Recenzii carti bune

Nu puţini sunt aceia care au văzut în matematică un monstru căpos, gata să le dea coşmaruri şi transpiratii reci atunci când profesorii începeau să răsfoiască paginile catalogului pentru a anunţa numele câştigătorului la loteria ghinioniştilor, scoşi la tablă pentru a rezolva ecuaţii. Era zidul de netrecut, obstacolul suprem în cursa grea către mediile mari de la marile examene, ce marcau trecerea de la o etapă la alta, şi prigonitorul inuman al multor boemi de la clasele umaniste. Şi totuşi, o femeie şi-a închipuit că în adâncurile sale, acest monstru are sufletul trist al unui neînţeles, şi, asemenea oricărei fiinţe detestate, se mai răzbună din când în cand. Este vorba despre una dintre cele mai bune scriitoare japoneze contemporane, Yoko Ogawa, cunoscută publicului roman prin romanul şocant, intitulat HotelIris. Dacă ai citit HotelIris pe ascuns, Profesorul şi menajera te va face să-l recomanzi tuturor copiilor speriaţi de matematică, apoi să redactezi o petiţie pentru introducerea lui în programa şcolară, la dreapta marilor teoreme.

Pentru a scoate la suprafaţă latura umană a monstrului sacru pentru unii, hrănit cu pasiune de egipteni şi de greci în Antichitate, apoi ovaţionat în marile universităţi, ai nevoie de un ghid format chiar la umbra lui, pregătit să-ţi arate cât de luminoase pot fi teoremele şi calculele pe care le credeai venite din catacombele diabolice, unde rămâneau blocaţi pe vecie cei ameninţaţi de corijenţe, gata să-i aducă ofrande academicului zeu fără aureola, numit şi Sfântul Cinci. Acest ghid îmblânzitor este chiar personajul principal, meniţionat pe tot parcursul romanului cu porecla Profesorul.

O somitate a matematicii la cel mai înalt nivel, Profesorul rezolva cele mai grele probleme azvârlite de monstrul Matematică, jongla cu formule interminabile, dar viaţa cotidiană îi cam dădea bătăi de cap, nu pentru că ar fi fost el vreun aerian hrănit cu praful de pe tratatele groase, ci pentru că memoria lui nu ţinea mai mult de optzeci de minute. În urma leziunilor suferite într-un accident, singurele amintiri stabile rămăsesera cele din ziua fatidică, în rest, memoria funcţiona precum o casetă pe care nu puteai imprima un material a cărui durată depăşea optzeci de minute. Astfel, informaţiile mai vechi de optzeci de minute se ştergeau pentru a le face loc altora noi.

Profesorul era trecut pe lista neagră a multor agenţii care ofereau manajere, din cauza întrebărilor pe care le repeta zilnic aceleiaşi angajate, care i se părea nouă după optzeci de minute. Dar marea ciudăţenie a Profesorului era tendinţa de a transforma dialogurile în discuţii despre formule şi numere. Totuşi, una dintre angajatele sale ajunge să fie fascinată de aceste dialoguri, în care poate intrezări o urmă de sensibilitate în universul celui pentru care matematica era limba maternă. Treptat, ea găseşte în căsuţa umilă a profesorului întreţinut de cumnata sa, de care îl legau sentimente puternice, o lume plină de afecţiune, dezvaluită prin numere şi prin legăturile tainice dintre ele. Departe de a fi un savant mizantrop, ce îi desconsidera pe cei ce nu mâncau matematică pe pâine, Profesorul era un visător capabil de tandreţe, care traducea marile iubiri şi trăiri umane prin relaţiile dintre numere.

Aşa cum Pitagora credea că întreg universul poate fi cunoscut prin armonia exprimată de numere, Profesorul considera că oamenii sunt legaţi prin armonia divină exprimată în teoreme şi ecuaţii misterioase. Pentru a se apropia de noua lui angajată şi de fiul acesteia, faţă de care manifesta nişte sentimente paterne, dar şi unele specifice un pedagog hrănitor, Profesorul îi dezvăluie manejerei sale crezul referitor la sufletele hărăzite să se întâlnească, prin evocarea pasiunii sale pentru numere: Există o relaţie divină între cele două numere, iar ziua ta de naştere şi numărul de pe ceasul meu formează o astfel de pereche. Deci suntem legaţi de o relaţie extraordinară.

Pentru manajera crescută fără afecţiunea paternă, alături de o mamă ocupată mai tot timpul, apoi părăsită de studentul pasionat la rândul său de matematică, atunci când, în ultimul an de liceu, rămăsese însărcinată, lumea numerelor, aşa cum i-o dezvăluia profesorul era fină precum o dantelă molatecă, liniştitoare şi dătătoare de speranţă în existenţa unei armonii ce avea grijă de toate fiinţele. În loc să o sperie, matematica începea să îi ofere celei devenite menajera Profesorului o pace interioară dublată de fascinaţie. Începea să creadă într-o lume unde totul avea o logică, una plină de sentimente, de căldură umană, unde afecţiunea, la fel ca matematica, este infailibilă.

În acel moment când, flămândă şi copleşită de griji pentru fiul meu, continuam să spăl podeaua, mi-am dat seama câtă nevoie aveam să ştiu că acel Adevăr etern şi suprem pe care îl descrisese Profesorul exista. Aveam nevoie de sentimentul liniştitor că lumea aceea nevăzută o sprijină cumva pe cea reală. Linia dreaptă adevărată, fără lăţime şi suprafaţă, întinzandu-se demnă prin întuneric către infinit mi-a transmis deodată un sentiment de pace. Scrutam întunericul aşa cum îmi spusese Profesorul, “cu ochii larg deschişi”. 

Nu numai afecţiunea feminină ajunge să scoată la suprafaţă partea duioasă, chiar amuzantă a Profesorului, ci şi băiatul de zece ani al menajerei, poreclit Radical de către acesta din cauza formei plate a capului său, trăsătura ce stătea la baza multor glume inventate de colegii lui. Acestui defect Profesorul îi atribuie o calitate aparte: O să-ţi spun Radical. Semnul pentru radical ofera adăpost tuturor numerelor, fără să urască pe nici unul. Este un semn foarte generos. În prezenta puştiului, Profesorul contrazice imaginea caricaturală a matematicianului îndepărtat de lumea oamenilor, ursuz şi lipsit de trăiri. Dimpotrivă, Profesorul manifestă gesturi candide, potrivite mai degrabă unei mame grijulii, şi calităţile de pedagog modern, atent şi la sentimentele elevului său. Îl introduce în universul matematicii prezentându-i faţa jucauşă a lighioanei înspăimântătoare şi îi promite că vor asculta împreună meciul de baseball transmis la radio dacă Radical va găsi o soluţie pe cont propriu ce-l va duce la rezolvarea uneia dintre problemele.

În prezenţa lui Radical, Profesorul îşi dezvăluie pasiunea pentru baseball, îşi înfruntă frica de locuri aglomerate şi părăseşte, chiar şi pentru câteva ore, căsuţa modestă, în care se izolase după accidentul ce i-a distrus memoria de lungă durată. În tot acest timp, mama lui Radical descoperă manuscrise, fotografii din anii de studenţie ai profesorului, ceva ce pare a fi o teză de doctorat şi o cutie secretă, unde, sub cartonaşele cu marii jucători de baseball, acesta ţinea un suvenir legat de o mare iubire.

Deşi păstrează în romanul său delicateţea tipic niponă atunci când vrea să dezvăluie trăirile personajelor sale, Yoko Ogawa renunţă la modelul clasic al subtilităţii exacerbate, ce nu permite redarea sentimentelor într-un mod clar, ci doar printr-o proiectare tăcută a lor asupra obiectelor şi peisajelor surprinse în lumina schimbătoare a fiecărui anotimp, ca într-o pictură tradiţională. Profesorul şi menajera, un roman ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi, se apropie mai mult de un film despre acea relaţie plină de revelaţii dintre un copil pus pe şotii şi un savant ce îşi topeşte armura singurătăţii în prezenta unui novice plin de curiozităţi referitoare la o lume plină de coduri şi numere magice. Totuşi, Yoko Ogawa reuşeşte să evite clişeul legat de imaginea savantului îmblânzit de femeia din popor, ce-i arată existenţa unei lumi reale, în afara bibliotecii reci. Nu savantul este cel scos din lumea lui, pentru a fi (re)umanizat, ci personajul străin de universul său ajunge să descopere latura candidă a ştiinţei pline de enigme, în ale carei reguli considerate rigide şi încâlcite găseşte creativitate, visuri, trăiri, nevoia de armonie şi speranţa într-o lume cu posibilităţi infinite, specifică fiinţelor umane, indiferent de apropierea sau depărtarea ei de matematică.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: filmul ‘The Professor’s Beloved Formula'(asianflixs.wordpress.com/ film.thedigitalfix.com)

Amintirea vremurilor nomade este mai puternică decât orice.Propoziţia memorabilă ce uneşte toate experienţele protagoniştilor din cele şapte povestiri incluse în volumul Inimă arsă, dar mai ales ale personajelor feminine greu încercate de propriile rătăciri prin oraşe străine, prin amintirile unui ţinut exotic unde copilăria a durat prea puţin înainte de a se transforma brusc într-o adolescenţă pe buza prăpastiei. Pentru Le Clezio, scriitorul dezrădăcinaţilor aflaţi în căutarea unui paradis pierdut, nomadul este acela care merge din loc în loc pentru a fugi de sine însuşi, abandonându-se încercărilor riscante, distructive şi fără cale de întoarcere în locul de plecare, nici măcar pentru o scurtă revedere.

