Recenzii carti bune

Un tânăr este lovit de o maşină, apoi semnează o declaraţie în care vinovaţii sunt scoşi basma curată, el primind în schimb o sumă considerabilă. Dar nu suma îl interesează de fapt, ci femeia din maşina implicată. O caută, dar pare să se fi evaporat într-un Paris al nopţilor ce fac trecerea de la timpul realităţii la unul subiectiv, în care actele de identitate se dizolvă într-o pâclă nocturnă ce învăluie mai toate amintirile personajelor din romanele scrise de Patrick Modiano, încât ai impresia că mai există un Paris, unul atemporal, în care nimic nu mai este clar, şi în care eşti atras ca într-un spaţiu al suspansului ezoteric, doar că, în locul unor formule mistice, ai parte de irealul poveştilor cu personaje clandestine, la graniţa maleficului, dar care înlocuiesc pericolul cu voluptatea misterului. Accident nocturne, n.red.romanul a fost citit direct în limba franceză, continuă demersul scriitorului de a reface harta unui Paris recuperat din memoria precum un abur venit de nicăieri, din care ies şarlatani, spectre ale unor apropiaţi ce şi-au fabricat identităţile sau cartiere şi bulevarde periferice dispărute.

Mulţi îi atribuie Parisului nocturn carnalitatea romanelor scrise de Miller, timpul dilatat al saloanelor de opium din perioada interbelică, siluetele feminine dezinvolte sau atmosfera cufundată în acea stranie întunecime vaporoasă din fotografiile realizate de Brassai, pe care nu-l poţi exclude atunci când pomeneşti de Parisul văzut de Patrick Modiano. Deşi renunţă la erotismul fotografiilor alb-negru din cartierele plăcerilor în favoarea unor imagini voalate, în care personajele clandestine devin umbre evaporate, Modiano păstreaza acelaşi interes pentru Parisul senzual ieşit din timp şi transformat într-o zonă liberă, unde protagonistul experimentează eterna reîntoarcere la o întâmplare ale cărei personaje cu biografii recuperate din evidenţele publice îşi schimbă identităţile şi par a fi în mai multe locuri deodată sau în nici unul, dacă vrei să le verifici adresa.

Romanul Accident nocturne continuă periplul printr-un Paris al salturilor în timp şi al dezrădăcinaţilor aflaţi în căutarea unor piese-lipsă din propriul trecut. Străzile amintirilor şi reperele istorice devin fluide în orasul lui Modiano şi îşi pierd locul pe harta realului, alunecând într-un suprarealism urban creat, paradoxal, prin mijloacele unei raportări cât se poate de lucide la real, ce poate lua forma unei investigaţii detectiviste. După cum se întâmplă în toate romanele sale, ce au fost scrise astfel încât să pară o destăinuire la persoana I, protagonistul-narator devine un captiv al propriului trecut de care a vrut să se îndepărteze prin toate mijloacele odată ieşit din adolescenţa plină de umbre şi goluri identitare, ca mai apoi, un eveniment neaşteptat să-i bulverseze memoria şi să-l oblige să caute personaje sumbre şi enigmatice din alte decenii. În cazul personajului central din roman, evenimentul declanşator este un accident de maşină din Place des Pyramides, care îi prilejuieşte întâlnirea cu o prezenţă feminină ce pare o reincarnare a unui trecut-fantomă, cu părinţi absenţi, implicaţi în afaceri tulburi şi nedefinite, binefăcătoare ce nu-i stau mult prin preajmă şi nopţi de iarnă care miros a eter. Acest miros al eterului devine un stimulent al flashback-urilor ce par nişte instantanee realizate de fotografii Parisului alb-negru, având rolul pe care îl deţinea faimosul desert în romanele introspective ale lui Marcel Proust.

Mirosul ascuţit al eterului anulează graniţa dintre decenii, încât personajul-narator se trezeşte într-un Paris ciudat, în a cărui existenţă ar fi crezut mai degrabă un asiatic pentru care mitul eternei reîntoarceri şi normalitatea straniului nu sunt plăsmuirile unui excentric având prea multe lecturi ezoterice la activ, ci o altă faţetă, mai greu sesizabilă, a firescului. Aşa cum siluetele din fotografiile lui Brassai sunt înconjurate de un nimb de lumină laptoasă ce poate face din promiscuitatea şi vulgaritatea unor străzi rău famateo imagine dintr-un timp străin, care pluteşte spre o lume invizibilă, dar simţită prin fiorii infiltraţi în toţi porii privitorului şi în langoarea plină de umbre de pe chipul personajelor, zilele care se succed accidentului în care a fost implicat protagonistul fac parte dintr-un timp dilatat, pâclos, în care anotimprile se suprapun, personajele din prezent par nişte reincarnări ale celor din trecut, iar un profesor deghizat într-un guru le vorbeşte despre mitul eternei reîntoarceri şi aplicabilitatea lui în real unor studenţi ce şi-au mutat sala de curs în localurile boeme obscure. Pentru acest personaj central, spaţiul eterne reîntoarceri poate fi găsit în grădinile Trocadero, în camerele de hotel unde accesul se poate face şi sub identităţi false, dar şi în cafenelele rămase pe harta unui oraş paralel multă vreme de la demolarea clădirilor vechi de lângă maidanul de la periferie.

De câte ori citeşti o carte scrisă de Modiano ai impresia ca asişti la o îmbinare dintre o investigaţie, un film noir fără dezlănţuiri finale înfiorătoare, dar plin de suspansul volatilizat în aluzii ambigue, şi un paienjeniş al fantomelor scăpate dintr-o memorie nerevendicată şi neasumată. La un moment dat încetezi să mai urmăreşti firul narativ deşirat în impresii vagi, lăsând nostalgia după un oraş pe care nu l-ai cunoscut să te cuprindă pe măsură ce străbaţi bulevardele şi cartierele mai puţin cunoscute alături de personajul central. Tocmai prin această falsă nostalgie indusă unor cititori străini, care s-au născut prea târziu pentru a cunoaşte Parisul din trecutul său, devine Patrick Modiano un scriitor capabil de a crea un real himeric doar prin mutarea dintr-un deceniu în altul a unui carneţel plin de adrese, însemnări şi date ale unor biografii evazive, sau prin mutarea unui personaj într-un alt colţ al oraşului exact în momentul în care informaţiile păreau să alcătuiască un puzzle coerent, urmând să reapară apoi într-o cafenea discretă, unde să iniţieze degajat nişte conversaţii despre nimicurile cotidiene pentru a se putea eschiva prin eleganţa unui dialog întreţinut de amorul prezentului suspendat.

Editura Gallimard, 2003

Imagini: Andre Kertesz (www.houkgallery.com/exhibitions) si Brassai (onequalitythefinest.com)

Clocotul sângeluiare farmecul nopţilor tomnatice petrecute într-un conac franţuzesc, lângă un şemineu, alături de un pahar de vin a cărui aromă este învăluită în mirosul fructelor coapte. Şi te-ai putea lăsa păcălit de Irene Nemirovsky, această Francoise Sagan a Parisului interbelic, ajungând să-l invidiezi pe aventurierul Silvio, care, înainte de a se retrage la gura sobei şi-a permis extravaganţa de a renunţa la viaţa liniştită de moştenitor bogat şi la mondenităţile pregătite unui burlac pentru a rătăci din Congo până în pădurile virgine din ţinuturile reci. Dar exact când Silvio renunţă la gustul vinului năvalnic, încercând un buchet mai potolit, văpaia din şemineu începe să degaje o căldura menită să trezească epiderma prin acea lavă din sangele încălzit nu de un pahar, două de vin în plus, ci de secretele amoroase ce spulberă liniştea idilică a celor din familia sa.

Acest roman ţi se va părea unul atipic pentru stilul care a făcut-o celebră pe Irene Nemirovsky, dacă ai cunoscut-o prin romanele Neînţelegerea, Duşmanca sau Balul. Evenimentele nu mai sunt privite prin ochii unor personaje feminine însetate de libertate şi de pasiuni tabu, care tânjesc după tumultul Parisului nebun, ci prin amintirile unui personaj masculin rătăcitor, ce se încolăcesc peste un prezent fad asemenea iederei ce se prelinge peste un chateau, iar decorurile specifice unei capitale franceze în plină epocă de aur a descătuşării libertine sunt înlocuite de imaginile unui sat pe cât de pitoresc, pe atât de neprimitor cu oamenii (dar mai ales cu femeile) ce îşi permit să se lase mistuiţi de ispitele ce le dilată zilele monotone îmbibate de un provincialism îmbâcsit.

