Tangou pentru Lisandra este varianta românească a titlului dat noului roman scris de Helene Gremillon, La garconniere (un joc de cuvinte ambiguu ce poartă cheia enigmei de la final). Opţiunea pentru titlul ce trimite către dansul pasional argentinian este departe de a fi o simplă strategie de atragere a cititorului spre un nou bestseller din palmaresul scriitoarei cunoscute datorită romanului Confidentul. Acest al doilea roman al ei, construit în jurul misterioasei Lisandra, fantoma ce bântuie personajele cărţii prin absenţa care va căpăta o carnalitate stranie în fanteziile fiecăruia, este precum un tangou în care senzualitatea şi pericolul alcătuiesc o coregrafie irezistibilă. Voluptatea amintirilor se prelinge de-a lungul unei anchete poliţiste clandestine, aşa cum piciorul unei femei se încolăceşte în jurul partenerului, într-un tangou al persuasiunii erotice, dar pe fundalul unor acorduri care îţi dau fiori siniştri.

Tangoul este mai mult decât un dans în romanul lui Helene Gremillon. Este o stare de spirit, o proiecţie a interiorităţii, o exorcizare a traumelor nerostite, o formă de a traversa un trecut rememorat la nivelul epidermei greu încercate. Un dans al pasiunii, al geloziei trăite cu patos, dar şi prin rafinamentul dublicităţii specifice anumitor femei răbdătoare ce se tem de abandon, tangoul este ideal pentru a simboliza fiecare personaj din carte. În el va fi oglindită profesia de psihanalist a doctorului Puig, soţul Lisandrei, care s-a format în tradiţia acelei viziuni asupra psihicului uman conform căreia instinctele vieţii şi ale morţii execută un dans al supremaţiei, amintind şi de sunetele unui tangou în care ademenirea şi pericolul unei răbufniri pasionale se contopesc. Tot în timpul unui tangou, oamenii par nişte vulcani stinşi care se trezesc la viaţă precum secretele pregătite să arunce lava clocotitoare şi cotropitoare, exact cum sunt şi cei studiaţi de una dintre pacientele ce vor fi marcate de întâlnirea cu doctorul Puig, marcându-i la rândul lor existenţa.

În tangoul acaparant se ascund secretele pârjolite de gelozia incandescentă a Lisandrei şi a femeilor ce se consideră bătrâne şi nedorite, care îşi derulează existenţa pe canapeaua psihanalistului. Dincolo de toate aceste coregrafii personale, mai există un tangou colectiv, al torţionarilor care aleg un dans al trupurilor deformate şi apoi dispărute. Această coregrafie inventată de nişte instructori demonici în timpul dictaturilor militare din Argentina îi transformă în prezenţe angelice pe toţi acei delincvenţi ce frecventau stabilimentele rău-famate ale plăcerilor deocheate din porturi, acolo unde se crede că s-ar fi născut primele mişcări ale acestui dans blamat la început, apoi devenit un pansament pentru toate rănile sufleteşti ale protagonistei.

Lisandra dansa pentru a-şi aminti. Ce anume? Abia către final vei afla. Până atunci, o vei regăsi în amintirile soţului ei, carismaticul (şi maleficul?) Vittorio Puig, psihanalistul care a urmărit-o din cabinetul său până la sala unde lua lecţii de tango, după ce aceasta se prezentase iniţial în postura de viitoate pacientă răvăşită de o neîmplinire amoroasă, tot Vittorio Puig fiind şi cel care îi va descoperi corpul izbit de caldarâm. Se prăbuşise precum trupul unei adolescente săltate de pe stradă de acoliţii dictatorului, ce ar fi putut fi şi fata disparută a Evei Maria, pacienta lui Vittorio, singura care va crede în nevinovăţia acestuia şi va porni o anchetă pe cont propriu, ajungând chiar să asculte toate vocile pacienţilor înregistraţi în timpul şedinţelor de terapie, sperând să-l găsească pe adevăratul vinovat, fiind sprijinită de însuşi Vittorio, cu preţul încălcării unei reguli sacre în terapie: confidenţialitatea. O vei mai găsi pe Lisandra şi în imaginaţia uneia dintre pacientele obsedate de menopauză, ce îşi revarsă furia stârnită de femeile mai tinere asupra unei Lisandre absente, seducătoare, perfecte, create de închipuirile născute din frustrarea neputincioasei femei ce se urăşte pe sine, gata de o răfuială cu acea rivală-fantomă. Spre final, Lisandra îţi creează iluzia unei reveniri la viaţă sub forma unei prezenţe ce pluteşte deasupra tuturor, strigându-si traumele sufocante în confesiunile înşelătoare facute profesorului de tango.

