt nişte martori pasivi ai evenimentelor, de cele mai multe ori prinşi în trecutul bântuit de o imagine paternă fantomatică, devenită purtătoarea unui nimb al secretomaniei cu tentă malefică.

Protagonistele din cele trei poveşti ce alcătuiesc volumul Des inconnues nu sunt cu nimic mai prejos în tentativa lor de a recupera un trecut simţit cu voluptatea nostalgiilor, doar că, spre deosebire de personajele masculine, nu îşi potolesc durerile sfâşietoare prin imaginile fotografice ale unui prezent continuu, suspendat, folosite ca sedative de boemii de pe malul stâng atunci când anulează timpul şi destinaţiile precise ale propriei existenţe, ci le transformă în senzaţii palpabile, în temeri şi angoase ce pulsează sfredelitor, încât ajung să taie şi apoi sa disipeze acel abur misterios care le oferă cărţilor scrise de Modiano farmecul unor fotografii interbelice alb-negru, în care portretele anonimilor sunt străbătute de o enigmă inexplicabilă, ce îi salvează de la vulgaritate până şi pe marginalii din imaginile captate de Brassai. Protagonistele debusolate, ajunse la o răscruce deasupra căreia rămân suspendate fără a şti ce şi pe cine caută, devin vocile unei naraţiuni la persoana I în cadrul unor nuvele fără titlu, ce par mai degrabă nişte capitole din structura unui roman în care protagoniştii nu se cunosc între ei, dar sunt legaţi de repetitivitatea unor emoţii comune, de apartenenţa la acelaşi stil de viaţă şi la aceeaşi generaţie.

Cele trei personaje feminine sunt nişte fugare dornice de a-şi câştiga libertatea în inima Parisului. Cu excepţia unuia dintre ele, toate provin dintr-un oraş unde nu se întâmplă evenimente ofertante pentru visurile lor de a vedea lumea, despre care au o percepţie neclară, dar unde cei din jur le dau de înţeles ca ar fi posesoarele unei frumuseţi răpitoare ce le poate duce departe şi de care ele nu ţin cont atunci când se aruncă orbeşte în mijlocul unor prezenţe masculine ce le marchează trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturitatea revelată în iposteze cinice şi, unori hâdă şi hrăpăreaţă, alteori haotic-anxioasă, deşirată ca într-o defilare de imagini specifice noului val cinematografic din anii ’60. Îţi este greu să le plasezi într-o anumită perioadă. Ar putea să fie acele mondene anonime ale hedonismului efemer din Parisul interbelic, fugite cu primul tren din mijlocul unui provincialism domestic sufocant şi aterizate în apartamentul unei prietene veterane într-ale vieţii decadente şi unse cu toate alifiile, sau noile simboluri feminine ale reveriei Nouvelle Vague.

O adolecentă respinsă la o selecţie de manechine pentru un magazin de lux care ia primul tren către Paris, unde o aşteaptă o străină pe care a întâlnit-o în timpul unei vacanţe în Spania, fiica unui bărbat controversat în micul orăşel, care, abandonată de mama ursuză într-un internat ţinut de nişte maici rigide, ajunge să viseze la Paris, fără a intui şi reversul admiraţiei trezite de timpuriu în rândul bărbaţilor, şi o tânără londoneză rugată să aibă grijă de un apartament din Paris în lipsa proprietarului împrumută vocile pentru noi perspective feminine asupra acelui oraş ieşit din timp atunci când este străbătut de personajele create de Patrick Modiano. În primele pagini, scriitorul Parisului himeric vrea să te ademenească prin acea prospeţime nonşalantă, de o senzualitate luminoasă, pe care o regăseşti în portretele tinerilor de la cafenelele faimoase, transformaţi în emblemele unui stil de viaţă invidiat de toţi admiratorii lui Bresson şi ai generaşiei sale, apoi promisiunea trândavei reverii ludice sub forma unor instantanee din viaţa boemilor este disipată de atmosfera unei lumi având orizonturi obturate ce se strâng în jurului protagonistelor, sufocându-le şi obligându-le să se lase în voia unor personaje masculine pline de secrete mistice, sumbre sau perverse, de care se vor debarasa prin decizii neaşteptate.