Descrierile picturale ale naturii şi ale scenelor de interior amintesc de tablourile cu scene domestice luminate de nuanţa lăptoasă a braţelor delicate acoperite de faină, ce redau imaginea unei femei ce îşi păstreaza cochetăria senzuală chiar şi atunci când frământă aluatul, şi îţi dau impresia că ai în faţă încercarea unei scriitoare de a imita stilul unui clasic decrepit din secolul al XIX-lea. Dar observaţiile psihologice adânci şi protagonistele ce îşi oferă dreptul de a se abandona unor aventuri erotice discrete, pe care însă le savurează cu voluptatea păstrării unui secret subversive, te readuc în secolul modernizării scriiturii feminine, când Irene Nemirovsky deschidea nişte drumuri noi în ceea ce priveşte modul îndrăzneţ de a prezenta feminitatea în literatură. Deşi Clocotul sângelui este scris din perspectiva unei voci masculine căreia i se atribuie observaţiile incisive domolite de melancolia, reflecţiile şi revelaţiile seducătoare asupra psihologiei feminine întâlnite mai degrabă la protagoniştii dintr-un roman scris de Sandor Marai, încât ai impresia că Nemirovsky l-a spionat când acesta a scris Lumânările ard până la capăt, personajele feminine sunt de fapt acelea care uimesc prin secretele ce sunt gata să provoace tragedii, să răstoarne liniştea şi morala provincial-burgheză încremenită de sute de ani.

Când nepoata lui Silvio îi povesteşte despre fapta cutremurătoare a celui ce-i devenise amant, tihna părinţilor ei, al căror mariaj reprezenta pentru el tabloul armoniei conjugale, degajând o căldura molatecă pentru aventurierul rătăcitor întors la matcă, se fărâmiţează, iar bârfele rostite în surdină ale ţinutului plin de conace intrate în posesia unor locuitori posaci, încuiaţi şi clevetitori, încep să capete forma unei agitaţii ce a cuprins ramăşiţele unor obiecte înainte de a fi mistuite până la capăt. Pentru Irene Nemirovsky, personajele feminine adulterine nu sunt imorale, ci purtătoare ale unui drept ancestral revendicat de fiinţele care vor să simtă într-o lume unde oamenii sunt sufocaţi de ipocrizie şi acceptă normele rigide înainte de a-şi permite să traiască nesăbuit, să-şi pună întrebări incomode. Adulterul feminin este perceput de Irene Nemirovsky, atunci când scrie despre el, drept un strigăt secret al unei protagoniste nefericite, un manifest clandestin al emancipării afective gata să cucerească noi nuanţe emoţionale, în acei ani în care Madame Bovary sau Georges Sand scandalizau încă, iar tema erotismului feminin în literatură era mai mult abordată de scriitori decât de scriitoare.

Helene şi Colette, mamă şi fiică, ajung să repete aceleaşi greşeli ce alimentează un secret transgeneraţional, doar că, spre deosebire de alte personaje feminine create de Irene Nemirovsky, nu se lăfăie sfidător în plăcerile ascunse ale relaţiilor interzise, revendicându-şi dreptul de a se redescoperi ca formă de protest într-o lume a bărbaţilor, ci sunt aproape răpuse de remuşcări, ajungând să ceară îndurare. Drama lor, moştenită din generaţie în generaţie precum bijueriile preţioase şi blănurile de zibelină, ar fi putut anunţa o desfăşurare previzibilă a romanului, dar acele reflecţii memorabile referitoare la modul în care secretele şi aventurile galante dezvăluie metamorfozele feminităţii te vor împiedica să laşi cartea din mână chiar dacă te enervează poveştile de pe vremuri. Gândurile personajului Silvio, năucit de modul în care secretele dezvăluite îi schimbă opiniile referitoare la femeile din jurul său, percepute drept nişte statui ale castităţii, nu se demodează, păstrându-şi sensul şi în zilele noastre.

Asemenea pergamentelor de altădată, pe care anticii au scris istorisiri amoroase şi pe care, mai târziu, călugării le-au răzuit răbdător, ca să aştearnă în locul lor povestea vreunui sfânt, înconjurată de desene naive, femeia de acum douăzeci de ani dispăruse cu totul în spatele lui Helene din prezent (…) Cine a cunoscut adevărata femeie- amantul sau soţul? Oare femeile acestea sunt atât de diferite? Sau sunt inseparabile, legate una de cealaltă într-un mod subtil. Sunt alcătuite din două substanţe ce alcătuiesc împreună o a treia, care nu seamănă cu niciuna dintre primele două? Asta ar însemna că nici bărbatul, nici amantul nu cunosc femeia adevărată.

Clocotul sângelui surprinde acea ultimă văpaie a secretelor feminine ce îi joacă o farsă unui faun epuizat, ce şi-a înecat în serile de singuratate dorul după anii în care prindea nimfe, lăsând simţurile amorţite să-l asigure că urmează iarna înţelepciunii specifice unei singurătăţi asumate. Pentru Silvio, acest faun obosit, sângele abia în toamna existenţei dă cu adevărat în clocot, dar este clocotul produs de vulcanul altora. Lui nu-i mai rămâne decât să contemple ipostazele feminine ce se vor sustrage unui sens al dreptăţii adoptat de nişte personaje masculine ce devin ridicole încercând să invoce pedepsele unui tribunal de tip burghez, încât ajungi să te întrebi dacă protagonistele infidele nu sunt, în acest roman, decât nişte prezenţe alegorice dintr-un tablou satiric prin care se vrea demitizarea farmecului discret al vieţii construite pe ceritudinile altora, moştenite fără drept de refuz.

Irene Nemirovskynu s-a dezis nici în Clocotul sângelui de acel tip de personaj feminin ce vrea să calce în picioare vechile moravuri, să facă praf chibzuinţa de parcă ar fi farfuriile din lut grosolan ale unei rude ciufute, gata să adulmece gândurile ascunse pentru a prevesti tragedii. Pe măsură ce te vei apropia de final, vei descoperi cum toate remuşcările personajelor feminine devin doar nişte atitudini prevăzătoare în micul târg al clevetitorilor având pretentii de mici burghezi, ce se raportează la pasiuni şi emoţii cu aceeaşi zgârcenie ce îi face să lase în paragină saloanele cochete ale palatelor cumpărate la un preţ mic de la cei ce vor să evite falimentul peste noapte. Ştiind ce-i poate pielea unei scriitoare precum Irene Nemirovsky, speri ca toate aceste remuşcări aparente să fie date la o parte în favoarea unei risipe afective pe care oamenii din sătucul pitoresc unde se petrece acţiunea o condamnă cu multă înverşunare, astfel încât să iasă iar la suprafaţă imaginea subversivă a feminităţii.

Editura Allfa, 2015

sursa imagini: www.pinterest.com; Musetouch Visual Arts Magazine (pictura: The Roses of Heliogabalus, detail, by Sir Lawrence Alma-Tadema, 1888;)

Cartea Străin în căsnicie este o rafală de comic descătuşat precum instrumentele unei melodii balcanice în mijlocul unei solemne şedinţe de familie. După ce în volumul de memorii Unde sunt eu în toată povestea asta? Emir Kusturica le-a dovedit fanilor săi că poatefi în stare să transpună şi în scris umorul prin care abordează dramele societăţii balcanice şi pitorescul unei regiuni populate cu tipologii umane de-o efervescenţă pestriţă, era vremea să apară şi un debut în proză, deşi vei descoperi sub straturile ficţiunii aceeaşi atmosferă şi aceleaşi tipologii din paginile cărţii autobiografice.

Regizorul ar fi putut scrie un roman plin de umorul negru redat printr-o degringoladă zgomotoasă demnă de acea babilonie ce reunea toate metehnele şi frustrările popoarelor din fosta Iugoslavie, dar a preferat fragmentarea poveştii despre maturizarea puştiului prin ai cărui ochi se vede cel mai bine imaginea cuplului din patria lui Tito în episoade savuroase, când amuzante, când tragice, încât nu vei mai şti unde va fi trasată graniţa dintre plânsete şi râsul în hohote. Aceste episoade sunt delimitate în proze scurte, iar personajele se plimbă dintr-o povestire în alta de parcă ar fi locatarii unei case de tip vagon, unde au fost înghesuite laolaltă persoane din toate mediile, repartizante de partid pentru a umple cât mai eficient spaţiul de locuit.

Golani sentimentali, şcolari cuminţi asteptând vara pentru a vedea picioarele fetelor care urcă lent scările cartierului Gorica din Sarajevo, complicităţi adulterine de tot râsul, părinţi prinşi cu mâţa-s sac şi ajunşi la mâna copiilor, bătăi în fata cabaretelor unde se dezlănţuie un număr demn de burlescul fellinian şi nişte întâmplări trăsnite care transformă dramele sumbre într-o suită de aventuri comice. Emir Kusturica nu se dezice de universul ameţitor plin de sunete stridente şi întâmplări năucitoare din filmele sale, doar că a domolit puţin scenele spectaculoase derulate pe străzile ţinutului natal pentru a muta aproape toată acţiunea în spaţiul interior. Familia înghesuită într-un mic apartament devine sursa replicilor emise de dragul fofilării de la confruntările finale, copilul singuratic trăieşte prima iubire salvatoare chiar în momentul în care plănuia încheierea multor socoteli cu viaţa în mod brutal, iar fuga din calea unui poliţist zelos poate duce spre intersecţia dintre secretele paterne descoperite într-un loc neaşteptat şi prima experienţă erotică. Poate micile peripeţii care fac trecerea de la copilărie la tentaţiile adolescenţei pe fondul unei comedii în care părinţii joacă rolul principal sunt de fapt sursa spectaculosului, oferit nu de nişte elemente vizuale sau întâmplări alerte, ci de umorul rezultat din acea discrepanţă dintre actele ce mimează curajul deghizat în teribilism şi ezitările din timpul pubertăţii.