Fie că este vorba despre Kalima, femeia din Tanger eşuată pe străzile rău famate ale Marsiliei, Pervenche, a cărei viaţă liniştită dintr-o mahala mexicană este ştearsă brutal odată revenită în Franţa, când intră în cercul unui fotograf dubios şi al unui amant ce se dovedeşte a fi mai degrabă un proxenet de ocazie ce mizează pe dependenţa emoţională a victimei, despre străina cu plete de aur ivită printre siluetele fantomatice din Petra, ce populează imaginaţia unui copil orfan, sau despre Maramu, idealul exotic al unui adolescent abia intrat în viaţă, personajele feminine create de Le Clezio îţi vor vorbi despre un soi aparte de nomadism, unul interior. Prin acest tip de nomadism, protagoniştii lui J.M.Le Clezio se îndepărtează de ei înşişi pentru a încerca experienţe tari, unele toride, altele eliberatoare sau, dimpotrivă, fatale. Pentru ei, această perpetuă fugă de sine pare o vocaţie, o datorie de care nu pot scăpa, de parcă ar fi un ritual periculos de iniţiere într-o lume bizară, dar ispititoare, cu toate umbrele ei ameninţătoare, cu toate fiinţele hrăpăreţe din porturile decadenţei care abia aşteaptă să devoreze alt rătăcit(or).

Despre acea chemare nomadă ce a supravieţuit în adâncurile omului contemporan asemenea unui animal subacvatic preistoric, adaptat în tăcere la noul mediu şi camuflat pentru a scăpa de nevoia de confort devenită prădătorul ce alungă vraja necunoscutului, aminteşte cel mai bine povestirea În căutarea aventurii. Pare un poem în proză, cu trimiteri la Rimbaud, Kerouac sau Nadja lui Breton. Îţi face poftă de acel dor de ducă de care te lăsai mistuit în adolescenţă, atunci când visai să iei la pas zonele interzise ale oraşului, să-i cauţi pe străinii ce te captivau printr-o biografie rebelă, sau, dacă ai fost un copil visător, îţi aminteşte de momentele în care îţi închipuiai călătorii printre dunele ţinuturilor îndepărtate, unde stau ascunse popoarele cu măşti de antilopă şi cu aripi de fluture.

Odată descoperită vocaţia de călător spre oriunde şi spre nicăieri, personajele celor şapte povestiri ale volumului nu mai au voie să se întoarcă în locul stabilităţii, unde timpul nu ştia să curgă. Este locul din care pleacă, locul ultimelor clipe de inocenţă invocate în rarele clipe de luciditate din timpul degradării prin cartierele fierbinţi ale periferiei unde mişună marginalii, dar, mai ales, locul în direcţia căruia nu mai au curaj să privească după ce ajung să Se privească în oglindă. Kalima, vânzătoarea de plăceri atacată pe străzile din Marsilia nu mai poate privi spre Tanger, oraşul alb a cărui dogoare şi miresme stridente îi apar în memorie când bate străzile unui loc străin. Ţinutul exotic părăsit este precum iluzia optică nemiloasă cu însetatul ce străbate deşertul visând la oaze. Asemenea Kalimei şi eroinei din povestea ce dă şi titlul volumului, majoritatea călătorilor din lumea lui J.M. Le Clezio sunt condamnaţi la naufragiu, nu înainte de a-şi lăsa amintirile în drumul unui observator îndepărtat, ce le spune povestea, aşa cum un călător obosit renunţă la un rucsac mult prea greu, ce se dovedeşte a fi inutil exact când periplul dureros ajunge aproape de final.

Totuşi, în ciuda unor poveşti sfâşietoare, drama este domolită de lirismul nostalgic prelins ca un fir de apă ce se încăpăţânează să dispară în ariditatea pârjolită de tragedii, încât ai putea asemăna unele povestiri cum ar fi Hotelul singurătăţii sau Vânt de miazăzi cu melodiile Cesariei Evora, în care acel saudade intraductibil transmite o tristeţe stranie ce reuşeşte să aline, să purifice, să le redea o demnitate pierdută călătorilor ce nu s-au mai întors. Dacă te simţi zdrobit de povestea unor protagoniste ce renunţă la lupta cu propria destrămare, îţi mai rămâne povestea Trei aventuriere, ale cărei personaje sunt singurele ce mai pot zări o cale de a trăi cu propria rătăcire, evitând căderea în prăpastia unor experienţe sordide.

Prozele din Inimă arsă lasă în urma lor compasiunea exprimată în surdină, mai mult simţită, asemenea unui cântec nostalgic într-un dialect necunoscut, dar ale cărui sunete îţi trezesc empatia faţă de tristeţea unor personaje dintr-o lume necunoscută ţie. J.M. Le Clezio este capabil să rădea acea lume îndepărtată printr-o sensibilitate demnă de o poezie sfăşietoare, devenind o lume cu ale cărei tipologii umane ajungi să rezonezi chiar şi atunci când nu ai trecut prin experienţe similare. Nu vei găsi o acţiune coerentă în aceste povestiri în care dramele şi întâmplările se lichefiază în pasaje melancolice. În schimb, vei avea parte de o lectură ce invită la o intimitate emoţională cu personajele ce-i simbolizează pe acei marginali care provin din rândul dezrădăcinaţilor ce nu mai cred în recuperarea propriului trecut, unde şi-au abandonat şi paradisul personal.

Romanul poate fi comandat aici.

Editura Art, 2012

imagini: Salvador Dali (www.facebook.com/RestaurArs)/ Przemek Krawczyński (Art People Gallery/facebook)

Dacă vrei să trăieşti (imaginar măcar) atmosfera efervescentă a nebunilor ani interbelici, în varianta new york-eză, cunoscută şi sub numele de Jazz Age, poţi considera cele nouă povestiri din volumul Toţi acei tineri trişti o călătorie începută prin răsfoirea unui album vintage. Prin faţa ochilor ţi se perindă imediat nişte  flapper girls zâmbind neruşinat în timp ce dansau exuberant în salonul unui hotel de lux, nu înainte de a-şi etala pălăriile sau bijuteriile în stil Art deco asortate cu penele extravagante ale unui evantai. Lumea din povestirile scrise de Fitzgerald poartă în ea eterna obsesie pentru acel univers feminin populat de tinerele ce vor să-şi păstreze frăgezimea zvăpăiată a unor adolescente ce ştiu cum să alterneze surâsul cu  mimicile mofturoase prelungite într-o langoare irezistibilă, bine exersată înainte. Sunt emancipatele Americii anilor ’20 şi deţin secretele unui flirt întreţinut la nesfârşit de dragul tachinărilor, al deghizărilor sociale în spatele unor ţinute sofisticate şi al ademenirilor ambigue regizate de orice fată din sudul tradiţionalist ce se visa o mondenă stăpână pe ea în faţa adoratorilor care doreau şi un trofeu marital spectaculos.

Superficiale în ochii unora, personajele feminine în jurul cărora sunt construite majoritatea prozelor scurte ale lui Fitzgerald devin zeiţele unui Olimp ce-i oferea bietului muritor de rând promisiunile unei cupe de şampanie în loc de ambrozie, strălucirea unei nopţi de pomină sub cupola sălii de dans de la Ritz şi frenezia unui ritm de jazz ce lăsa în urma lui fericirea euforică a unei risipe care putea face să dispară un întreg imperiu al moralităţii de modă veche sub gambele femeii adorate. Era la modă femeia rebelă ce se pierdea în propriul dans, nepăsătoare la tristeţea bietului adorator ce o transformase în raţiunea lui de a fi. În ciuda manierelor dezgheţate şi ale purtărilor dezinvolte pe ringul de dans animat de orchestra de jazz, nu irezistibil este cuvântul inventat pentru a defini acest paradis feminin (ce nu stârneşte doar fiorii unui erotism descătuşat), ci inaccesibil, iar în opera lui Fitzgerald, acest cuvant se acoperă de sensuri infinite odată lipit de imaginea feminităţii, de parcă ar fi o silueta pusă în valoare de accesoriile luxuriante demne de o seară dansantă la Ritz.

Inaccesibile sunt intenţiile şi emotiile eroinelor adorate întâi de la distanţă, în preajma cărora gândurile ordonate ale personajelor masculine cu planuri de carieră în lumea bărbaţilor alfa din New York se ard precum aripile unor fluturi energici ademeniţi de lumina unei lămpi incandescente. Inaccesibil este amestecul dintre inocenţa visătoarei şi îndrăzneala tinerei abia ieşite din adolescenţă, care va renunţa la straturile pudorii de parcă ar fi drapajele unei rochii prea încărcate din vremea Sudului colonialist. Inaccesibilă este şi lumea tinerelor bogate şi răsfăţate din familiile cu ascendenţi notabili în micul oraş, o lume pe care adoratorii lor vor să o cucerească. Dar legătura dintre feminin şi inaccesibil se dezlănţuie prin acele nuanţe strălucitoare demne de huzurul anilor ’20 abia când se leagă de noul eden urban – visatul New York. Aici oricine îşi poate pune orice mască socială, un băiat sărac din Sud poate atinge prestigiul dacă are fler, carismă şi ambiţie (Decizia înţeleaptă), în timp ce un moştenitor fără griji poate cădea într-o melancolie înăbuşitoare, pe care vrea să o vindece prin aventuri, apartenenţa la un club exclusivist al high class–ului şi o ultimă reîntâlnire cu marea iubire (Băiatul cel bogat).