Helene Gremillon este o povestitoare abilă şi ademenitoate precum o dansatoare ce oferă indicii facile privind intenţiile, apoi îşi modifică brusc mesajul corporal refunzându-i privitorului o impresie clară. În primul rând intră în pielea unui personaj argentinian, încât uiţi că ai în faţă o traducere din limba franceză (nu ştiu dacă este de vină pasiunea traducătoarei Simona Brânzaru pentru literatura sud-americană, pe lângă cea franceză, sau Helene Gremillon se poate deghiza într-o femeie dintr-o altă cultură, deşi Buenos Aires a fost comparat cu Parisul interbelic). Apoi îşi dă seama că poate oferi voluptăţi diferite, în funcţie de preferinţele cititorului. Dacă îţi plac romanele cu mult suspans şi anchete bazate pe indicii vagi, care amână răspunsul, vei citi romanul pe nerăsuflate, aşteptând să fie deconspirat asasinul protagonistei, de a cărei moarte a fost acuzat însuşi soţul ei, unul dintre cei mai buni psihanalişti din Buenos Aires. Dacă îţi plac romanele în care vrei să găseşti un personaj care să oglindească toate stările şi indignările din relaţiile de cuplu, vei găsi nişte reflecţii asupra geloziei şi neputinţelor unei femei ajunse la menopauză, forţată să vadă  zi de zi prospeţimea celor mai tinere, devenite peste noapte nişte rivale, atunci vei avea parte de nişte pasaje memorabile, în care opiniile necruţătoare amestecate cu acel umor amar pentru amorul propriu te vor face să îţi calci pe inimă şi să te dedai sublinierilor şi postării citatelor pe Facebook. În schimb, dacă îţi plac romanele în care istoria colectivă se sparge în drame personale, vei aprecia talentul lui Helene Gremillon de a descoperi acea continuitate firească (pentru personajele ei) între crimele nepedepsite ale dictaturii şi ramificaţiile acestora în dramele trăite de fiecare personaj în parte. Pe măsură ce fiecare înregistrare se transformă într-un posibil indiciu, dramele fiecărui pacient al doctorului Puig devin o fisură prin care se infiltrează ororile unei dictaturi, prezentate într-o manieră care îţi interzice ignorarea paginilor care ameninţă să te bulverseze. Are Helene Gremillon o forţă de a-ţi da curaj în faţa unei realităţi care promite să te cutremure, folosindu-se de slăbiciunea fiecărui cititor pentru enigme şi suspans, ambele ascunse în spatele pasajelor ce oferă informaţii din istoria brutală.

Tangou pentru Lisandra te poate face să o iei pe urmele pacientei cu talent detectivist, obsedată de prezenţa fantomatică a Lisandrei, în a cărei prăbuşire (provocată de o crimă sau de o sinucidere) o vede pe fiica ei dispărută, apoi începe să descopere conexiuni între detaliile ce nu par să facă parte din aceeaşi situaţie de viaţă sau eveniment. Asemenea ei, vei fi ispitit de indiciile risipite, încât vei avea impresia că tu ai putut prezice întâmplările sau dezvăluirile din paginile următoare, şi, în cazul în care eşti pasionat de literatura argentiniană, te vei întreba dacă nu cumva numele de familie al psihanalistului (Puig) nu este decât un alt joc al simbolurilor descifrate doar de iniţiaţi printr-o complicitate literară, trimiând spre numele scriitorului Manuel Puig, devenit celebru datorită romanului Sărutul femeii-păianjen (El beso de la mujer arana), a cărui acţiune se petrece în celula unde se întâlnesc doi deţinuţi politici din perioada juntei militare (o altă poveste în care pasiunea şi trădarea sunt personajele principale).