Cele şase proze scurte incluse în volumul Străin în căsnicie au farmecul unor comedii ce descriu ritualurile de trecere de la copilărie la adolescenţă în fostul bloc est-european, unde accesul limitat la informaţie şi cenzura făceau din orice detaliu tabu privind relaţia de cuplu, infidelitatea unuia dintre părinţi sau activităţile erotice clandestine ale unui adult stimat un trofeu preţios pentru lărgirea perspectivei asupra lumii. Puştiul devenit un personaj-narator comun aproape în toate prozele acestui volum este nevoit să se maturizeze descoperind secretele părinţilor săi, care devin o emblemă caricaturală a cuplului de oameni simpli din fosta Iugoslavie, cu toate discuţiile, reproşurile şi conflictele născute între pereţii mult prea apropiaţi ai unei locuinţe din perioada comunistă. Dar scenele dramatice formează mai degrabă un film tragicomic, viaţa gri a copilului pe cale de a se maturiza devreme semănând cu amestecul dintre scenele filmului Tata este plecat în călătorie de afaceri şi acea senzualitate candidă sub care se ascunde satira usturătoare din filmul Dragostea unei blonde, regizat de Milos Forman. Peste această îmbinare dintre fragilitatea unui copil şi o sexualitate care dă buzna în viaţa lui odată cu izul unei mahalale pestriţe şi ameţeala provocată de pumnul unui borfaş ce-şi apără trufandaua feminină se revarsă toata imaginea pitorească a unui Sarajevo ce aduce, datorită cartierului Gorica, pomenit asemenea unui tărâm al iniţierii, cu maidanul periferiei dintr-un film neorealist.

De fapt, Kusturica nu a renunţat la cinematografie nici atunci când a trecut la scris, astfel încat ai impresia că a reinterpretat şi readaptat marile teme şi obsesii din filmele sale în aceste sase proze derulate cu vivacitatea unei pelicule despre acele peripeţii pe care le-au trăit numai copiii nevoiţi să descopere plăcerile interzise printre clădirile-furnicar gata să tolereze în preajmă nişte magherniţe întesate de personajele marginale împrumutate din Vremea ţiganilor. Contrastul dintre sfioasa naivitate şi limbajul colorat, dintre confortul ascunderii şi curiozitatea de nestăvilt, şi, mai ales, dintre stângăcia infantilă şi asumarea precoce a unei responsabilităţi privind jonglarea tacticoasă cu secretele ce ar putea dintruge reputaţia unuia dintre părinţi fac din primul sărut (Numai vai şi-amar), prima cafteală într-o cârciumă rău famată (Mă rog…fiecare cum simte), prima întâlnire cu literatura (Buricul, poarta sufletului), primul dialog cu hipiotul haşişoman din Vest (Străin în căsnicie) sau din prima experinţă sexuală în compania unei fete având ceva ani în plus nişte explorări aventuroase, ce seamănă cu poveştile grandioase de capă şi spadă, adaptate la universul borfaşilor mărunţi din Sarajevo, sau cu filmele de acţiune în care nişte puberi cam rebeli încearcă să scape de vigilenţa miliţienilor.

Derulate de personajul-copil-viitor-adolescent, peripeţiile din timpul unei iniţieri forţate în lumea virilităţii şi a secretelor din cuplul parental marcat de infidelităţile tatălui urmărit de ochii de spion ai mamei, nu din cauza escpadelor de cal breaz, ci din cauza unei secretomanii păstrate cu sfinţenie în faţa interogatorului despre salariul de funcţionar la Stat, par înfloriturile unui mitoman inofensiv ce vrea să-şi impresioneze ascultătorii pentru a fi luat în serios. Ţesute cu aţă albă, aventurile realist-satirice ale puştiului devenit narator îţi dau impresia că sunt cât se poate de fireşti, de verosimile pentru acel Sarajevo pierdut descris de Kusturica, unde brutalitatea era îmbunată de candoarea dublată de hohotele de râs chiar şi în situaţiile ameninţătoare. O singură poveste pare să ignore ghemul amintirilor deşirate în jurul pitorescului cartier Gorica, prin oferirea unei perspective mitice asupra iubirii, devenite un arhetip desprins din realismul magic balcanic. Este povestea cuplului Kosta-Mlada, din povestirea În strânsoarea şarpelui, în care simbolurile din folclor se varsă peste scenele ce amintesc de luptele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Povestirile din Străin în căsnicie au fost scrise de Kusturica mai mult pentru fanii săi fideli, care i-au apreciat stilul cinematografic deoarece a reuşit să aducă pe ecranele marilor festivaluri de film iconografía unui balcanism pestriţ, prin transformarea stridenţei în artă şi în imagini ireale, în maniera lui Fellini. Prozele din acest volum sunt o reîntoarcere comico-melancolică în timp, mai ales pentru cei ce au copilărit pe maidanele cartierelor muncitoreşti sau de la marginea caselor boiereşti lăsate în paragină pe lângă o nouă fabrică socialistă, şi ţin locul unui calup de pelicule scurte pentru cei cărora, deşi nu mai suportă evocarea traiului cotidian din ţările comuniste sau aluziile politice referitoare la conflictele din fosta Iugoslavie, le era dor de un film regizat de Kusturica.

Editura Polirom, 2015

sursa imagini: www.vreme.com

Opusul morţii nu este viaţa, ci sexul. Şi, pe măsură ce boala devenea tot mai feroce şi mai implacabilă cu tine, legăturile mele sexuale se făceau şi ele tot mai feroce şi mai implacabile, ca şi cum în toate paturile din lume s-ar fi purtat o singură bătălie – a ta (…) Uneori aveam senzaţia că noi două ne transformam în copaci uscaţi şi fragili, gri ca vedeniile, gata să se facă pulbere. Dar când ţi-o spuneam, mă asigurai că nu-i aşa, că noi două eram persoanele cele mai puternice pe care le cunoşteai şi că nici o vijelie nu ne-ar fi putut dărâma. Aceasta este o frântură dintr-un dialog interior purtat de Blanca, personajul central din romanul Până şi asta o să treacă. Devine treptat un dialog impetuos, prin care vrea să înoate prin vâscozitatea epuizantă a unui doliu după moartea mamei, întorcându-se în locul verilor adolescentine, cu plăceri interzise, dar având final inofensiv, când se amesteca printre hipioţii rămaşi pe ţărmurile Spaniei în timp ce visau la Orient sau la oraşele Marocului, şi mai ales cu privirile încurajatoare schimbate cu străinul ce devenise o gură de oxigen la înmormântarea mamei ei.

Blanca, protagonista acestui roman care şi-a câştigat mulţi fani în Barcelona şi nu numai, are forţa de a exprima tot ceea ce multe femei devenite mame şi obligate să-şi ascundă trăirile bulversante şi pornirile alimentate printr-o exuberanţă nesăbuită (în ochii unora) nu au curaj să dezvăluie. Are îndrăzneala de a mărturisi nevoia de înlocuire a gestului de smulgere a părului din cap şi a tânguirilor gălăgioase după moartea mamei cu orele petrecute alături de iubitul ei însurat, pe care îl foloseşte ca pe o sursă indispensabilă de sedative sexuale administrate într-un hotel ferit de privirile cunoscuţilor. Are curajul de a recunoaşte că nu a ieşit în totalitate din curtea şcolii, nici măcar la cei patruzeci de ani ai săi, vârsta la care îi aşteaptă pe cei doi fii să vină de la şcoală. Asemenea unei adolescente zvăpăiate ce a supravieţuit sub pielea unei femei aproape trecute de prima tinereţe (conform prejudecăţilor), ea îşi urmează fără ezitare fluxul emoţiilor dătătoare de euforii cu efecte tranchilizante atunci când alege să transforme pelerinajul solemn în oraşelul copilariei -pitorescul şi boemul Cadaques (unde este şi mormântul mamei ei) -într-o vacanţă în care tot ce vrea este să-şi înece durerea fumând joint-uri în timp ce întreţine un flirt (doar) din priviri narcotizate cu exoticul iubit al prietenei sale, când nu este ocupată cu slalomul printre îndatoririle materne pentru a se vedea cu amantul venit în acelaşi loc dorind să-şi petreacă vara alături de familia…lui. Ea nu ezită să-i ia la pachet în locul amintirilor şi al verilor nebune din anii fără griji nici pe cei doi foşti soţi, alături de care mai împarte voluptăţi trecătoare, de dragul unui trecut comun.