Dacă în povestea primului personaj feminin regăseşti o parte din atmosfera unui Paris nostalgic suspendat deasupra timpului, un Paris al boemilor fără ţintă ce lasa malul stâng al Senei pentru nişte localuri mondene cochete, în povestea celui de-al doilea personaj, Parisul devine un vis inaccesibil, aruncand-o pe tânăra singuratică într-o situaţie-limită. Abia în povestea celei de-a treia protagoniste găseşti Parisul umbrelor evanescente, dar sunt niste umbre transformate în senzaţiile inexplicabile ale unor frici difuze, ale unor angoase ce par desprinse dintr-un film psihologic întunecat, în care personajul central este prizonierul propriilor emoţii care devin un filtru bizar, ce reţine doar anumite percepţii anxiogene, dar anesteziate numai în prezenţa unui aşa-zis profesor cu preocupări oculte şi aura unui îndrumător spiritual (genul de personaj cu preocupări ezoterice, întâlnit şi în romanul Accident nocturne). Toate cele trei personaje feminine, care îşi rememorează anii adolescenţei (timpurii sau târzii), au în comun lipsa unei identităţi clare, abandonul, fragilitatea legăturilor familiale,  revolta, anxietatea care le parazitează explorările, dar mai ales un şarm neasumat, care va îndrepta căutarea unei figuri paterne absente, a unei fotografii sau a unui oraş închipuit spre o destinaţie neaşteptată.

Atunci când îşi alege personaje feminine pentru a le transforma în acel gen de narator gata de a ţi se confesa prin tonul unei sincerităţi înşelătoare, care, paradoxal, foloseşte amănuntele şocante pentru a lăsa cât mai multe goluri atunci când vrei să alcătuieşti un puzzle din aceste destăinuri, Patrick Modiano lichefiază pâcla misterelor din jurul protagoniştilor ce par desprinşi din fotografiile realizate de Brassai pentru a le da consistenţă unor eroine întâlnite mai degrabă într-un thriller noir, în care sursa fiorilor se găseşte doar în interiorul lor. În poveştile din volumul Des inconnues, toate stările afective ce s-ar fi putut disipa într-o memorie inaccesibilă devin apăsătoare, dar imaginile vagi capătă o consistenţă narativă în care suspansul dens înlocuieşte, în multe scene sau dialoguri, ambiguitatea care domină în romanele în care personajele centrale sunt cele masculine.

Des inconnues îţi dezvăluie un Modiano care poate ieşi lejer din zona subtilităţii absolute pentru a se juca într-un mod rafinat şi cât se poate de tăios cu trăirile feminine vizibile şi trepidante, ce despart adolescenţa de acele revelaţii zguduitoare care prezic o şlefuire iminentă a sinelui gata de a înfrunta orice dramă. Conştiente de trăirile bulversante ce ies din zona emoţiilor difuze care pulsează mocnit, protagonistele sale se abandonează apoi în apartamentele unor parizieni salvatori, reîntorşi în lumea unor amintiri neclare odată jucat rolul episodic al enigmaticului excentric.

Editura Gallimard, 1999

sursa imaginilor: Andre Kertesz; en.wikipedia.org

Craiasa Zapezii – Aurora boreala din Central Park

Adriana Gionea
-
0

Crăiasa Zăpeziiar fi trebuit să fie un basm contemporan fără happy ending, despre intelectualii care au eşuat într-o speluncă de la periferia New York-ului. Dar în locul unei atmosfere gri, dezolante până la depresie, care te-ar face să arunci romanul celui vinovat de Orele dacă ai intoleranţă la personaje ce fac alegeri greşite, apoi se abandonează lungilor introspecţii pentru a le întoarce pe toate părţile doar, doar ar putea amâna gestul ce le-ar scoate cuţitul din rană, găseşti o speranţă care pâlpâie inocent şi acea poftă de viaţă a învinşilor ce se mai pot bucura de strania frumuseţe a unui apus spectaculos, într-un peisaj urban, sau de albul halucinant al ninsorii ce poate face dintr-o stradă desfundată o imagine feerică.