Tangou pentru Lisandraeste un roman cameleonic, al cărei autoare se află între două lumi. Este lumea unei senzualităţi terifiante, în care frumuseţea dansului şi oroarea ce se prelinge subtil bântuie încă prezentul Argentinei, şi lumea unei scriitoare ce a beneficiat din plin de cultura franceză, care a îmbinat fascinaţia pentru psihanaliză cu primele încercări de a înţelege mecanismele unei traume colective transgeneraţionale, odată cu studiile unor supravieţuitori ai lagărelor, ajunşi nişte pionieri ai psihoterapiei. Încercarea lui Helene Gremillon de a lega traumele individuale de cele sociale nu este una exagerată. În cărtile psihiatrilor francezi, printre care şi Vladimir Marinov, întâlneşti o legătură între secretele privind gropile comune, atrocităţile nedezvăluite şi tulburările de personalitate sau cele din în relaţia omului modern cu propriul corp, bazate tot pe un secret de tip transgeneraţional.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: www.millineryatelier.com/Virginia Torrisi (https://www.flickr.com/photos/virgoh/8413961643/in/album-72157632606691025/)

Imaginează-ţi un Borges născut într-o favelă de la marginea oraşului Rio de Janeiro, unde, printre găşti, cuţitari, femei blamate sau traficanţi, mai circulă nestingherite şi legendele aduse de sclavii africani, prin acel nepotolit apetit pentru istorioarele exotice, de nepătruns precum vegetaţia încâlcită din pădurile locuite de strămoşii capturaţi. Pentru a-ţi stimula imaginaţia, Alberto Mussa, una dintre noile voci ale ficţiunii braziliene şi un bun cunoscător al riturilor creole, strânge primele încercări de a scrie proze scurte în volumul Elegbara. Volumul poate fi considerat de amatorii călătoriilor interculturale drept o replică stranie la cel prin care a debutat Borges – Istoria universală a infamiei. Doar că-n locul unor delincvenţi feroce, în cartea brazilianului vei găsi nişte răufacatori zeificaţi, aflaţi între lumea reală şi cea magico-religioasă. Ei sunt amatori de ritualuri africane şi fini cunoscători ai miturilor ce bântuie memoria colectivă după ciocnirea dintre conchistadori, băştinaşii de pe coastele sud-americane şi captivii aduşi de pe tărâmuri africane.

Elegbara este numele unuia dintre zeii misterioşi venerati pe coastele vestice ale Africii. Evocarea lui într-una dintre cele zece povestiri ale acestui volum reflectă fascinaţia lui Alberto Mussa pentru influenţa culturii din ţinutul abanosului. Această cultură este încă vie în Brazilia, dacă luăm în considerare şi personajele secundare din cărţile unui alt mare scriitor din ţara carnavalului, Jorge Amado, care, printre urmaşii coloniştilor cu pretenţii burgheze strecoară personaje pitoreşti gata oricând să iniţieze ritualuri spectaculoase ce îşi au rădăcinile in inima junglei africane. De fapt, în aproape toate cărţile scrise de Alberto Mussa există un amestec irezistibil între realismul ce redă viaţa localnicilor înghesuiţi în favele şi evadarea în supranatural prin invocarea unor fantome ale trecutului colonial şi a unor legende ce-ţi dau fiori prin îmbinarea erotismului cu brutalitatea.