Blanca este genul de personaj creat după chipul şi asemănarea multor femei contemporane, mereu confruntate cu acea discrepanţă dintre portretul standard al adultei mature dintr-un manual de psihologia vârstelor şi realitatea care îndeamnă la ştergerea graniţelor dintre etapele unei existenţe, în favoarea propriului timp necesar asumării greşelilor şi al responsabilităţilor, dar mai ales propriei explorări a feminităţii prin emoţiile bulversante. Pentru Blanca, discrepanţa dintre ceea ce simte şi ceea ce se aşteaptă de la ea în situaţiile grave nu este o sursă a vinovăţiei ce poate roade vitalitatea şi dorinta de a depăşi doliul, ci o transformare a pierderii într-o comedie dulce-amară, încât ai impresia că protagonista devine o regizoare zeflemitoare în relaţia cu sine. Primele luni de la moartea mamei devin un film melancolic, încropit minimalist din gândurile şi concluziile referitoare la pierdere, cuplu, actracţie şi relaţia mamă-fiica de-a lungul diferitelor vârste. Este un film prin care îşi derulează propria viaţă, dar alege, în locul hainelor închise la culoare, prin care să-şi exprime durerea, vestimentaţia unei boeme care prinde răsăritul la Vama Veche, după ce şi-a dat voie să retrăiască frenetic, măcar în timpul unei petreceri ce durează până se trezec cei mici, prima escapadă alături de frumuşelul rebel al micului oraş de pe malul mării, făcându-şi planuri de viitor până în zori.

Personajul Milenei Busquets este înzestrat cu acel amestec dintre francheţea dezinvoltă în relaţia cu sine, autoironia dezarmantă şi reflecţiile ce te lasă fără glas dacă vrei să-i aduci nişte critici. Blanca se dovedeşte fi un cocktail plin de umorul negru, nonşalanţa sub care îşi piteşte durerea şi fragilitatea în absenţa mamei, iar acest cocktail devine irezistibil pentru bărbaţii din jurul ei. Nu-şi refuză nici o emoţie, indiferent de stânjeneala şi amărăciunea produse, de aceea poate fi oglinda ce joacă rolul confidentei din lumea literară, pe care ţi-ai fi dorit-o ca prietenă şi în viaţa reală ori de câte ori te încearcă genul de trăiri pe care nu îţi vine să le mărturiseşti şi altora, de teama de a fi considerate neadecvate în anumite momente, când regulile unanim acceptate ale maturizări le condamnă. Blanca este genul de femeie pe care fie o simpatizezi datorită umorului dublat de o sensibilitate nostalgică, fie o respingi, considerând-o zăpăcita ce nu vrea să-şi accepte vârsta şi pe care o vezi la şedinţele cu părinţii în hainele râvnite de orice adolescentă răzvrătită, fiind mereu sorbită din priviri de colegii fiilor ei şi eschivându-se cu nepăsare de la jocurile de putere atunci când este ales comitetul de părinţi sau liderul de opinie atunci când se calculează fondul clasei sau valoarea simbolică a darului de Crăciun pentru doamna. Nu poţi nega, însă, că poate deveni oricând modelul (nedeclarat) al noii generaţii de femei care pot ajunge la vârsta de patruzeci de ani fără a se feri de propriile greşeli, pe care şi le asumă prin acea dezinvoltură în spatele căreia se ascunde luciditatea celei avide de plăceri date de răsucitul cuţitului în rană, de confruntarea cu sine şi apoi de uitarea de sine, în timpul unor aventuri trecătoare.

Milena Busquets a creat un portret al femeii eliberate de limitările unui profil standard al maturizării, în favoarea unei oscilaţii între gesturile, trăsăturile şi trăirile unor vârste diferite, de parcă ar fi ghiduşa care împrăştie hainele peste tot în dormitor încercând să-şi găsească ţinuta potrivită pentru o escapadă adolescentină, după ce a reuşit să se achite cu brio de obligaţiile unei mame responsabile. Este genul de pendulare între două vârste îndepărtate, ce poate deveni fertilă în scrieriea unui cărţi reconfortante pentru cel care nu se vrea decât un cititor empatic, pregătit să accepte iluzia intimităţii emoţionale dintre el şi personaje, iar Blanca este un personaj ce nu poate fi apreciat decât de cei dornici de a se bucura de propriul haos devenit sursa unei libertăţi suprinzătoare în timpul unei mari dureri sufleteşti. Degringolada interioară lăsată în urmă de pierderea mamei ei nu este mascată de autoblamări sufocante sau de încercări obsesive de a face din propria conduită o interpretare impecabilă a unui rol social ce trebuie apreciat de spectatorii veniţi să-şi prezinte condoleanţele sau, mai rău, sfaturile ce îndeamnă la cumpătare atunci când o parte a psihicului mobilizează emoţiile de nestăvilit, dar indispensabile unui şuvoi vital resuscitării în preajma paraliziei afective. Blanca nu plânge. Se ia în râs, apoi ia o pauză de la durere prin chemarea la datorie a libidoului când hăul săpat de pierderea unei mame, singura persoană care o putea înţelege, ameninţă să-i aspire întreaga lume.

Până şi asta o să treacăeste un roman atipic despre vindecare, în stilul firesc al unei confidenţe despre modul în care omul modern alege să înfrunte frica de moarte şi absenţa unei persoane iubite, la care se gândeşte mai degrabă pe ţărmul invadat de lumina unui răsărit primit din plin de ochii înroşiţi după o noapte albă, decât în faţa unei lespezi ce îndeamnă la nişte reculegeri austere.

Editura Polirom, 2015

sursa imagini:© foto: Robert Capa/International Center of Photography/MagnumPhotos/Maison Europeenne de la Photographie; H. Lartigue © Ministère de la Culture – France / AAJHL/Maison Europeenne de la Photographie

Ar fi de fapt recomandări pentru weekend-ul 28 noiembrie-1 decembrie – un sfârșit de săptămână mamut care se topește într-un început de lună cu iz de sărbătoare. Fie că interpretezi acest ultim cuvânt în sens religios, național sau revoluționar (mai ieșim o dată în stradă?), sigur îl simți ca pe o repetiție generală pentru Sărbători.

Cu atâta timp liber la dispoziție ai două posibilități: pleci sau stai. Dacă pleci din București, nu ai nevoie de recomandările mele, ai pornit deja pe drumul distracției. Dacă rămâi în capitală, îți propun câteva activități de umplut 4 zile „moarte”. Te avertizez însă: înarmează-te cu curaj.

Încep cu un eveniment care  se suprapune perfect peste mega weekend: Interval. 100 de ore de muzică electronică , cu un line-up care s-ar putea transforma ușor într-un articol de sine stătător – nu e recomadat celor slabi de înger, sau de urechi. Mai multe informații găsești pe pagina festivalului.

Filme despre curaj – cam așa sună genericul Zilelor Filmului Polonez, CinePOLSKA. Filmele despre curaj trebuie privite cu curaj, mai ales când titlurile din program sunt „Dumnezeii”, „Jack Strong” sau „Cetățeanul”. La Cinema Elvira Popescu, începând cu orele 20. Sâmbătă, 28 noiembrie, rulează Jack Strong, iar dumincă, 29 noiembrie, poți vedea Promisiunea.

Ți-ai zis vreodată „Sunt deprimat și cred că de vină este tapetul în dungi al proprietarului” sau „Nu pot să fac nimic atâta timp cât calc pe mocheta enter muddy tone”? Te-ai temut să duci gândul mai departe, să analizezi relația dintre  spațiul interior și starea ta de spirit? De ce să nu îți înfrunți temerile participând la Psiho Arhitectura? Discuțiile ar putea atinge și alte puncte nevralgice: amurg de toamnă gri și scorojit sau nervi de primăvară roz turbat alăturați altora verde fistic (recitește-l pe Bacovia!). Sâmbătă, 28 noiembrie, de la orele 18:00 la Facultatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu.

Intru pe pagina Muzeului Țăranului Român și sunt întâmpinată de mesajul „Dincolo de ușă începe timpul. Îndrăzniți! Open the door! Ouvrez la porte!” Îndrăznesc și vă recomand târgul de Sf. Andrei, o alternativă la Târgul de Crăciun, care se deschide și el weekend-ul acesta și care se balansează periculos între atmosferă festivă și depresie. Este vorba de un târg cu produse tradiționale specifice – atenție, inedit! – spațiilor culturale de pe ambele maluri ale Prutului.

Credeai că nu-ți voi recomanda Târgul de Crăciun de la Universitate? Think again! De acum și până după Crăciun (desigur) îți vei putea umple pagina de Facebook cu selfie-uri făcute parcă în Viena. În scopul acumulării de capital simbolic, vom trece cu vederea inadvertențele în declararea locației.