În acest New York devenit o babilonie a petrecăreţilor şi a marilor oportunităţi, raiul feminin înseamna amânarea dăruirii, absenţa promisiunilor, refuzuri inexplicabile, al căror motiv rămâne la fel de misterios precum un chip elegant peste care se lasă umbra unei pălării a la Coco Chanel, şi mai ales, risipa sub forma unor perle, ceasuri din safire, blănuri de samur roz şi jartiere cu diamante. Femeia devenită obiectul tuturor pasiunilor şi al reveriilor din barurile de jazz venea împreună cu acea recuzită costisitoare, devenită un blazon al huzurului din lumea plutitoare cu zgârie-nori. Doar că, în opera lui Fitzgerald, huzurul şi risipa nu erau nişte semne ale opulenţei, un talisman etalat pentru a ţine la distanţă teama de eşec, de revenire la meschinăriile sărăciei. Personajele sale nu calculează sumele pierdute, ci se lăfăie pur şi simplu de parcă toate extravaganţele noii epoci li s-ar cuveni, asemenea unui drept firesc. Este dreptul noii generaţii pierdute de petrecăreţi gata să risipească pentru a lua în râs chibzuinţa strămoşilor conservatori având pretentii de burghezi respectabili. Senzualitatea decadentă şi pierzania devin iluzia unei petreceri veşnice, apoi gala de deschidere a unei vieţi perfecte şi aperitivul servit discret înaintea unui trai domestic, dintr-o suburbie cochetă, unde se revine la obiceiurile celor bătrâni.

Or fi de vină apariţia ravisantei Zelda în viata lui Fitzgerald, prima dezamăgire în amor pusă pe seama unei situaţii financiare nesatisfăcătoare pentru liniştirea capriciilor stinse cu daruri exorbitante ale fetelor din înalta societate sau pur şi simplu tânjirea după acel paradis al tinereţii vesnice, din care dispar obligaţiile faţă de norme, prescripţiile moralizatoare şi rutina, în favoarea iluziei ce promitea senzualitatea unei vieţi nesăbuite. Cert este că toate personajele masculine din cele nouă povestiri, deşi par să deţina rolul principal, sunt inventate doar pentru a deveni oglinda în care se reflectă fascinaţia pentru o lume a femeilor emancipate, a celor abia ieşite din adolecenţa petrecută într-un orăşel din sudul conservator (Visuri de iarnă) sau în apartamentele de lux destinate unei moştenitoare pentru care ipostaza de orfană vine la pachet cu mari averi şi cheltuieli sentimentale fără noimă, terminate cu o farsă (povestirea Rags Martin-Jones şi Pr-ţul de W-les). Fitzgerald creeză genul de personaje masculine care nu mai ţin socoteala nopţilor şi averilor pierdute, aflate mereu pe buza prăpastiei, la graniţa dintre exaltare şi căderea în crunta dezamăgire.

Personajele lui Fitzgerald se pierd în ritmul propriei lor epoci, denumită şi Jazz Age sauanii de aur ai New York-ului. Citindu-i prozele scurte, ai impresia că el este inventatorul acelui tip de melancolie citadină, în care omul marilor oraşe ajunge să se piardă treptat în propriile amintiri readuse la viaţă într-un jazz bar, devenit locul evadării în pauza de după-amiază, sau de nuanţele unui apus prelins printre clădirile înalte. În majoritatea povestirilor din volumul Toţi acei tineri trişti, protagoniştii au sentimentul greu de exprimat al singurătăţii dublate de voluptatea memoriei afective, care îndulceşte amarul unei iubiri neîmplinite şi a temerii că ultima zvâcnire a bucuriei va pieri odată cu vestea că fata zvăpăiată ce îşi rupea tocurile pantofilor scumpi în ritmul febril al jazz-ului a revenit la viaţa conservatoare.

Deşi visează la acea libertate supremă pentru boemii anilor ’20, în care succesul financiar însemna o lejeritate hedonistă şi accesul în Olimpul fără calcule meschine, nicidecum dorinţa de putere, personajele simt că nu au scăpat încă de remuşcările provocate de încălcarea tradiţiilor burgheze ale Sudului, unde segregarea între clasele sociale încă mai exista. Pentru ele New York-ul era locul pierzaniei în care nu staţionau decât pentru a-şi confirma virilitatea prin succes, urmând să fie repede părăsit pentru o suburbie lipsită de tentaţii. Vor fi prinse aşadar între plăceri, singurătate, nonconformism şi dorinţa de a demonstra că pot fi în stare să menţină rangul social atât de apreciat în Sud. Totuşi, această dualitate de tip hedonism-morală burgheză, Nord-Sud, avere-sărăcie, prestigiu-ratare, oportunism-altruism nu este redată pe un ton vehement, prevestitor al unor mari tragedii, ci prin umorul neaşteptat căptuşit adesea cu nostalgia ce domoleşte mereu tristeţea nelipsită din universul personajelor create de Fitzgerald. Dacă te aştepţi la tristeţea detrămării unei lumi strălucitoare, care îi pândeşte mereu pe mai toţi eroii lui Fitzgerald, vei găsi câteva povestiri în care întâmplările iau o turnură comică neaşteptată, plină de compasiune (Puiul de somn al lui Gretchen, Petrecerea pentru copii, Iertarea de păcate).

În Toţi acei tineri trişti găseşti imaginea unei epoci ravisante, poleite cu un glamour pestriţ. Aici, toate personajele care ajung să risipească, apoi să se risipeasca pot uneori să îşi transforme propriile drame şi pierderi într-o poezie a omului contopit cu spaţiul citadin acaparant şi copleşitor, unde mai găseşte oaze de speranţă (trecătoare precum un miraj, ce-i drept) şi de revederi atunci când are impresia că întreaga existenţă i s-a transformat într-un salon de dans părăsit după ce s-a terminat petrecerea cu ale ei răsfăţate şi zăpăcite flapper girls ce promiteau o viaţă lipsită de banalitate şi norme rigide.

  Editura Polirom, 2014

imagini: Guy Pene Du Bois (www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com)/Jared Joslin (www.facebook.com/Istorii-la-feminin)

În Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano începi să te simţi de-al locului încă de la primele pagini. Ai impresia că-l ştii de-o viaţă pe acest proprietar trecut bine de prima tinereţe, cu şarm exersat de negustor galant ce mai dă şi de bucluc atunci când forţează nota cu aventurile sale amoroase, iar muşteriii excentrici având impresia că pot încheia afacerea vieţii lor de mici colecţionari atunci când îi calcă pragul îţi smulg un surâs greu de catalogat atunci când este provocat de acel amestec de umor dulce-amar depozitat printre nişte momente de singurătate stranie, des întâlnită la personajele japoneze din marile oraşe.

Deşi nu te îmbie prin clasicele antichităţi la preţ redus, atât de vânate de călătorul occidental ademenit de pozele ce-i prezintă migăloasele sculpturi miniaturale de tip netsuke, porţelanurile, evantaiele cu gheişe sau păpuşile tradiţionale cu breton şi obrajii precum un bujor bucălat, ci îţi oferă spre vânzare haine, ventilatoare sau farfurii şi vaze ciobite vechi, pescuite de prin casele vreunui bătrân, după ce rudele şi-au împărţit deja boarfele mai acătării, prăvălia domnului Nakano te atrage prin alte comori, imposibil de cuantificat în vederea stabilirii unui preţ: istorioarele de viaţă bizare ale clienţilor săi, dar şi ale celor doi angajaţi, în care mocnesc pasiunile nerostite, ieşite la iveală odată cu sosirea unui nou obiect în aglomerata prăvălioară. Toate aceste istorioare s-au adunat exact ca într-un magazin de antichităţi accesibile, unde împrăştierea haotică, legendele pline de superstiţii şi amestecarea obiectelor diferite pe acelaşi raft îi conferă adevăratul farmec, iar autoarea Hiromi Kawakami ştie cum să intre în pielea unui proprietar visător şi pişicher, aşa cum este şi domnul Nakano, pentru a transforma această babilonie de vechituri într-o harababură simpatică, din care fiecare detaliu sau obiect ce sare în ochi să devină o momeală pentru a scoate la suprafaţă acele poveşti nespunse ale personajelor mai mult sau mai puţin principale.

Hiromi Kawakami face parte din generaţia scriitorilor japonezi în ale căror povestiri şi romane te regăseşti chiar dacă aparţii unui alt spaţiu cultural. Totuşi a  reuşit să păstreze aceeaşi subtilitate niponă prin care sunt dezvăluite trăirile unor personaje care aleg tăcerea şi proiectarea stărilor asupra modului expresiv de a descrie culoarea unui obiect sau a unei zile de vară, în loc să şi le expună prin replici tensionate, aşa cum se întâmplă în cazul multor protagonişti din literatura occidentală. Indelungatele momente de tăcere ale personajelor sale rămase japoneze până-n măduva oaselor, în ciuda unor apucături europene proaspăt dobândite, nu ţi se par frustrante, ci pline de sensibilitatea reconfortantă care îmbină delicateţea, senzualitatea, ironia dublată de compasiune şi melancolia specifică protagoniştilor niponi din marile oraşe, înzestraţi cu darul de a găsi poeticul şi extraordinarul în cotidian. Aceleaşi personaje dintr-un Tokio ce începe să semene cu orice altă metropolă occidentală se regăsesc şi în romanul Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano, despre care ar fi corect să spui că par desprinse mai degrabă dintr-o comedie de tip candid-nostalgică a la Amelie, doar că în locul straniei copilăroase interpretate de Audrey Tautou, ce te însenina, apare Hitomi, având aceeaşi dorinţă de a se îmbiba de afecţiune, dar în varianta introspectivă, de unde şi impresia că este înconjurată de un nimb de sensibilitate specific japonezilor ce aleg exprimările ambigue şi amână dezlănţuirea trăirilor intense.