De o astfel de lumină spectaculoasă în plină iarnă are parte şi Barrett. În timp ce traversează Central Park amintindu-şi de plecarea neanunţată (şi inexplicabilă) a iubitului său, vede culorile unui cer invadat de aurora boreală. Nu l-ar fi mirat în cazul în care ar fi traversat un ţinut scandinav, dar la New York, relatarea bizarei experienţe vizuale ar fi însemnat controale neurologice şi vizite la psihiatru, aşadar decide să tacă. Nu îi spune nici măcar fratelui său Tyler, de care nu avea secrete niciodată, simţindu-se apărat de faima lui din liceu şi de nimbul de boem trecut, mereu în căutarea momentului perfect pentru a debuta în industria muzicii de calitate, alături de chitara sa, care îi aduce venituri suplimentare în localul unde este barman, deşi mulţi i-ar fi văzut pe Tyler şi pe fratele său Barett la catedra unei şcoli prestigioase.

Personajele lui Michael Cunningham ar fi avut toate motivele pentru a-şi împărtăşi experinţa legată de lumina boreală ce nu trebuia să apară în mijlocul New York-ului. Le-ar fi făcut să creadă într-un miracol, singurul capabil de a-i salva din fundătura unde s-au împotmolit vieţile lor, intersectate şi povestite prin trucul amintirilor suprapuse sau al biografiilor precum nişte încăperi având uşi comune. Dar toate aceste personaje au fost create pentru a dărâma printr-o tandră decădere mitul new york-ezului cu viaţă de vis. Conform percepţiei unui pragmatic, Barrett este un talent universitar ce a murit speranţă, vânzând ţinute excentrice în magazinul unei prietene, iar fratele sau, Tyler, un adolescent bătrân ce speră să compună acel cântec magic prin care să o vindece pe iubita lui bolnavă de cancer. Lor li se adaugă personaje secundare, de un farmec excentric, asemenea unei clădiri extravagante la vremea ei, dar ale cărei faţadă şi încăperi au decăzut atunci când toţi au lăsat în urmă cartierul plăcerilor pe care îl însufleţea pentru a-şi muta centrul de interes în altă zonă, iar singurii locatari au ramas nişte marginali ce i-au confundat aerul sofisticat de altadată cu bizareria.

Acţiunea sumară, dizolvată încă de la primele pagini în lungi reflecţii, confesiuni şi flashback-uri bântuite de lumina nepământeană arătată lui Barrett într-o seară de noiembrie, se derulează între nopţile ce fac trecerea într-un alt an, când, printre decoraţiunile stridente ce animă apartamentul sărăcăcios protagoniştii îşi fac lor înşişi promisiuni, dar şi celorlalţi, îşi doresc să piardă Bush alegerile, să se termine războiul din Irak, să se vindece Beth, iubita lui Tyler, să se mute în alt cartier, deşi visătorii ca ei au ştiut mereu cum să-şi transforme cămăruţele de la periferie într-un refugiu boem plin de antichităţi şi într-un spaţiu al intimităţii afective.

Editura Polirom, 2014

Romanul poate fi comandat de aici.

Michael Cunningham a scris un roman în care tristeţea are farmecul ei atunci când nevoia de puritate şi foamea emoţională înlocuiesc disperarea livrată în imagini hiperrealiste cu întoarcerea spre nevoia de miracol din copilărie, dar nu miracolul oferit de instanţe superioare nevăzute, ci de gândirea magică, prin care toate se rezolvă, măcar în imaginar. Când nu pot disipa brusc realitatea descrisă asemenea unui zeu ce shimbă grandoarea unui final demn de o tragedie cu zeflemeaua, personajele se întorc spre sine, spre îmbrăţişările celorlalţi, spre propriile vinovăţii şi, mai ales, spre mecanismul sucit al psihicului ce adoră trăirile opuse aşteptărilor şi paradoxurile.

În basmul cu oameni trişti, Crăiasa Zăpezii locuieşte într-o împărăţie cu blocuri vechi şi vecini pentru care ameninţarea morţii înseamnă găsirea unui sens într-o existenţă la întâmplare. Aici, numai albul uniform al omătului depus poate aduce repaosul odihnitor în haosul regatului interior, unde planurile şi gândurile zac împrăştiate în miile de nuanţe ale însingurării.

surse imagini: newyorklovestories.tumblr.com; Janet Ternoff (terminalillusions.wordpress.com)