Întrăm astfel în sfera distracțiilor mainstream. La mall, la film, la noul produs semnat Steven Spielberg, cu Tom Hanks în rolul principal. Bridge of Spies. Aș fi putut să rezum acțiunea filmului despre un avocat forțat să negocieze eliberarea unui spion american în plin Război Rece (!), dar te las mai bine cu ce își imaginează copiii că se întâmplă într-un film cu titlul Bridge of Spies. Mie îmi miroase a Oscar.

În materie de teatru îți propun un spectacol curajos despre curaj cu întârziere. Cinci ore cu Mario, adaptare a romanului omonim semnat de Miguel Delibes, este monologul unei văduve la priveghiul soțului. După o viață împreună, femeia petrece pentru prima oară 5 ore cu Mario (soțul) în care poate vorbi neîntreruptă. Nu e oare semnficativ faptul că însuși conceptul de dreptate coincide, de fiecare dată, în mod ciudat, cu interesele noastre? – doar una dintre întrebările lui Carmen. Duminică, la Unteatru, de la 19:00.

La sfîrșit de tot ascultă Jim Croce, Time in a Bottle. Fă din weekend-ul acesta unul numai bun de îmbuteliat.

Teatru, o ultimă plimbare de toamnă înainte de sosirea frontului de aer rece, cărți care fac figură bună  și acasă, în fotoliu, și în RATB, în drum spre cinema, muzică și pulsul culturii pop în articole mai subțiri sau mai grosuțe – pe scurt, weekend-ul 21-22 noiembrie 2015. 

Noiembrie, decembrie, ianuarie, lunile în care filme cu premii asigurate ajung în România. La acest sfârșit de săptămână nu ne sunt oferiți candidații tipici de Oscar; este însă vorba de filme care nu lasă indiferenți nici criticii, nici publicul. Primul pe listă e By the Sea, al Angelinei Jolie, un proiect de suflet, cum ar spune românul, o radiografie a unei căsnicii în care protagonist este cuplul Jolie-Pitt. Convinge talentul actriței de cealaltă parte a camerei de filmat? Om viziona și om vedea.

O altă franciză își ia rămas bun printr-o a doua parte a celei de-a treia părți: The Hunger Games: Mocking Jay. Revista Vogue US o are pe Jennifer Lawrence pe copertă; un interviu în care actrița este amuzantă și autentică, cum altfel, plus un articol care militează pentru o nominalizare la Oscar și mașinăria perfectă de marketing a fost pusă în funcțiune. Filmul e de neratat pentru fani și cea mai bună opțiune pentru iubitorii de blockbustere până la noul Star Wars. Bonus: o alternativă la interviul din Vogue. 

Dacă aceste filme își declară seriozitatea la modul cel mai serios, avem în program și un film care, deși proiectat în cadrul unui festival extrem de serios (Cannes), își recunoaște cu seriozitate lipsa seriozității: Testamentul nou nouț. Dumnezeu nu a murit, dar omenirea s-ar putea să nu fie la fel de norocoasă, dovada că nimeni, dar nimeni, nu ar trebui să se pună rău cu un copil. Du-te la film și mă vei înțelege.

Nu vrei filme, vrei teatru? Ce zici de Poezia visului, în regia lui Miriam Răducanu, cu Lari Giorgescu? Spectacolul hibrid (poezie, teatru, dans) este un proiect îndrăzneț, care șterge limitele dintre realitate și legendă, dintre vis și trezie. Duminică, la Unteatru, de la 19:00.

Duminică poți fi mai activ, să ignori frigul sau să profiți de ultimele ore însorite (după caz) hoinărind pe dealurile Bucureștilor. Startul plimbării lejere de 6 kilometri se dă la ora 11:00 în Piața Unirii.

Ți-a atras atenția narațiunea plastică, experimentală a Silvinei Ocampo? Du-te și caută Promisiunea (și nu numai) la Gaudeamus. O ocazie de a te dezlipi de Facebook pentru o zi, în favoarea unei călătorii amețitoare pe firul memoriei înșelătoare în jurul căreia ne construim identitatea. Dacă Silvina Ocampo nu ți se pare substitutul perfect al rețelelor de socializare, arde-o hipster și citește despre Facebook-ul de acum 400 de ani.

Pentru a suplini lipsa expozițiilor din listă, îți propun un tur de muzeu din perspectiva exponatelor. Dacă mai asculți și ultima melodie a lui Adele, weekend-ul tău va căpăta cu siguranță aroma specifică sfârșitului de toamnă: dulce-amăruie. 

Mai puţin cunoscută în România, Silvina Ocampo este inclusă, în America de Sud, în grupul acelor vizionari ai prozei avangardiste, cum ar fi Borges şi Adolfo Bioy Casares (ştirile mondene din lumea literară amintesc de căsnicia ei cu acesta, în ciuda unei diferenţe de vârstă scandaloasă în epoca lor). Promisiunea este un roman modern odată analizat din perspectiva unui stil atipic, dominat de capriciile memoriei involuntare, ce abat amintirile de la ordinea cronologică. Silvina Ocampo a fost mereu pregatită să dinamiteze coerenţa unei naraţiuni clasice, în favoarea ordinii afective în care personajul feminin al romanului îşi derulează viaţa după ce alunecă de pe puntea unui vapor, apoi aşteaptă să fie pescuită de un salvator din largul mării. Toate amintirile ce alcătuies spirala trecutului reinterpretat sunt pregătite pentru un viitor dicţionar emoţional, pe care protagonista îl vrea publicat datorită unei promisiuni făcute Sfintei Rita, ce-i asigură salvarea de la înec.

În cazul în care ai fost iniţiat în literatura sud-americană modernă prin cărţile unor scriitoare, vei găsi în romanul Silvinei Ocampo genul de personaj feminin întâlnit şi în lumea autoarei ce a promovat avangarda în Brazilia – Clarice Lispector. Vei descoperi aceeaşi tendinţă a protagonistei de a transforma întâmplările banale şi nişte scene cotidiene din trecut într-o desfăşurare ireală, deşi în cazul Silvinei Ocampo, fereastra spre o atmosferă suprarealistă este deschisă mult mai lent şi este aproape invizibilă, ajungând să compună o scenografie a straniului în tablourile sale prin reaşezarea obiectelor din realitate. Atmosfera din proza ei te face să-ţi imaginezi o lume unde se întâlnesc insolitul lui Giorgio de Chirico (de la care a primit lecţii de pictură în anii petrecuţi la Paris), oniricul marin al lui Magritte şi proza introspectivă a lui Proust, unde, paradoxal, imaginile din trecutul naufragiatei ce îi promite Sfintei Rita un roman sub forma unui dicţionar al slăbiciunilor şi păcatelor umane nu au în aparenţă nimic spectaculos. Aceste imaginile ale unui trecut dilatat prezintă dramele frecvente ale oamenilor, ce rămân interesante doar pentru cei implicaţi, nicidecum pentru cei din afară, iar Silvina Ocampo nu vrea nici ea să le transforme în dantelării neverosimile, halucinante, doar pentru a le da un aer captivant, excentric. Singura excentricitate rămâne alegerea protagonstei de a se lăsa purtată de fluxul nostalgiei, purtând un monolog prin care îi readuce în prezent pe toţi cunoscuţii din trecut, în loc să se lase răpusă de agitaţia naufragiatului disperat.

Pe măsură ce se înmulţesc orele petrecute în derivă, în largul mării, aşteptând o navă salvatoare, în memoria protagonistei încep să plutească tablouri din copilărie şi adolescenţă. Personajele salvate în galeria memoriei sunt doctorul charismatic de a cărui prezenţă era dependentă, vânzătoarea de fructe ale cărei forme voluptuoase îi luau ochii fratelui ei, vecine hâde sau femei de un farmec misterios, înzestrate cu sânge rece şi devenite rivalele protagonistei în preajma doctorului Leandro (acel personaj masculin invocat obsesiv), o mamă şi o fiică memorabile prin relaţia marcată de un singur bărbat, dar în mod diferit în cazul fiecăreia. Toate aceste prezenţe din trecut sunt urmate de o suită de personaje ce ar fi rămas nişte pâlpâiri fugitive ale memoriei, dacă situaţia-limită în care se afla protagonista nu le-ar fi readus la suprafaţă sub forma unor flashback-uri decupate, ajunse peste noapte foarte puternice, fără ca ea să înţeleagă motivul revenirii lor în prezent, într-o anumită ordine ce pune la egalitate amintirile mărunte cu acelea capabile să modeleze personalitatea.

Din amitirile unei naufragiate se recompun biografiile ieşite din timp ale unor personaje, romanul fiind uşor, uşor, descompus în proze scurte, legate între ele de anumite detalii ce pot înlănţui amintirile aflate la mare distanţă unele de altele, aşa cum aumite culoare secrete uneau lumile unor locuitori proveniţi din medii opuse, în anumite orase vechi. Un obiect, o replică neglijent aruncată, o trăire bizară, toate ajung să fie acel element ce stârneşte un suvoi de amintiri, gata să transforme realitatea într-un tablou straniu. Dar toate acele detalii ce produc straniul rămân camuflate în imaginile unei repetiţii cotidiene, aparent neabătute de la ritmul stabilit, încât ai impresia că asişti la primele scene dintr-un film regizat de Bunuel, în care totul se vrea o imitare a normalităţii, deşi insolitul s-a prelins deja în banal, singura diferenţă fiind maleficul anulat, în romanul Silvinei Ocampo, de nostalgie.