Introvertita Hitomi devine personajul prin ai cărei ochii se derulează întâmplările din prăvălia de mărunţişuri (vechituri ar spune unii) a domnului Nakano, un bătrânel plin de viaţă şi de umor, cu succes de cuceritor aflat în floarea vârstei. Disecând prin monologuri amuzante păţaniile simpaticului domn pe nume Nakano, dar şi propriile reuşite sau ezitări din relaţia cu distantul Takeo, un alt angajat bun la toate al domnului Nakano, ea însufleţeşte spaţiul acestei prăvălii ce ar fi putut trece neobservată în imensul şi aglomeratul Tokio. Datorită ecourilor pe care le au în mintea ei gesturile comice şi replicile ironice ale domnului Nakano, dar şi ale surorii sale cu aere de ştrengăriţă având vocaţie de artistă ce vrea să treacă drept o femme fatale înzestrată cu suflet boem, se risipesc din când în când atmosfera vagă şi tăcerea subtilă interminabilă prezente în alte două romane scrise de Kawakami şi traduse în limba română – Vreme ciudată la Tokio şi Cele zece iubiri ale lui Nishino– pentru a face loc acelui umor molatec, pregătit să te dezmorţească într-o zi sufocată de rutină sau de banal, atunci când numai în metrou îţi mai poţi face timp să citeşti, în drum spre job.

Aşa cum se aglomerează obiectele care de care mai ciudate, desprinse din trecutul unor proprietari excentrici sau şterşi (dar având o pasiune pentru obiectele ce ascund  poveşti ieşite din comun), în prăvălia domnului Nakano se înghesuie evenimente apartent banale ce ascund nişte trăiri ce ard mocnit, cum sunt şi cele împărtăşite de naratoarea Hitomi şi colegul ei Takeo, care se tachinează precum un cuplu de şcolari format din fata sensibilă şi timidă, înzestrată cu simţul observaţiei incisive şi gata să elibereze replica năucitoare, si colegul inclus în categoria introvertiţilor alunecoşi, ce se închid în ei când relaţiile devin tensionate. Tachinările s-ar fi stins în tăcerea ce domoleşte orice dialog intruziv între personajele nipone dacă nu ar fi apărut nişte urechi pregătite să capteze destăinuirile rănitei Hitomi. Sunt urechile acelui personaj feminin ce animă desfăşurarea evenimentelor prin expresivitate, nimeni altul decât sora boemă a domnului Nakamo. Imaginea reflectă contrastul dintre aşteptările celor din jur privind emoţiile a căror desfăşurare nu trebuie să depăşească intensitatea permisă de acel tip de bunăcuviinţă asociată unei anumite vârste şi dialogurile pline de replici dezinhibate, presărate cu sfaturi amoroase pentru mai tânara Hitomi. Deşi este plătita de patronul ei, domnul Nakano, pentru a-i spiona sora bănuita că s-ar deda unor obiceiuri libertine cam nepotrivite unei femei de modă veche, Hitomi descoperă o prietenă şi o confesoare în care poate regăsi amestecul dintre cochetărie, tandreţe şi entuziasmul adolescentin, ce o fac să pară o aiurită în ochii fratelui ce apără vigilent onoarea familiei, dar adorabilă în ochii cititorilor.

Ocolind tăcerea adâncă din Vreme ciudată la Tokio si melancolia stranie a personajelor des întâlnite în romanele japoneze, Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano este o lectură ce te revigorează precum o comedie de calitate în stilul cinematografiei europene independente, bazată pe întâlnirea unor personaje într-un loc de munca neconvenţional. Asemenea unei regizoare cu ştate vechi, Hiromi Kawakami transformă portretele şi dialogurile în adevărata sursă de umor înviorant la început, apoi, spre final, învăluitor precum o suprapunere de pături mătăsoase care să-ţi înmoaie amorţeala şi lehamitea după o zi proastă, când alegi refugiul în surdina intimităţii.

Editura Polirom, 2015

Imagini: Shark Attack – Nakazaki-cho Store (Matcha Japan Travel Magazine) /daworldhistory.wikidot.com

După ce şi-a sedus cititorii scriind povestea controversată a singurei pictoriţe chineze faimoase în Parisul interbelic (Pictoriţa din Shanghai), Jennifer Cody Epstein a revenit cu încă un roman despre Orient, a cărui acţiune se petrece, de data aceasta, în Japonia invadată de trupele americane, după episodul Pearl Harbour. Zeii pedepselor cereşti îţi permite să te bucuri de acel gen de lectură derulată cu viteza unui film, împiedicându-te să laşi cartea din mână, chiar şi în cazul în care ai reţineri în faţa unei cărţi despre Japonia scrise de un occidental. Ritmul evenimentelor te ia pe sus, dezvăluirile bruşte din timpul dialogurilor întreţinute de personaje opuse pulverizează aparenţele precum bombele un sat idilic plin de orezării, iar întâlnirile dintre protagoniştii veniţi din spaţii culturale diferite capătă ritmul alert şi ameţitor al gesturilor însufleţite de adrenalina trezită de alarmele ce anunţă pericolul unui cer spuzit de avioane inamice.

Jennifer Cody Epstein este în primul rând genul de scriitoare cu vocaţie de povestitoare care ştie cum să-şi ţină cititorul atent şi captiv, seducându-l chiar şi în momentele în care dramele personajelor devin copleşitoare şi greu de îndurat, facându-l să conteste natura umană. Pentru a înteţi voluptatea lecturii, autoarea decide să amâne ciocnirea dintre personaje, alegând mai întâi să îţi ofere amănunte irezistibile din biografia lor, plină de contradicţii şi de secrete, devolate în momente de melancolie senzuală sau de umor neaşteptat. Asemenea unui păpuşar tipicar, dar şi spontan când trebuie, îşi mută personajele între două lumi, nu înainte de a-l ancora pe fiecare în propriul spaţiu cultural, fără a-i permite să simtă compasiune pentru oamenii de pe alte continente până la episodul Pearl Harbour. Prins în jocul gratificaţiei amânate oferite de ciocnirea personajelor din ţări diferite, ajungi să te întrebi, cu sufletul la gură, când se vor întâlni, în sfârşit, studentul care îşi masca timiditatea şi teama faţă de ceilalţi prin dorinţa de a deveni un bun pilot, nu înainte de a o seduce pe una dintre cele mai frumoase fete din campus, băieţelul roşcovan şi viitor mare fotograf, devenit o curiozitate pentru japonezii în mijlocul cărora alesese tatăl lui să-şi urmeze visul de arhitect sub îndrumarea celui care a proiectat Muzeul Guggenheim din New York, dar şi Hotelul Imperial din Tokio, japoneza cosmopolită, educată în stil occidental, emancipată prin lecturile controversate, şi a ei fiică obligată să traiască între două continente sudate, fără voia lor, de vinovăţii comune, dar şi de curiozitatea locuitorilor pentru lumile îndepărtate.

Deşi întâmplările descrise în roman au loc pe fundalul conflictului americano-japonez din anii ’40-’50, Jennifer Cody Epstein reuşeşte să evite ispita unor întâlniri pasionale facile. Renunţă la scenele amoroase pline de clişee vandabile şi de acel exotism kitsch. În locul unor detalii toride aprise de combustibilul unei ameninţări iminente sub ploaia bombardamentelor ce i-ar fi obligat protagoniştii să se abandoneze unii în braţele celorlalţi, având viteza unor piese de domino impinse de ultimele zvâcniri ale hedonismului dinaintea raidurilor inamice, autoarea preferă amânarea exploziilor afective prin lentapendulare între două imagini ale tihnei dinaintea furtunii. Una capătă farmecul unei fotografii vintage idilice, facută pentru a imortaliza o primă întâlnire amoroasă dintr-un orăşel american liniştit, în lumina unui apus cu promisiuni şi clasicele schimburi de amulete sub forma unor bijuterii de familie dăruite unei sweet heart. Cealaltă este o îndrăzneaţă fotografie sofisticată în care o asiatică imortalizată precum o cuceritoare din vremea lui Gatsby, afişând promisiunea unei relaţii clandestine anunţate de preludiul unei indiscreţii explozive involuntare, evitate în ultima clipă, de data aceasta în decorul unei case de vacanţă cu design occidental şi minimalism nipon a unui arhitect stabilit în Japonia şi atras de soţia partenerului său, o asiatică periculos de nonconformistă pentru vecinii ei ce nu încetau să o acuze de simpatii vestice sau de spionaj. Aceste două imagini ale tihnei plutesc deasupra amănuntelor sordide ale răzbioiului, ce devine o absurditate sinistră din perspectiva supravieţuitorilor ce refuză dezumanizarea şi încearcă treptat să îşi explice urmările tragice.