Pierdutul paradis – Ingeri cu aripi de carne

Adriana Gionea
-
0

Cees Nooteboom are talentul de a găsi acel straniu din real fără a brusca luciditatea personajelor prin efecte halucinante. Irealul se deghizează în amintiri voalate, în ritualuri cotidiene date peste cap, în ecourile unei iubiri pierdute şi regăsite peste ani şi în plasarea unor personaje introspective în peisaje atemporale. Spre deosebire de alte romane ale autorului neerlandez traduse în limba română, Pierdutul paradis transformă volatilitatea realităţii din jurul personajelor într-o serie de revelaţii emoţionale dense, palpabile, la graniţa dintre carnal şi ezoteric, dintre angelic şi păgân, dintre fragilitatea unei siluete vaporoase din pictura lui Botticelli şi apăsarea instinctuală de la tropice. De la extazul estetic în faţa unui tablou renascentist şi pierderea de sine printr-un dans african candomble din Bahia nu este decât un pas firesc în universul în care oamenii deghizaţi în heruvimi răsar din dulapuri uitate în calea unui critic literar deznădăjduit şi artefactele celor mai vechi triburi devin un refugiu vindecător pentru o rememorare a durerii.

Protagoniştii romanului îşi traduc durerea şi pierderile folosindu-se de voluptăţile şi reveriile vizuale. Simbolurile primitive, ritualurile africane şi pictura italiană devin un alfabet al stărilor greu de înţeles prin cuvinte, dar mult mai clare atunci când sunt invocate prin reacţiile manifestate la nivel corporal, încât ai impresia că asişti la trezirea Sindromului Stendhal, provocat de frumuseţea unei opere de artă îmbogăţite şi acompaniate de ritualurile dansului tămăduitor moştenit de la sclavii africani ajunşi în Brazilia.

E oarecum halucinant să vezi pentru prima oară un tablou pe care nu-l ştii decât din reproduceri. Nu-ţi vine să crezi că te uiţi la cel adevărat, că într-o bună zi, acum atâtea sute de ani, Botticelli a stat aici şi l-a privit cu ochi care au dispărut demult, după ce aplicase din pensulă ultima tuşă (…) Efectul magic al originalului îmi provoacă o ameţeală pe care n-o pot descrie (…) Am văzut odată în Bahia o ceremonie de candomble. Femeia care dansa era cu totul pierdută pentru lume; dacă în acea clipă cineva ar fi scos-o din transă, ea s-ar fi prăbuşit la pământ. Despre aşa ceva e vorba.

În Pierdutul paradis, Nooteboom transformă volatilitatea amintirilor desprinse de spaţiu şi timp în corpuri, atingeri, dureri, redate prin metafízica unui cotidian distorsionat subtil. Îngerii săi îşi transformă aripile în carne şi carnalul în fantezii angelice, încât eroticul şi zborul paradiziac se vor substitui într-un firesc al realului exotic. Personajele sale glisează natural între lumea purităţii şlefuite prin viziunea sofisticată din imaginarul renascentist şi acea sălbăticie de nestăvilit a unei abandonări păgâne în sacralitatea tribală. Îngerii la care visează însetate sunt cu o aripă într-o linişte diafană regăsită în portretele Fecioarei privite de maeştri florentini şi cu cealaltă în praful stârnit de mişcările frenetice ale picioarelor de abanos în timpul unui ritual candomble.

– Închipuie-ţi.
– Ce să-mi închipui?
– Că te culci cu un înger. Asta-i,îintr-adevăr, ceva special, aripile, fâlfâitul şi foşnetul din clipa orgasmului. Când şi le întinde larg şi zboară cu tine în văzduh. (…)
– Singurul înger care ţi-ar plăcea e cel din Toledo, cu aripile fantastice, al lui El Greco, care aproape că-i târât în cer.
– Cel cu nas cârn? Mersi. Dar acela chiar că inspiră forţă.