Promisiuneaeste o carte despre acea umanitate recompusă prin forţa imprevizibilă a memeoriei. Pentru secolul trecut, a fost un alt experiment ce a neglijat voit regulile unui roman obişnuit, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva lecţiile de pictură oferite Silvinei Ocampo de Giorgio de Chirico s-au infiltrat  în stilul prin care ea transformă experienţele unui personaj în imagini stranii, ce pornesc de la scenele unei zile obişnuite, de la nişte repere uşor de identificat, dar care îi trezesc privitorului acele trăiri specifice unei lumi paralele, trecerea făcându-se prin introducerea unui anumit detaliu aparent simplist, ce poate da peste cap arhitectura firescului. Aşa cum făcea şi mentorul ei (De Chirico), Silvina Ocampo ia detaliile banale din contextul realului şi le reaşeaza în decoruri atemporale, dar în proza ei, locul acestor decoruri vizuale ce strang toate acele impresii indescriptibile în cuvinte a fost luat de nişte amintiri suprapuse, asemenea unui colaj fotografic pregătit să anuleze spaţiul şi timpul din succesiunea imaginilor.

Editura Univers, 2015

autorii picturilor: Hopper/Paul Delvaux

Un pictor suprarealist, un poet ce laudă frumuseţea miniaturilor persane şi întunecatul Poe s-au întâlnit pentru a descrie tripurile unui opioman îndrăgostit de o himeră. Aceasta este imaginea pe care ţi-o inspiră primele cincizeci de pagini ale romanului Bufniţa oarbă. Evocarea picturii suprarealiste şi a lirismului ezoteric persan redau cel mai bine cartea prin care Sadegh Hedayat, şcolit în Parisul interbelic şi admirat de Andre Breton, devenea unul dintre zeii avangardei literare din Iran. Asemenea marilor artişti care au modernizat arta secolului trecut, a folosit binefacerile prozei introspective şi libertatea imaginarului oniric pentru a readuce la suprafaţă simbolurile tradiţionale din ţara sa, remodelate pentru a reda universul halucinant al personajului central, un decorator obsedat de o prezenţă feminină cu ochi migdalaţi, senzuală şi venită dintr-o altă lume de cât cea reală.

Poţi considera Bufniţa oarbă o încercare proustiană contaminată de imaginarul delirant al personajului central dependent de opiu, văzându-te obligat să aştepţi acele pasaje în care se trezeşte pentru a-i oferi prozei introspective o minină coerenţă. Sau, dimpotrivă, poţi savura frumuseţea poeziei în proză dedicate unei femei ireale, ce reprezintă idealul de frumuseţe din vechea Persie, dat jos de pe un vas tradiţional. Îmbrăcată în mătase, având buzele precum o rodie coaptă şi ochii obilici ai fecioarelor turcmene cu plete de cărbune şi purtând în mână un lotus, floarea pomenită obsesiv în acest roman, femeia care îl ţine captiv pe acest personaj narator apare pentru a tulbura şi mai mult certitudinile acelui tip de cititor obsedat de găsirea unor interpretări bătute în cuie, uitând că lui Hedayat nu-i pasă de încercările sale. Ţi se dă de înţeles că această prezenţă feminină de o frumuseţe răpitoare nu ar fi decât năluca unui vis delirant sau personajul dintr-un desen realizat de protagonistul ce îşi câştigă existenţa decorând cutiuţele unde se ţineau instrumentele pentru scris.

Hedayat începe să se joace cu mintea unui protagonist ce îşi alină singurătatea apelând la rezerva de opiu şi o transformă pe frumoasa misterioasă într-o apariţie macabră, la graniţa dintre viaţă şi moarte, ademenindu-l pe acesta într-un peisaj apocaliptic suprarealist ce aminteşte de rămăşiţele unei cetăţi antice distruse de mongoli. La finalul călătoriei sale, în care o ajută pe vizitatoarea nocturnă să treacă în lumea cealaltă, protagonistului i se face milă de tine odată ce te vede rătăcit printre gândurile sale încâlcite şi mai cheamă un personaj, a cărui poveste pare ceva mai închegată. Acest nou personaj preia rolul de narator şi devine un alter-ego al primului, o dublură a sa dintr-un alt secol, la rândul său victima unei apariţii feminine tulburătoare. Cele două poveşti se întretaie în pasaje al căror flux poetic evocă misticismul oriental şi în mitul reincarnării, amintindu-ţi de atmosfera onirică din Sărmanul Dionis, când trecerea de la realitate la fantastic se pierdea precum frontiera dintre două aşezări după o furtună de nisip, şi de straniul ce pluteşte în povestirile lui Mircea Eliade. Poţi alege sa diseci fiecare simbol folosindu-te de interpretările unui tratat de istoria culturii şi civilizaţiei orientale sau te poţi bucura pur şi simplu de o călătorie vizuală cu pasaje lirice, baiadere dansând ademenitor şi femei de o frumuseţe feroce, gata să-şi pună amanţii la încercare inventând probe riscante sau oferindu-le privilegiul de a se perpeli în otrăvurile propriei gelozii.

Bufniţa oarbăeste considerată o capodoperă enigmatică, imposibil de tradus în interpretări clare. O metaforă a împlinirii artistice prin regăsirea cuplului primordial? O căutare a sinelui? Un experiment literar delirant? O poezie senzuală? O căutare mistică a idealului estetic? Sau pur şi simplu un joc ludic invadat de un erotism întunecat? Bufniţa oarbă este genul de roman în care autorul vrea să te sustragă din lumea realului. Asemenea unui experiment suprarealist, este gata să devoreze toate interpretările, amintindu-ţi că nu i se adresează conştientului (deşi jocul cu limitele realităţii este unul deliberat), aşadar va trebui să accepţi că vei pierde şirul semnificaţiilor înhăţate de lumea abisală a personajelor, adesea comparate, din cauza experienţelor neverosimile, cu protagoniştii lui Kafka.

Editura Polirom, 2015

autoarea picturilor: Leonora Carrington

Oricât ar părea de greu în ochii unora (de egoist şi de condamnat în ochii altora), există femei care au înflorit în timpul războaielor. Pentru aceste femei, odată cu dinamitarea liniştii, cu ameninţările unui haos însângerat, au sărit în aer şi tabu(u)rile unei societăţi rigide şi patriarhale, astfel încât ele au cunoscut voluptăţi de neuitat dincolo de gloanţe şi tranşee, atunci când taţii severi şi alţi bărbaţi ce se credeau stăpânii lor erau prea ocupaţi cu disputele sterile. Nu despre amantele aşa-zise colaboraţioniste, târâte din braţele iubiţilor din tabăra inamică direct în piaţa publică pentru a fi tunse vorbeşte Lydie Salvayre, nici despre acele femei ce şi-au câştigat independenţa financiară şi respectul patrioţilor muncind în fabricile de armament şi pozând pentru afişele mobilizatoare în postura de pin-up girl în salopeta, gata să întruchipeze lozinca emancipatelor We Can Do It!

Eroina romanului Să nu plangi, distins cu Premiul Goncourt în 2014, este fiica unor ţărani foarte săraci din Catalonia, ajunsă, dintr-o visătoare în haine peticite, o emancipată nedeclarată, nici măcar asumată, în ciuda curajului ei şi a observaţiilor vizionare asupra generaţiei sale. Dacă nu s-ar fi declanşat războiul civil spaniol, care a dus la ascensiunea lui Franco după ce a împărţit Spania între fasciştii sprijiniţi de clerul catolic şi comunistii recrutaţi din rândul categoriilor sociale condamnate la mizerie, fără prea multe şanse de a scăpa de ea, Montse ar fi rămas în văgăuna plină de troglodiţi, în care lumea se restrângea la o altă segregare, veche de când lumea. Este vorba despre cea dintre marii latifundiari cu porniri de stăpân feudal şi ţăranii analfabeţi şi ingnoranţi, care îşi foloseau copilele abia ajunse la vârsta adolescenţei drept bilet de intrare în familiile bogate, sperând ca măcar lor frumuseţea şi castitatea să le asigure o masă îndestulătoare. Dar Montse se dovedeşte a fi o revoltată când ignoră privirile pofticioase ale celui provenit din cea mai bogată familie din ţinut. În momentul în care fratele ei, Juan, împrăştie cu entuziasm învăţăturile marxiste în satul natal, primite în oraşul unde lucrase ca zilier, Montse i se alătură în mişcarea de eliberare de sub autoritatea parternă atunci când se hotărăşte să evadeze împreună cu acesta în noua cetate a rebelilor anarhişti şi socialişti – Barcelona.