Pentru cititorii gata să îşi închipuie o clasică poveste de iubire dintre o japoneză fragilă şi un soldat american, scriitoarea păstrează o surpriză plăcută. Sursa interesului aţâţat nu constă în evoluţia poveştii într-o direcţie previzibilă. Firul naraţiunii este deşirat special pentru a te obliga să vezi nuanţele, nu imaginea finală obţinută printr-o coerenţă (mereu) artificială când este vorba despre haosul şi întrebările rămase în urma războiului. Amănuntele captivante răsar din capitolele în care vieţile personajelor din Japonia şi America se derulează separat, părând mai mult nişte reportaje transformate în ficţiune, dar fără a-şi pierde veridicitatea. Zeii pedepselor cereşti, în ciuda scenelor ce ar putea fi transpuse într-un film, nu este un roman plin de acţiune despre iubirile imposibile din timpul războiluiui, ci despre căutarea umanităţii în mijlocul atrocităţilor, descrise în stilul nipon, în care metaforele, destăinuirile şi intimitatea afectivă preferă surdina apropierii delicate în locul strigătelor disperate şi al gesturilor nesăbuite, chiar şi în momente de criză. Jennifer Cody Epstein a renunţat la abundenţa narativă, lăsând imprevizibilul să apară firesc, din mijlocul unor detalii reale privind acel Tokio promiţător din perioada interbelică, al descrierii cât mai realiste şi pline de suspans a momentelor ce preced un raid aerian, din coşmarurile soldaţilor ce au asistat la atrocităţile din Manciuria ocupată de armata japoneză sau din acea capitală niponă în care locuitorii deveneau ţintele umilinţelor puse la cale de yankeii învingători. Nu sunt deloc puţine scenele care par să facă parte dintr-un fotoreportaj despre statul-marionetă creat de autorităţile japoneze în Manciuria, despre bazale militare unde arhitecţii americani îndrăgostiţi de Japonia erau nevoiţi să creeze un sat nipon artificial pentru a le arăta superiorilor punctele slabe ale construcţiilor, premeditând astfel distrugerile din timpul bombardamentelor, despre tragedia unor adolescente ajunse obiectele plăcerii în localurile din acel Tokio stabilizat de armata Statelor Unite.

Zeii pedepselor cereşti este genul de roman în care dramele războiului sunt interiorizate şi transformate în apropieri umane greu de bănuit, ce nu mai permit separarea clară între inamici şi prieteni, câştigători şi perdanţi, vinovaţi şi nevinovaţi. Este un roman al intimităţii afective construite prin întâlnirea şi convietuirea unor contraste fascinante. Este contrastul dintre acea lejeritate cosmopolită a unei protagoniste nipone ce a evadat din spaţiul auster al unui internat londonez şi al unei familii tradiţionaliste prin relaţii comparate mereu cu atmosfera plină de erotism din Amantul doamnei Chatterley şi fiica ei, al cărei farmec este concentrat în misterul suav al celei ce nu şi-a conştientizat încă forţa propriei feminităţi şi atitudinea reţinută a japonezei misterioase crescute în umbra mamei desprinse parcă dintr-o pictură în stil Art Deco expusă într-un bar japonez interbelic, unde se asculta jazz. Este contrastul dintre cei ce vor să câştige prin nimicirea unei lumi diferite şi câştigătorii pregătiţi să renunţe la privilegiile ce-i transformă din apărători ai ţării lor în călăi. Este contrastul dintre femeia care aşteaptă şi femeia care ar vrea să fugă din cauza unei aşteptări domestice prelungite, impuse de cutume. Şi, mai presus de toate, este acel contrast dintre o lume în care oamenii tânjesc după abandonul senzual şi după o lume necunocută, ca forme ale setei de viaţă, şi cei seduşi de aceştia, purtând propriul lor război interior, izbucnit cu multă vreme înainte de ostilităţile militare.

Fascinaţia scriitoarei americane pentru Orient poate fi un alt pretext invocat pentru a recupera o memorie colectivă modificată de ştirile false apărute în presa destinată propagandei. Nu ezită să prezinte barbarismul învingătorilor, al celor buni, care nu era deloc diferit de al soldaţilor japonezi ce au devastat satele ocupate, stârnind revolta occidentalilor. Dar în locul unor procese ţinute în tribunalele militare, cititorul descoperă o altfel de compensare morală. Amintirile dintr-o viaţă care putea fi considerată normală, în care fiecare putea visa la îndeplinirea unor dorinţe ascunse ce-l făceau de neînţeles în spaţiul cultural din care provenea. În această memorie paralelă devenită o istorie individuală, protagoniştii din cele două lumi se întâlnesc atunci când un arhitect yankeu îşi redescoperă inspiraţia într-un Tokio unde privirea unei japoneze ce visa la emancipare inhalând frazele unei carti interzise îşi face loc în altarul strămoşilor niponi înţepeniţi în propria teamă faţă de gaijini (străini), unde aroma de tămâie orientală a beţisoarelor este înlocuită de nostalgia olfactivă îndrăzneaţă a unui parfum franţuzesc devenit simbolul eliberării imaginare, iar invocatiile budiste din serile ce prevesteau iminenţa unui atac sunt înlocuite de pasajele despre adultera Doamna Chatterley, a cărei poveste rămâne salvarea promisă acestei japoneze şarmante hăituite în propria ţară.

Zeii pedepselor cereştinu este doar un roman al întâlnirii dintre două civilizaţii opuse, ci încercarea de a explora una dintre cele mai mari provocări a omului: întâlnirea cu un Altul, ce-l poate captiva sau îl poate scoate din minţi, arătându-i limitele propriilor certitudini.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: www.artdecolovers.com/https://mubi.com/lists/japanese-cinema-of-the-1930s

Julio Cortazar scrie povestiri de trezit oamenii mari, care au cam uitat să caute extraordinarul în banal, îndepărtându-se de acea foame primitivă pentru fantastic, pentru căutarea fabulosului. Cele opt proze scurte incluse în Bestiar readuc la viaţă un imaginar epuizat de prea multa rutină, scoţând la suprafaţă partea întunecată şi misterioasă, care îţi dă fiori şi te ţine cu sufletul la gură fără ca tu, cititorule, să îţi dai seama de unde vine de fapt sursa acestui mister ce te face să te întorci la volumele de povestiri scrise de Cortazar, în ciuda unui fir narativ aparent lăsat la voia întâmplării. Dacă îţi place nonconformismul, vei adora, în schimb, gesturile de copil teribil care simte nevoia să transforme scenele cotidiene şi momentele deloc ieşite din comun într-o suită de scene absurde, cu tentă suprarealistă.

Asemenea tuturor cărţilor scrise de Julio Cortazar, Bestiar trebuie savurată cu apetitul şi toleranţa manifestate în faţa unui experiment artistic. Nu trebuie să cauţi un sens, o coerenţă narativă, o explicaţie logică, deoarece argentinianul din Parisul avangardist sfidează firescul şi previzibilul, să nu mai spunem despre canoanele narative total ignorate. Povestirile sale par să înceapă de oriunde şi duc spre nicăieri, atât prima frază ce ar trebui să fixeze nişte repere, cât şi deznodământul fiind volatile precum realitatea neclară din jurul personajelor sale. Totuşi, există un reper uşor previzibil în toate prozele sale: acea prăpastie formată brusc între banal şi fabulos, care devine sursa imaginilor coşmăreşti vagi şi a unui pericol nedefinit, aşa cum apare în Casa ocupată, povestirea în care doi argentinieni fascinaţi de casa veche moştenită de la generaţiile anterioare se trezesc invadaţi de nişte prezenţe fantomatice, la care face referire fără a le pronunţa numele şi fără a le descrie. Ştiu doar că încep să ocupe din ce în ce mai multe încăperi, până când întreaga existenţă a locatarilor se restrânge la o singură încăpere. Cei dornici să caute simboluri şi mesaje subversive în orice scriere sud-americană modernă se vor gândi la relaţia scriitorului cu torţionarii dictaturii militare care a sufocat Argentina timp de câteva decenii, însă, cei pregătiţi să accepte latura ermetică a povestirilor scrise de Julio Cortazar se vor bucura doar de acea voluptate întunecată, plină de fiorii provocaţi de un mister neclar, dar care le intră pe sub piele.

Aceeaşi viziune coşmărească asupra lumii interioare a personajelor, a căror existenţă este acaparată de o lume paralelă, o regăseşti şi în povestirea Cea de departe (printre cele mai îndrăgite de fanii lui Cortazar), în care o femeie din Buenos Aires începe să simtă la nivelul epidermei, dar şi afectiv, existenţa unui dublu, a unui alter-ego, având o viaţă opusă, undeva în Budapesta. Modul în care dozează misterul şi compasiunea amintesc de atmosfera sumbră a unui thriller psihologic, dar şi de un basm pe care artiştii din perioada Romantismului l-ar fi rescris pentru a repeta la nesfârşit fascinaţia pentru dualitatea naturii umane, amintindu-ţi de poezia Tat twam asi scrisă Mihai Eminescu sau de fantezia întunecata din prozele scurte ale lui Ruben Dario.