Romanul scris de Nooteboom prezintă lumea văzută de Alma, o tânără captivată până la fixaţia onirică de reprezentările îngerilor în pictură, asemenea unui tablou în care traumele şi vindecările sunt redate prin fantazări privind reîntoarcerea la originile umanităţii simbolizate de cele mai vechi triburi de aborigeni, de legende sub forma unor tatuaje efemere, a unei incursiuni erotice într-un desert născător de reverii suprarealiste alături de urmaşul celui mai vechi trib. Pentru a face posibilă pendularea între diferitele dimensiuni ale realităţii stratificate şi dilatate în funcţie de trăirile personajului feminin, Nooteboom sterge aşteptările avute în faţa unei poveşti de iubire trăite alături de un băştinaş neconvertit la pervertirea urbană şi începe să introducă nişte elemente banale, pe care le manevrează astfel încât să obţină un supranatural prezentat cât se poate de natural şi un realism ce-şi ia zborul fără a tulbura imaginile cotidiene. Descrie amintirea senzorială rămasă în urma unui viol în favelă prin metafora unui nor negru, atribuită Almei, foloseşte o coloană sonoră cu vocea lui Bjork pentru a exprima spasmele cutremuratoare ale traumei şi alege o atmosferă caniculară şi ruina unei clădiri pentru a transforma un decor urban brutal într-un loc unde căutarea unor figuranţi cu aripi de îngeri şi posturi de statui încremenite în timpul unui festival permite o deghizare a suprarealului în banal. Dacă mai apar şi alte două ingrediente ale straniului trăit cu voluptatea setei de evadare din real – întinderile pustii, dătătoare de iluzii onirice şi dispariţia neaşteptată a unuia dintre personajele ce formează cuplul din roman – poţi avea încredere în imaginarul unui scriitor capabil de a întreţine apetitul pentru acel tip de fabulos prelins discret, fără a transforma lectura într-un kietsch bun pentru odihnirea neuronilor.

În această atmosferă specifică unui real fabulos are loc întâlnirea dintre Alma, plecată alături de prietena ei Almut în căutarea triburilor aborigene din Australia, pentru a le înţelege mai bine arta, şi Erik Zondag, un critic literar acid, ajuns într-un impas vecin cu depresia. Întâlnirea lor va fi una desprinsă de tumultul cotidian, dar înecată în sunetele transei stridente din timpul unui beach party, cu aripi de înger alergând spre mare şi un final neaşteptat pentru bărbatul captivat de Alma. O va pierde şi o va regăsi într-un context neaşteptat, în care discuţiile referitoare la motivele despărţirii şi la perspectiva unei revederi se dizolvă în replici vagi şi înţelesuri opace. Trecerea de la cotidian la ireal fără a recurge la nişte artificii supranaturale sau magic-realiste ostentative nu este uşor de stăpânit. Este nevoie de aluzii bine proporţionate şi de jonglarea cu elementele banale pentru a ieşi, paradoxal, din zona verosimilului, rămânând în acelaşi timp între limitele familiarului identificat în repere spaţiale reale. Punctele de intersectare a personajelor sunt reale. Oraşele sunt uşor de identificat pe harta geografică.

De unde vin, totuşi, acele trăiri intraductibile, specifice intrării într-o altă lume, în care scurgerea timpului este oprită, iar naraţiunea minimalistă, la prima citire, te face să crezi, după ce ai parcurs anumite pasaje, că te întorci dintr-o călătorie reconfortantă şi năucitoare totodată, că între primele rânduri şi ultima pagină a trecut o lungă durată de timp, greu de asociat unui microroman. Să fie modul inedit, plin de metafore, prin care Alma decide să îşi închidă rănile sufleteşti provocate de viol, transformarea unei traume într-o suită de simboluri apropiate de un lirism mai degrabă vizual-suprarealist decât senzorial, cum te-ai fi aşteptat? Sau poate infiltrarea unor trimiteri spre mitologiile asociate primilor oameni alungaţi din Paradis, dar nu prin imagini vizuale bine închegate, ci prin aluziile din versurile scrise de Rilke sau de John Milton. Deşi îşi plasează acţiunea între spaţii geografice şi umane diferite, personajele sale călătorind afectiv între Sao Paolo, Australia, Olanda şi Austria. Totuşi, Nooteboom evită capcana exotismului desfăşurat în decoruri cu vegetaţia luxuriantă. Straniul din acest roman glisează între descrierea atmosferei sufocante prin metafore anestetziante şi peisajele unei tăceri care amintesc de lirismul dens al lui Constantjin Huygens: Funingine albă, pene tocate.

Editura Humanitas Fiction, 2015

Cartea poate fi comandată aici.

sursa imagini: en.wikipedia.org; Mark Rothko (saraangel.ca)

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026