În vara lui 1936, timp de două luni, Barcelona devine un paradis pentru această eroină, sub a cărei mască stă ascunsă nimeni alta decât mama autoarei, ce îşi deruleaza amintirile de nonagenară, înainte ca boala de care suferă să îi şteargă din memorie până şi acest anotimp scurt, dar intens, în care a cunoscut fericirea, sub forma pasiunii şi a idealismului naiv. Barcelona verii lui 1936 era un tărâm liber, poate scandalos de liber în ochii conservatorilor habotnici, unde se strigau lozinci despre egalitate, demnitate, revoluţie, emanciparea feminină, renunţarea la banii asupritorilor şi libertate sexuală…mai ales în rândul tinerelor, învăţate să se teamă de plăcere în şcolile patronate de clerici. În mijlocul unui paradis artistic plin de cosmopoliţi, aşa cum era considerată Barcelona, Montse rupe barierele unei educaţii de modă veche şi renunţă la cuminţenia sfioasei fete de ţărani care ţineau la sfânta virginitate.

Imaginea revoluţionarelor în pantaloni, fumând nestingherite în cafenele (în satul lui Montse numai femeile de moravuri îndoielnice frecventau cafenelele şi aveau curajul de a fuma în public) o încurajează atunci când şovăie în faţa încălcării unor tabuuri, aşadar nu stă prea mult pe gânduri când un francez cu visuri de poet şi alură distinsă o invită în camera lui de hotel. Nu apucă să facă schimb de adrese, deoarece revoluţia îl presează şi îi cere să fie într-un alt loc la ivirea zorilor după ceea ce va fi unica noapte de plăcere amoroasă pentru Montse. Ea va fi obligată, în zilele ce vor urma, să lase în urmă paradisul de pe Rambla pentru a reveni în satul natal, imediat după ce fratele ei părăseşte Barcelona dezamăgit şi terifiat de agresiviatatea revoluţionarilor, preocupaţi mai mult de atacurile sângeroase decât de propagarea iubirii de aproape. Pentru a scăpa de bârfele otrăvitoare ale sătenilor, Montse acceptă cererea în căsătorie a lui Diego, fiul celui mai bogat om din ţinut, care a trecut de partea comuniştilor, devenit încă din copilărie ţinta urii manifestate de fratele ei faţă de burghezii satului, consideraţi nişte asupritori fără scrupule ai ţăranilor săraci.

Dar nici măcar mariajul forţat de împrejurări nu o va obliga pe Montserat să rămână în satul ce i-ar fi îngropat viaţa în mizerie şi nefericire, în timp ce ar fi aşteptat în zadar apariţia francezului întâlnit în cafeneaua din Barcelona, pe care şi-l închipuia în rolul soldatului rătăcitor, hălăduind în căutarea străinei ce i-a furat inima într-o cafenea frecventată de anarhişti şi libertine sofisticate. Când războiul civil dezrădăcinează familii, ducând la pustiirea satelor, mii de spanioli ajung în Franţa, formând şiruri interminabile de refugiaţi, primiţi cu multă neîncredere, încât ai impresia că asişti, în zilele noastre, la repetarea istoriei, mai ales a părţii ei mai puţin măgulitoare pentru orgoliul de fiinţă superioară a omului. Printre acesti refugiati se afla si Montse, care va face multe eforturi pentru a învăţa noua limbă, deşi amintirile ei sunt pline de limbajul colorat al satului natal, cuvintele spaniole franţuzite şi franceza invadată de expresiile ibrerice devenind o gură de oxigen în mijlocul unor pasaje cutremuratoare.

În paralel cu drama lui Montse, ce aminteşte şi de copilăria scriitoarei Lydie Salvayre într-o comunitate de foşti refugiaţi spanioli, este spusă povestea lui Georges Bernanos, un scriitor din tabăra opusă comuniştilor, decis, în ciuda replesaliilor ordonate de Franco, să denunţe cârdăşia ororilor, dintre fascişti şi preoţi. În cartea lui, Marile cimitire sub lună, sunt amintite atrocităţile comise de cei ce au dus la supremaţia lui Franco, de a cărei perioadă se leagă şi moartea poetului Garcia Lorca, aruncat într-o groapă comună de negăsit. Amintirile lui Bernanos descriu o Spanie sufocată de nişte clerici vânduţi, dornici să îşi păstreze dominaţia prin menţinerea săracilor în ignoranţa care sporeşte credibilitatea unei morale rigide. Bernanos descrie o complicitate între cler şi naţionalişti care naşte acei monştri ai sărăciei dublate de lipsa educaţiei şi de resemnarea în faţa unei lumi nedrepte, ce nu poate fi corectată, nici contestată măcar. În timp ce amintirile developate de Montse aduc în prezent frenezia Barcelonei, cu ai ei nebuni curajoşi, poeţi înflăcăraţi ai cafenelelor unde banii nu prea mai aveau valoare în alegerea clientelei şi femei ce fumau ispititor cot la cot cu bărbaţii revoluţionari, ce nu le erau stăpâni, ci nişte camarazi devotaţi, amintirile derulate de Bernanos amintesc mai mult de scenele captate de Robert Capa, marele fotograf ce a imortalizat dramele din timpul războilui civil spaniol.

Violenţa extremă din timpul unui război civil îi transformă pe oamenii ce aveau până atunci o viaţă normală fie în nişte brute stăpânite de instinctele ce alungă orice urmă de luciditate, fie în nişte oameni care descoperă o luciditate nebanuită, dezlănţuită în interiorul lor, capabilă să le alimenteze acel simţ al observaţiei transformat într-o mare capacitate introspectivă, ce dă naştere unor gânduri şi revelaţii salvatoare. Montse, care nu ieşise până atunci din satul ei, devine un observator ce traduce printr-o luciditate vizionară nebănuită la o fată crescută într-un mediu primitiv izolat întâmplările şi reacţiile dezumanizante ale celor din jur, fiind martorul extazului şi al degradării psihice a fratelui ei, prezentat drept simbolul celor ce au crezut în utopia comunistă înainte de a fi contaminată de bolşevici şi de militanţii transformaţi în criminali. Fata (considerată) ignorantă devine peste noapte o egală a lui Bernanos prin reflecţiile descoperite printre amintiri, decenii mai târziu, când începe să-şi rememoreze adolescenţa în prezenţa fiicei ei.

Lydie Salvayre are inspiraţia de a păstra acel amestec dintre limba de adopţie a lui Monstse (franceza) şi expresiile fără perdea din limba spaniolă, infiltrate în text şi păstrate în forma iniţială. Este un amestec seducător pentru cititorul poliglot, un melanj verbal care îi dă vitalitate scriiturii şi te introduce şi mai mult în lumea personajelor, dar adevărata importanţă se reflectă în acea însufleţire a istoriei. Cuvintele personajului feminin îi adaugă puls, carne şi viscere istoriei şi o scoate din ipostaza ţeapănă la care au redus-o datele statistice privind raniţii anonimi înghiţiţi de orori.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Dennis Stock/Magnum Photos (www.filmsnotdead.com) si Robert Capa (www.filmsnotdead.com)

Ora de aur este un termen moştenit din fotografie şi cinematografie pentru a descrie lumina stranie ce se revarsă asupra unui peisaj chiar înainte de apus şi imediat după răsăritul soarelui. Poate trezi nostalgii sau alte stări greu de exprimat în cuvinte. Această oră de aur poate face dintr-o privelişte banală un spectacol imortalizat într-o fotografie ce ar putea creşte preţul caselor cu farmec şi poveşti vechi din pitorescul Wendover, un oraş aflat pe malul oceanului, foarte aproape de Boston. Aici, secretul celor mai frumoase case, râvnite de afaceriştii şi de starurile ce visează la acea linişte plină de eleganţa a reşedinţelor coloniale deţinute cândva de famiile cu prestigiu de pe coasta de Est, este ştiut cel mai bine de Hildy Good, o fostă hipioată şi descendentă a faimoasei Sarah Good, una dintre vrăjitoarele din Salem. Aşezată între timp la casa ei şi transformată într-un stâlp al coumităţii, chiar dacă unul prea colorat în anumite momente, Hildy reuşeşte să devină, cu fiecare pagină, acel personaj ce te seduce prin autoirnonia nonşalantă folosită pentru a jongla cu propriile dependenţe şi amintiri întunecate.

Nu încerca să cauţi pe hartă acest Wendover din romanul scris de Ann Leary. Este un oraş inventat, dar care păstrează toate imaginile asociate unui oraş nord-american real, unde se refugiază de obicei high class-ul dornic de a scăpa de tentaţiile metropolei unde şi-a făcut averea. Din lumea noilor veniţi ce au ridicat preţul reşedinţelor vechi de sute de ani şi au transformat Wendover într-un paradis imobiliar cu ştaif şi legende controversate este şi charismatica Rebecca McAllister, soţia cu aer de aristocrată şi corp de vedetă a unui magnat din lumea presei. Între ea şi Hildy Good, femeia care îi vinde una dintre cele mai frumoase case din ţinut, se naşte o prietenie tumultuoasă, în care identificarea şi complicitatea vor ameninţa să arunce în aer atât existenţa celor două protagoniste, cât şi a unui renumit psihiatru ce şi-a încălcat principiile etice pentru a începe o relaţie cu seducătoarea aflată la ananghie, trimisă chiar de soţul ei la terapie (nimeni alta decât Rebecca).