Când vrea să se rupă şi să Te rupă de realitate, Cortazar foloseşte două trucuri: modificarea elementelor banale pentru a forma o imagine distorsionată a realităţii, ca într-un colaj suprarealist în stilul consacrat de Magritte sau de Paul Delvaux, aşa cum întâlneşti şi în straniile povestiri Scrisoare către o domnişoară din Paris şi Cefalee, ori, pur şi simplu, construieşte scene cotidiene aparent inofensive, în care micile ritualuri zilnice şi gesturi neînsemnate sunt legate într-o succesiune de evenimente vagi a căror monotonie ascunde acel amestec dintre aburd şi fabulosul bine camuflat în reacţiile unor personaje discrete, ce îşi ies din ritmul monoton şi ajung să fie victimele propriilor acţiuni disproporţionate, ca într-un film cu burghezi deveniţi marionete ale unei turnuri halucinante într-un film regizat de Bunuel. Povestirile Circe, Omnibuz şi Bestiar sunt reprezentative pentru acel talent ce-l face pe Cortazar inconfundabil şi greu de imitat: abilitatea de a capta irealul din cotidian şi fabulosul ascuns în succesiunea lentă a scenelor cotidiene, astfel încât să nu poţi depista momentul în care s-a produs ruptura dintre coerenţa realului suprapus peste ideea de normalitate şi halucinantul deghizat în banal.

Totuşi, pentru cititorul obosit de prea multe experimente avangardiste, Julio Cortazar a pregătit o mică oază de reverie decadentă, unde se ascultă muzică sud-americană şi drama pierderilor amoroase poate fi înecată într-un tangou oferit de nişte parteneri de închiriat, care ajung să preia trăsăturile persoanei pierdute în trecut. Citind Porţile paradisului vei găsi un omagiu melancolic, în acorduri de tangou, adus oraşului Buenos Aires, unde se întâlnesc rafinamentului parizian şi exuberanţa sălbatică a indigenilor, cu ale lor melodii febrile şi înfăţişări din altă lume. În această povestire, ce îi poate încânta mai ales pe cei ce visează la un Buenos Aires magic, pe care nu l-au vizitat, se întâlnesc decăderea, senzualitatea şi nostalgia învelită în fiorii provocaţi de un tangou ale cărui sunete capătă brusc o turnură pasională întunecată, fără a-şi pierde senzualitatea unduitoare.

Editura Polirom, 2009

imagini: Rene Magritte (www.wikiart.org)/Amedee Ozenfant (www.wikiart.org)

O femeie din Casablanca pregătită să-şi schimbe identităţile precum franţuzoaicele mondene de altădată ţinutele, nişte bărbaţi dubioşi care îi amintesc de un accident neplăcut din trecutul ei şi nişte spioni marocani la Paris îşi fac loc în viaţa unui tânăr cu vise de scriitor şi o identitate la fel de volatilă, gata să se evapore la momentul potrivit, când se ivesc persoanele ce vor să-i fixeze prezentul perpetuu în repere biografice ferme. Peste ani, femeia prinsă între Paris şi Casablanca, dar şi amicii ei implicaţi în afeceri tenebroase precum umbrele dintr-o fotografie de Brassai revin în memoria adolescentului devenit la rândul său una dintre umbrele Parisului enigmatic, plin de străzi şi clădiri gata să se schimbe, în care personajele nu mai pot găsi graniţa dintre un vis plin de pericole şi realitate.

Jean este un aspirant la statutul de scriitor, iar Dannie, o femeie prinsă între prezentul boem al nopţilor de vară fără destinaţie şi gaşca ei de clandestini îmbogăţiţi în Casablanca, apoi reîntorşi în secret într-un Paris plin de fugari din faţa trecutului, unii duntre ei deghizaţi în studenţi bătrâni. Îl târăşte pe Jean în case retrase, în apartamente unde şi-a uitat indiciile ce-i pot deconspira biografia, mereu când proprietarii despre care oferă numai detalii evazive nu sunt acasă. Jean şi Dannie duc o existenţă de fugari ce se pierd în Parisul ieşit din timp, al maidanului de la periferie, ce se deschide spre un orizont ivit printre clădirile vechi lăsate în paragină înainte de a dispărea pentru a permite construirea noilor cartiere în locul unde cândva interlopii mărunţi şi femeile pline de secrete mai găseau câte o cafenea retrasă în care să pună la punct noile decoruri ale unei existenţe de tip butaforie decadentă. O astfel de existenţă îl atrage şi pe anchetatorul ce îi dezvăluie lui Jean, peste decenii, adevărata biografie a lui Dannie, parizianca trecută prin cercurile unor afacerişti cu îndeletniciri de spioni.

Iarba nopţilorar fi avut ingredientele demne de un reuşit amestec între un roman poliţist şi un thriller psihologic în care introspecţia de tip proustian întâlneşte atmosfera senzual-întunecată din fotografiile realizate de Brassai, căreia i se adaugă decorurile acelui exostim chic specific unei cafenele marocane cosmopolite. Dar în locul de spioni bine conturaţi, racolaţi din randul unor femmes fatales cu aer de vampă interbelică, ale unor afaceri dubioase cu tentă colonială târzie şi anchetelor unui detectiv zelos descoperi un roman încropit din amintirile unui protagonist sedus de misterioasa versată şi pregătită să-i facă nişte mărturisiri ce-i pot supăra pe băieţii răi alături de care formase până mai ieri o cârdăşie sinistră. În loc să fii deranjat de minimalismul introspectiv al romanului, vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea pe care o poate resimţi doar nostalgicul gata să regăsească paradisul într-o noapte de vară pariziană, în care bulevardele periferice, retrasele cafenele anonime şi cheiurile mai puţin umblate se deschid special pentru el, oferindu-i impresia că a rămas unicul poate străbate acest Paris devenit o lume paralelă, numai de el cunoscută.

O singură condiţie trebuie să îndeplineşti pentru a vibra la fiecare pagină scrisă de Patrick Modiano din perspectiva unui protagonist captiv în propria memorie: să nu cauţi o acţiune alertă. Dacă ai mai citit şi alte romane scrise de Modiano, înseamnă că te-ai îndrăgostit de atmosfera plină de misterele hrănite cu identităţi neclare şi detalii suspendate într-un prezent decupat din continuitatea temporală, altfel nu ai mai fi încercat şi alt roman scris de acesta, dezamăgit fiind mai ales de refuzul său de a-şi transforma cărţile în thrillere poliţiste, alegând lentoarea reflecţiilor asupra legăturii dintre identitate, memorie şi oraş, fie ele şi străbătute de suspansul ademenitor ce învăluie prezenţele feminine. De fapt, Iarba nopţilor este romanul unui nostalgic scris pentru un cititor al nostalgiei himerice, datorită căreia îi este dor de un oraş necunoscut. Acest nostalgic este un obişnuit de-al casei pentru Modiano, aşa că nu îi mai pregăteşte noutăţi, ştiind că perpetua reîntoarcere a cititorului în Parisul din cărţile sale este deja un semn al fidelităţii ce iartă o anumită rutină de dragul vremurilor bune.

Citind Iarba nopţilor, cei seduşi deja de stilul neschimbat al lui Modiano pot ajunge să creadă destul de uşor că sunt captivi în mitul eternei reîntoarceri, varianta urbană. Toate închipuirile se transformă în flashback-uri, iar lecturile trecute, într-un deja-vu interminabil, încât ai impresia că descoperi pasaje din alte romane, cum ar fi Suspendarea pedepsei sau Orizontul, doar că sunt reînnodate într-un decor întunecat, resuscitat de pâlpâirile unor felinare palide, ce aruncă mai mult umbre deasupra cheiurilor unde au loc destăinuirile personajului feminin. Este un roman al stărilor indescifrabile, greu de tradus în cuvinte, în care voluptatea este dată de ambiguitate. Ai impresia că toate acele date neclare, adrese şi nume de străzi dispărute imediat ce au fost înregistrate în carneţelul Moleskine al protagonistului pentru a fi transformate în manuscrisul unei viitoare cărţi au suferit metamorfoze inexplicabile, astfel încât nu te plictisesc, deşi le regăseşti în mai toate romanele scrise de Patrick Modiano. Asemenea Parisului imaginar, romanele scrise de Modiano sunt precum nişte discuri vechi, de care nu te saturi şi pe care le colecţionezi, deşi moda lor a trecut, la fel şi generaţia ce le putea înţelege mesajul afectiv, dar în cazul tău devin o revenire într-un timp fantasmatic, niciodată trăit, plin de imagini voalate, dătătoare de amintiri inventate pentru a capta umbrele trecutului.

Editura Polirom, 2015

imagini: Brassai (www.entretantomagazine.com/mezzaluna.me)

Julio Cortazar nu are scrupule când vrea să anuleze platitudinea unui banal cotidian, sabotându-l cu propriile-i arme. Foloseşte date reale, scene de zi cu zi, deloc ieşite din comun, dar amestecate astfel încât să creeze percepţii distorsionate gata să producă o fisură în real, filează oameni plictisitori pe care îi pune în situaţii neverosimile şi trezeşte acea foame de oniric, de joc suprarealist ale cărui reguli au fost modificate prea mult de cenzura lucidităţii.

Toate focurile, focul cuprinde unele dintre cele mai bune proze scurte, care îl vor propulsa pe Julio Cortazar în panteonul miniaturiştilor geniali ce transformă realitatea brută într-un realism magic, preluând ştafeta de la Borges, dar numai după ce şi-a facut uceninicia scriitorului exotic în Parisul suprarealiştilor.