Pe coperta ediţiei din limba română este menţionată promisiunea unei ecranizări mult-aşteptate având în vedere că lui Ann Leary i-a reuşit un bestseller New York Times. Ecranizarea din 2016 ni-i promite pe Meryl Streep şi pe Robert De Niro în rolurile principale. În cazul în care prima informaţie referitoare la roman, ce ţi-a sărit în ochi, este aceasta, atunci vei avea în faţa ochilor imaginea lui Meryl Streep intrând în pielea lui Hildy Good, agentul imobiliar ce reuşea să ghicească trecutul clienţilor ei, dezgropându-le traumele şi secretele transgeneraţionale aproape la fel de bine ca psihiatrul oraşului, devenit amantul prietenei sale Rebecca. Asemenea unei actriţe versatile precum Meryl Streep, nonconformista Hildy Good este capabilă de a lăsa la vedere informaţiile ce îi pun reputaţia în aceeaşi lumină bună, care oferă acea privelişte irezistibilă vazută de la ferestrele caselor de pe urma cărora a devenit cel mai bun agent imobiliar din ţinut. Este jovială, câştigă uşor simpatia şi încrederea clienţilor ei prin discreţie şi lasă impresia că le înţelege defectele şi viciile, renunţând să le arunce privirile dezaprobatoare ale unei soţii şi mame cu trecut ireproşabil, demn de a deveni cartea de vizită a unui orăşel de vis precum Wendover. Hildy Good poate trece uşor de la rolul unei rebele ce făcea autostopul către Woodstock şi se hârjonea pe iahturile străinilor cu băiatul dur al oraşului, admirat pentru corpul de rock star şi trăsăturile virile ale unui amerindian, la doamna elegantă şi independentă, invitată la marile evenimente caritabile.

Cele două feţe ale lui Hildy nu sunt însă despărţite de masca socială întreţinută de ipocrizia necasară pentru alimentarea unei reputaţii impecabile într-un orăşel cu oameni ce vânează sau tranzacţionează case de lux cu poveşti selecte sau, dimpotrivă, excentrice, în sensul scandalos. Hildy îşi asumă problemele (chiar dacă mimează negarea), inclusiv alcoolismul, cu o formă specială de umor, specific lucidităţii trasformate în autoironia molipsitoare, încât pare să-l atragă de partea ei pe cititorul strânjenit atunci când îşi aminteşte anumite episoade ale trecutului său. Îţi vine să o scoţi pe Hildy din paginile cărţii şi o invidiezi pe Rebecca McAllister, cea care şi-a câştigat o asemenea prietenă.

Chiar dacă apariţiile ei la anumite cine simandicoase au fost marcate de euforia bahică dublată de gesturi nepotrivite, Hildy te uimeşte prin talentul ei de a trece peste aceste momente penibile, de a merge mai departe ducând în spate trauma provocată de suicidul mamei, oferindu-ţi imaginea unei femei, care, în ciuda problemelor cauzate de tendinţa de folosi alcoolul pe post de sedativ emoţional, a reuşit să fie un sprijin pentru fiicele ei şi să îşi păstreze propria afacere. Dincolo de acest talent care îi permite slalomul perfect printre dramele personale şi bârfele comunităţii din care face parte, Hildy te atrage şi te face să-i urmăreşti fiecare gând şi replică datorită propriei viziuni nonconformiste asupra tentativei de a sta departe de acool. Momentele de abstinenţă ameninţate de recădere sunt pline de acel umor introspectiv ce se lasă cu multe hohote de râs atunci când îşi priveşte propriile excese legate de alcool sau întrunirile de la Alcolicii Anonimi, la care a fost expediată de fiicele ei îngrijorate după ce lovise maşina poliţiei după câteva pahare la bord.

Pe umerii unui personaj expresiv precum Hildy Good se sprijină toate încercările (reuşite de altfel) ale lui Ann Leary de a scrie un roman care să fie mai mult decât o carte poştală ce imortalizează acel oraş idilic unde locuieşte lumea bună din New England sau decât un reportaj ce îmbină clişeele glossy şi fotografiile dintr-o revistă dedicată amenajarilor domestice de lux, la care tânjesc femeile ce se visează vedetele suburbiilor elegante. Hildy Good a fost înzestrată cu acele trăsături psihologice gata să aducă în prezent secretele din dulapul cu schelete transgeneraţionale. Dacă păstrează pentru clienţii ei peisajele din jurul caselor, livingul impresionant, faţadele în stil colonial şi încăperile plinde lumină, ce dau spre mare, Hildy preferă liniştea sinistră a pivniţei, unde ţine ascunse lăzile cu sticle de vin, de parcă ar fi o adolescentă ce vrea să evite dojeana obositoare a părinţilor înlocuiţi de fiicele hiperprotectoare. În pivniţă eşuează după recăderile discrete, cu excepţia celor însoţite de telefoane date în miez de noapte, de care nu îşi mai aminteşte a doua zi, şi tot în pivniţă găseste un refugiu straniu, unde poate emite sentinţe impregnate de umor negru asupra existenţei sale.

Eu am nevoie de un strop de vin la sfârşitul zilei. Aşa vedeam pivniţa în momentul de faţă – un ecosistem simbiotic de-a dreptul uimitor, din care făceam şi eu parte. De multe ori, când coboram după a doua sticlă de vin, îmi imaginam, nu fără plăcere, că, după ce am să mor, am să mai bântui pe acolo şi că păianjenii, şoarecii şi şarpele or să mă recunoasca chiar şi sub înfăţişarea aia.

Trăsăturile care fac din Hildy Good un personaj de neuitat stau ascunse tot în pivniţa întunecată a personalităţii ei, unde numai un anumit vecin reuşeşte să pătrunda, către final, intrigat de interesul ei pentru nou venita Rebecca. În această pivniţa interioară zace ascunsă moştenirea strămoaşei din Salem, acuzată de vrăjitorie şi posesoare a unei biografii cutremurătoare, din care nu lipsea fragilitatea psihică. Tot în pivniţă zac dependenţele şi amintirile strâns legate de imaginea unei mame, care, asemenea uriaşului naufragiat pe insula piticilor, era incapabilă să sesizeze nevoile afective ale copiior ei ce se simţeau mici atunci când erau neglijaţi. Această paralelă între imaginea casei-domiciliu şi acel simbol psihologic al casei ce devine proiecţia unei lumi interioare nu este trucul specific unui amatorism ce se vrea mascat prin lecturi cu teme psihologice traduse pe înţelesul maselor şi folosite pentru a etala o erudiţie închipuită. Ann Leary transformă aceste analogii psihologice în imagini simbolice pline de înţelesuri oprite să se îndrepte în direcţia clişeelor. Însăşi referirea la procesul din Salem şi la calităţile de clarvăzătoare atribuite lui Hildy este ferită de ridicol deoarece Ann Leary se pricepe de minune să camufleze spectaculosul şi întâmplările inexplicabile trase de păr, având şi un oarecare iz gothic, în scene cotidiene demne de viaţa unui orăşel cochet.

Totuşi, farmecul romanului este sporit de amănuntele întunecate ivite brusc în mijlocul unei scene ce ar fi putut ilustra confortul domestic din faţa şemineului, unde să tot stai cu un pahar de vin. Aceste amănunte insolite şi intempestive amintesc de suspansul unui thriller psihologic, în care maleficul este invizibil, prezent doar în aluzii sumbre. Nu sunt puţine acele pasaje în care simţi că-n mijlocul unui living inundat de lumină se deschide o trapă şi te trezeşti într-o încăpere subterană plină de umezeală şi cu tavanul jos, unde răul nu se zăreşte, dar îl simti prin toţi porii prin care încep să evadeze secrete.

Luminos, dar şi coşmăresc în acelaşi timp, romanul Ora de aur nu îţi permite să te raportezi la el prin emoţii clare. Majoritatea pasajelor transformă lectura într-o călătorie ameţitoare, parcursă cu sufletul la gură, mai ales în ultimele cincizeci de pagini, în care viaţa eroinei se transformă într-un rollercoaster ce o coboară în propriul beci inundat de ape tulburi, apoi o urcă din nou spre lumină, unde o aşteaptă o prezenţă masculină din trecut ce te face să te întrebi dacă i se va face şi lui Hildy Good acea ofertă tentantă, care o va salva de la deteriorare, aşa cum un cumpărător providenţial salva o familie de la faliment când punea ochii pe o casă dărăpănată, dar cu potenţial.

Poti comanda Ora de Aur de aici.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: seasweetie.wordpress.com/www.eriktrautman.com