Pentru cei captivaţi de prozele acestui argentinian îndrăgostit de avangarda europeană, cele opt povestiri incluse în volumul Toate focurile, focul sunt acea eternă reîntoarcere la voluptatea unui spaţiu fantastic, dătător de nostalgii nelumeşti, pe care numai un scriitor ce poate înţelege nevoia umană de a părăsi cotidianului pentru o realitate a tuturor libertăţilor ficţionale o poate induce. Poate acea povestire intitulată Insula la amiazădescrie cel mai bine, prin dorinţa obsesiva a personajului de a vizita o insulă grecească de pescari (aproape pustie), acea tânjire a omului modern după un paradis al fanteziei fără margini, al clipei suspendate în fabulos, unde se anulează graniţele timpului şi ale verosimilului, ca într-un periplu oniric. Julio Cortazar a intuit acea nevoie (nemărturisită uneori) a omului de a reveni la forţa imaginaţiei, aşa cum au facut-o înaintea lui suprarealiştii, doar că alege să deghizeze mult mai abil fabulosul în cotidian, nu să îl insereze într-un colaj straniu, încât ai impresia că de fapt realitatea a devenit un simulacru al fanteziei, un uzurpator nedemn şi neputincios în faţa unui ghiduş precum acest deschizator de drumuri în proza scurtă.

Aparent, povestea unor copii ajunşi să întreţină prin mijloace absurde o atmosferă de pace artificială pentru a-şi menaja mama de şocul produs de o veste tragică, visul unui însoţitor de bord, plictisit şi epuizat de complicaţiile amoroase din viaţa lui, de a se stabili pe o insulă grecească nedescoperită de turişti sau ambuteiajul de pe autostrada care duce spre Paris nu par ofertante pentru cei ce preferă o ieşire din decor spre o lume fantastică. Nici macar Julio Cortazar nu vrea să le ofere o aură suparealistă pentru a le face mai atrăgătoare pentru cititorul nerăbdător să aibă parte cât mai repede posibil de acel salt în fabulos. Dar asemenea şoferilor din Austostrada din sud, rămân blocaţi în decorurile plate, ce nu se mai schimbă decât pentru acel personaj obligat să devină actor din simplu spectator. Şi totuşi, la finalul povestirilor îţi rămân impresii indescriptibile ce te fac să-ţi doreşti să nu fi ieşit brusc din lumea creată de Cortazar. Sub această aparentă simplitate de sub eticheta unui nimic ieşit din comun îşi fac de cap toate acele arme secrete ale imaginarului subtil, ce amplifică banalul până când acele detalii monotone sunt expandate, încât fiecare gest odată repetat devine o desfăşurare halicinantă exact în momentul în care firul acestei rutine se deşiră după intervenţia unui amănunt neînsemnat, dar având puterea imprevizibilului.

În volumul Toate focurile, focul găseşti un Cortazar familiarizat cu acel ritm al esteticii occidentale (povestirea Domnişoara Cora aminteşte de nişte personaje desprinse parcă din lumea burghezilor postbelici gata să fie parodiaţi de Bunuel), dar pregătit să îşi formeze propriul stil. Cele opt povestiri incluse în volum prevestesc acel joc ghiduş cu datele istorice, evocările unei Americi Latine sufocate de autoritarism, descrise prin aluzii suprarealiste ce izbesc mai puternic decât orice luciditate reprodusă de stilul realist, dar, mai ales, acea dorinţă de a scoate la suprafaţă straniul din relaţiile fireşti, de a răsturna previzibilul, chiar şi din lumea ritualurilor cotidiene monotone, executate mecanic.

Editura Art, 2015

imagini:Wifredo Lam (www.bc.edu)/foto: Mastropasqua(pasajesdebuenosaires.blogspot.com)

Pagoda Gâştei Sălbaticeeste unul dintre simbolurile chinezilor aflaţi în căutarea păcii sufleteşti. Pentru ţăranul sinistrat din China anilor ’20-’30, Gâsca Mare era adevăratul paradis, unul al abundenţei. Nu era numele unui templu, ci al celei mai mari prăvălii de orez de pe Strada Cărămidarilor, situată într-o zonă mizeră a unui oraş de pe malul unui râu din Nord. Aici orezul avea strălucirea pe care doar oamenii ce au cunoscut lipsurile i-o pot atribui unui aliment. Năştea rivalităţi, lupte pentru putere, răfuieli, febra lăcomiei şi a mâniei, dar şi fetişurile ce amestecau pasiunea şi erotismul cu goana după sacii bunăstării. Când prăvălia Gâsca Mare a fost înhăţată de Cinci-Dragoni, un supravieţuitor înfometat dintr-un sat luat de ape cu tot cu plantaţii, s-a dezlănţuit urgia resentimentelor şi a pulsiunilor întunecate ce zăceau în adâncurile celui umilit.

Din 2012, anul în care Mo Yan a primit Premiul Nobel pentru Literatură, tot mai mulţi cititori şi-au îndreptat privirea spre China şi spre acele romane ce dezvăluie o faţă nevăzută a ţării, din perspectiva oamenilor care trăiesc în marile oraşe, la marginea lor sau în satele unde tradiţia şi schimbările (de cele mai multe ori) impuse de modernizare se ciocnesc. Alături de Mo Yan, Su Tong este unul dintre cei mai cunoscuţi autori chinezi în Occident, în mare parte şi datorită unor scrieri ecranizate şi apreciate de critici, dar mai ales talentului său de a crea nişte romane în care imaginile puternice au intensitatea vizuală şi dinamismul unor scene de film ce redau vacarmul unui mare oraş, cu locuitori şi străzi pestriţe, unde viaţa şi mai ales dramele pulsează într-un ritm ispititor.

Spre deosebire de Mo Yan, care l-a fermecat pe cititorul vestic prin realismul magic adaptat la apetitul pentru partea fabuloasă din poveştile cu tâlc ale sătenilor din partea  de nord a Chinei, Su Tong apelează la un realism brutal, necruţător, dar nu din cauza unor detalii şocante, ci prin tendinţa de a-şi perpeli fiecare personaj în focul propriilor neputinţe, care iau forma unor pasiuni şi instincte malefice gata să pârjolească întreaga lume în numele unei nedreptăţi sociale ce trebuie reglate cu orice preţ. Un fiu al nedreptăţilor este şi Cinci-Dragon, orfanul din Satul cu nuci, urcat pe furiş într-un tren ce transporta cărbuni spre mare oraş, unde îşi va găsi atât orezul ce îi va aduce saţietatea mult visată pe când răbda de foame, cât şi nefericirea mascată de pornirile tiraniei.

Odată ajuns într-un mare oraş-port din partea de nord a Chinei, lui Cinci-Dragoni i se înfăţişează o lume neaşteptată, luată pe sus de schimbarile şi contrastele din perioada interbelică. Mizeria şi foametea, tâlharii ce făceau parte din Frăţia portului, umilinţele îndurate la umbra prăvăliilor cu faţade ce-i luau ochii şi de unde plecau sudulmi ce ardeau urechile greu încercate ale celui lăsat în voia sorţii de mic se amestecă prin mintea lui cu siluetele ademenitoare ale femeilor emancipate, de care se simte atras, dar le priveşte cu teama celui ce a cunoscut deja poveştile bărbaţilor prea repede ruinaţi de acele slăbiciuni zgândărite de farmecele feminine. Astfel de farmece intrau şi în arsenalul celei mai frumoase (dar şi hulite) adolescente precoce de pe Strada Cărămidarilor, nimeni alta decât amanta celui poreclit Domnul, aflat în fruntea hoţilor din Frăţia portului şi considerat varianta orientală al unui mafiot. Această adolescentă dezgheţată şi gata să-şi satisfacă orice plăcere este şi fiica unui renumit negustor de orez, a cărui prăvălie va încăpea treptat pe mâna lui Cinci-Dragoni. Mila stârnită de imaginea dezolantă a înfometatului Cinci-Dragoni, în pragul morţii din cauza inaniţiei va pecetlui decăderea tatălui ei, Jupânul Feng, şi nefericirea surorii, care nu-l avea deloc la inimă pe noul băiat de prăvălie pripăşit în patul salvatoarei lui.

Intrat sub aripa Jupânului Feng, Cinci-Dragoni îndură umilinţele celui sărac într-o lume unde compasiunea lipsea, apoi devine stăpânul prăvăliei acestuia, printr-o perseverenţă diabolică, atent folosită pentru eliminarea oricărui rival şi în pedepsirea propriilor copii. Umilinţele cunoscute de băiatul înfometat şi lipsit de afecţiune vor naşte acei monştri ai complexului e inferioritate şi ai parvenitismului feroce şi grotesc, în al cărui tablou se întâlnesc duhoarea mizeriei, amintirile coşmăreşti din timpul foametei, dinţii de aur, furia, bolile excesului, dominarea celor lucizi, care devin oglinda prevestitoare a deformării ce pune stăpânire pe mintea şi trăirile lui Cinci-Dragoni, şi crimele.

Primele victime ale umilitului ajuns peste noapte jupân sunt cele două moştenitoare ale prăvăliei de orez Gâsca Mare. Rând pe rând îi vor deveni soţii obediente, deşi nu le va fi cu adevărat stăpân. Chiar dacă le transformă în prizoniere după ce devine stăpânul prăvăliei, se va zăvorâ, la rândul său, fără să ştie, într-o lume a necunoscutului feminin, unde cochetăria, răbdarea, îndărătnicia şi armele seducţiei îi vor încurca planurile, îi vor slăbi vigilenţa şi îl vor înspăimânta prin acea nesupunere sofisticată, demnă de un mare oraş. De fapt, întâlnind-o pe fata cea mare a Juânului Feng, ce devenise amanta celui mai bogat interlop din oraş, dar şi a unuia dintre acoliţii acestuia, tulburând ordinea din temuta bandă ce alcătuia Frăţia portului, Cinci-Dragoni descoperă acea legătura tainică, aţâţătoare şi pe atât de periculoasă dintre feminitatea emancipată şi dezordinea amoroasă de pe străzile ce musteau de ispite. Asemenea oraşului în care l-a lăsat vagonul plin de cărbuni a carui trepidaţie o va retrăi în multe coşmaruri, femeile întâlnite în prăvălia de orez a Jupânului Feng şi în bordelurile piperate vor trezi amestecul apăsător dintre atracţia năvalnică, tenţia copleşitoare şi dispreţul celui ce se vrea stăpân peste o lume ce nu-i poate fi devoalată, prea mare pentru a fi închisă în regatul celui ce nu avea nimic, mereu frustrat de  abundenţa oraşului nelegiuit şi deşucheat ce l-a privit de sus şi care va rezista şi fără ca el să o poată cuprinde şi posada în totalitate, precum ocapcană uriaşă care te ispiteşte să te arunci singur în plasa ei.

Deşi pare o clasică  şi previzibilă poveste despre un parvenit ce stârneşte dezgust şi revoltă în rândul cititorilor, dar şi compasiune dacă sunt înzestraţi cu multă răbdare, Lumea de orez te ţine captiv datorită scriiturii dinamice, al cărei ritm curge precum un film în care dramele personale se petrec în furnicarul unui mare oraş ce pulsează haotic, astfel încât nici scenele şocante şi nici deznădejdea sufocantă ce pluteşte deasupra personajelor nu te vor face să laşi cartea din mână. Evoluţia întâmplărilor te ţine cu sufletul la gură ori de câte ori este dat peste cap raportul de forţe dintre personajele ce duc o luptă psihologică pentru putere. Su Tong are o scriitură ce îmbină stilul unui roman de tip realist, dezvăluind o Chină gata să te bântuie şi după ce ai terminat cartea şi pe care o simţi foarte aproape în timpul lecturii, cu observaţiile demne de un psihanalist, mai ales în scenele în care sexualitatea consumată deasupra unei grămezi de orez şi plăcerea obsesivă a lui Cinci-Dragoni de a introduce boabe în trupul femeilor posedate devine simbolul unei lumi unde trăirile, senzaţiile şi întreaga umanitate au fost coborâte la nivelul pântecelor. Cinci-Dragoni va găsi plăcerea în capacitatea de a îngurgita şi de a devora, ce trece dincolo de saţietate, spre zona instinctelor năvalnice, dar şi morbide, ridicate din adâncuri pentru a se revărsa peste orezul fetişizat în dezlanţuiri patologice.

Su Tong a reuşit să creeze un personaj pe care îl regăseşti în toate epocile şi în toate oraşele unde s-au păstrat discrepanţele uriaşe dintre clasele sociale. Asemenea unei vietăţi primitive şi lacome, Cinci-Dragoni supravieţuieste şi devine o verigă importantă din fauna acelei părţi fetide a unui mare oraş. Vine din mizerie şi este înveninat de inegalitate, iar ignorarea şi dispretul celor din jur îl transformă într-un cameleon rapace. Talentul de a supravieţui şi perseverenţa hrăpăreaţă sunt cele două trăsături care te fac să îţi pui întrebări legate de originea răului şi de limitele compasiunii. Îl deteşti, dar îl şi compătimeşti (cu mare greutate, ce-i drept) ori de câte ori acesta rememorează acele zilele de foamete, când, fugit din calea inundaţiilor, şi-a găsit salvarea în hurducăiala unui vagon plin de cărbuni, a căror imagine de la începutul romanului prevesteşte o abundenţă întunecată, aducătoare de moarte.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: wikimovies.net/www.china.org.cn

Tronul reginei Jinga se parcurge într-un ritm febril, precum o intrigă poliţistă plină de indicii ambigue ce aţâţă imaginaţia, şi cu fascinaţia pe care o trezesc întâmplările controversate din secolele trecute, devenite între timp nişte legende aduse de pe meleaguri exotice. Brazilia lui Alberto Mussa, unde se întâlnesc poveştile africane, contrabandiştii deveniţi noii exploratori ai mediilor clandestine şi parfumul nostalgiei lusitane, este un astfel de loc îndepărtat, născător de legende ce se ţin scai de tine pe tot parcursul romanului, asemenea urmei lăsate de un parfum tare cu mirodenii într-o zi toridă.

Coincidenţa legată de comiterea unor crime în colonia portugheză duce la hăituirea unor grupuri de sclavi fugari, bănuiţi de formarea unei confrerii pregătite să se răzbune pe stăpânii plantaţiilor. Depozitele incendiate, asasinarea unui primar căzut în mrejele unei curtezane locale, jafurile şi o evadare eşuată în ultima clipă aduc laolaltă nişte personaje captivante, din rândul cărora se disting Antunes, un negustor de mirodenii ce s-a îmbogăţit în Goa, un sclav emancipat, cu aplecări intelectuale, şi enigmatica regină Jinga, eroina care te prinde în mreje ori de câte ori Antunes îşi povesteşte aventurile din inima junglei africane, unde intrase în regatul acestei suverane parşive şi sfidătoare în faţa dorinţei sale de a i se băga pe sub piele.

Micile istorioare senzuale, dar şi brutale, ascund nişte indicii sub forma unor simboluri tribale, indispensabile deconspirării criminalilor, favorizând acel suspans desprins din legendele exotice, necesar ispitirii cititorului pregătit să evadeze în spaţii îndepărtate. Toate pornesc de la un personaj real, captivant datorită unei biografii pline de contradicţii şi încheiate printr-o convertire greu de înţeles. Acest personaj este regina Jinga, o ţesătoare de intrigi dintr-un trib african, ce vrea să-şi detroneze fratele şi să-i înfrunte pe coloniştii portughezi, dar care sfârşeşte prin a trece la religia catolică sub numele de Ana de Sousa, devenind protagonista unui episod exotic din manuscrisele şi gravurile realizate de primii călători şi misionari care au avut curajul de a păşi în inima Africii, în secolele în care băştinaşii cu pielea precum abanosul erau consideraţi nişte demoni sau nişte sălbatici periculoşi. Convertirea acestei regine la o religie ce promova smerenia este cu atât mai greu de înţeles din cauza relatărilor care o prezintă drept o suverană arogantă, ce se aşeza pe spinarea fecioarelor din tribul ei, folosindu-le pe post de fotoliu în timpul întâlnirilor cu trimişii portughezilor. Totuşi, romanul este departe de a fi o biografie, urmând mai degrabă calea unei fantezii exotice pline de enigme, fără decoruri kitsch, Alberto Mussa ţinându-se departe de amatorism când vine vorba despre pasajele dedicate culturii africane.

Când ajungi în Brazilia colonială a secolului al XVII-lea, te trezeşti într-o lume ce pulsează de mister, senzualitate, ritualuri tribale, magie africană şi multe superstiţii şi incantaţii mistice în dialectele culese odată cu bogăţiile continentului de abanos cutreierat de Antunes. Dacă îţi doreşti limpezirea apelor întunecate din jurul crimelor, mai bine te laşi păgubaş. Intriga poliţistă este la fel de încâlcită precum o pădure tropicală ce te amăgeşte prin miresmele tari ale sevelor necunoscute, care promit voluptăţi necunoscute până atunci. Fiecare personaj este ispititor datorită poveştilor unice şi viziunii personale asupra crimelor, destăinurile sale adâncind şi mai mult păienjenişul anchetei. Vocea fiecărui personaj despică adevărul în zeci de indicii ce pot fi comparate cu afluenţii mâloşi ai unui fluviu rapace, devenind un pretext ce distrage atenţia de la suspectul identificat, apoi infirmat de varianta prezentată de noul personaj introdus în capitolul următor.

Citind acest roman, vei cunoaşte un scriitor pentru care istoria oficială trebuie acaparată de fabulos. Deşi este un bun cunoscător al documentelor ce păstrează cultura unor triburi mai puţin cunoscute, pierdute în istoria timpurie a Braziliei, la întâlnirea cu influenţele africane Alberto Mussa nu este preocupat de transformarea prozelor şi romanelor sale în observaţii realiste cu influenţe antropologice, dorind mai degrabă o metamorfoză a miturilor într-o realitate paralelă, criptată şi plină de semne ce par incantaţiile magice ascultate de un neiniţiat pitit în preajma locului de întâlnire al unei confrerii având propriile reguli, pe care unii le pot considera sinistre. Autorul brazilian refuză o poveste coerentă în sensul tradiţionalist, având un deznodământ ce abdică în faţa eforturilor de a o înţelege, de a o analiza. El îşi propune să creeze o lume ce trebuie luată ca atare, unde nedreptatea şi binele comunică în subteranele gândirii magico-religioase, fără a fi nevoie de intervenţia unui justiţiar care să echilibreze balanţa în timpul unei ciocniri dintre colonişti şi băştinaşi.

Editura Univers, 2015

imagini: filmul “Njinga, regina Angolei” de Sergio Graciano/es.wikipedia.org