Când apelează la zestrea mitologiei africane, Alberto Mussa dovedeşte că poate fi un bun urmaş al prozei scurte în stilul marelui zeu argentinian Borges. Reuşeşte să-ţi dea iluzia că poate dinamita graniţa dintre ficţiune şi realitate, astfel încât să-i transforme pe zeii şi eroii din legende în protagoniştii unor poveşti verosimile, anulând discordanţa ostentativă, în ciuda originii fantastice a protagoniştilor. Dacă îţi place să călătoreşti prin ficţiune sau pur şi simplu doreşti să amesteci suspansul unei intrigi poliţiste cu elementele realismului magic, Elegbara poate fi o alegere bună, mai ales datorită acelui talent de povestitor ghiduş al lui Alberto Mussa. Prozele sale îţi permit să intri într-un spaţiu pe cât de misterios şi tentant, pe atât de înfricoşător. Şi tocmai datorită modului de a stăpâni mijloacele prin care poate jongla cu fricile ancestrale ale umanităţii, cu arhetipurile şi erudiţia specifică unui antropolog, reuşeşte să creeze o lume halucinantă. Dar este o lume capabilă de a se camufla ingenios în real, astfel încât ajungi să confunzi miturile cu istoria oficială. Sub masca exoticului, autorul brazilian a strâns puroiul din rănile deschise ale colonialismului şi le-a transformat într-o pastă fertilă din care a plămădit eroi mitici pripăşiţi la periferia oraşelor braziliene, descântători, vraci, dar şi legiuitori şi regi excentrici.

Toate cele zece povestiri topesesc istoria oficială în cuptorul imaginarului fără limite, la fel de torid precum clima Braziliei, ce transformă datele concrete într-un spectacol halucinant care te face să simţi ritmul febril al universului din care fac parte ciudatele personaje. Urmaşii sclavilor africani şi faimosul rege portughez dat disparut în expediţiile contra maurilor devin vecini în furnicarul din mintea lui Alberto Mussa. Povestirile sale creează breşe în real, care duc spre o lume ce păstrează cu încăpăţânare acele rădăcini amestecate ale culturii sud-americane, a cărei memorie respectă atât legendele senzuale, cât şi miturile sângeroase, ce năvălesc peste lumea neîmblânzită a favalelor, unde se scurg alături de fărădelegi, superstiţii şi mituri contemporane povestite pe la colţuri atunci când se găseşte câte un cadavru al cărui ucigaş nu pare a fi din lumea reală.

Citind Elegbara descoperi un tărâm acaparant unde segregarea legată de culoarea pielii nu mai există. Aici toţi sunt adoratorii unui imaginar ce îi devorează cu aviditate şi care devine unicul reper fix al unei realităţi inegale, întrerupte de crăpături care lasă le vedere fantasticul misticismului african.

Editura Univers, 2015

imagini: http://shafir.info/plain/brazil~san_paolo~favela.htm/www.gofundme.com

Cele două microromane scrise de Cesare Pavese – Vara de neuitat şi Plaja – curg precum un film neorealist văzut în sala răcoroasă a unui cinematograf ce-ţi sare în ochi pe o străduţă veche într-o amiază caniculară, atunci când întregul oraş are obloanele trase. Regăseşti aceeaşi Italie citadină plină de forfota mahalalelor şi a piaţetelor înţesate de cafenele, a oamenilor ce pot zări un licăr de plăcere în cartierele sărace, datorită flirturilor şi pasiunilor consumate în saloanele de dans cu orchestră sau în mansardele artiştilor în devenire, dar şi acea Italie a cuplurilor de burghezi, lovite de crizele dătătoare de reacţii absurde şi distorsionate. Nu lipsesc nici femeile străzii, având sensibilitatea Cabiriei din filmul regizat de Fellini şi voluptatea unui nud pictat de Modigliani, şi nici personajele pitoreşti desprinse parcă din mahalaua redată în primul film regizat de Pasolini.

Dacă eşti un cinefil pasionat de filmele care prezintă acea Italie din epoca de aur a Cinecitta, vei citi pe nerăsuflate aceste două romane. În ele vei descoperi un Pavese ce reuşeşte să ofere strălucirea nostalgiei boeme care transformă clipele personajelor de la marginea societăţii într-un paradis al voluptăţilor trecătoare. Dramele, plăcerile şi deziluziile sunt expuse cu tactul unui autor care ştie cum să se folosească de observaţia psihologică fără a brusca senzualitatea trândavă şi fără să disipeze atmosfera fluidă în care plutesc reveriile din atelierul unui pictor seducător, unde îşi descoperă feminitatea o adolescentă obligată să se maturizeze înainte de vreme.

Deşi ar fi putut reda universul amoros al periferiei italiene printr-o încolăcire de nuduri şi de scene specifice unui buduar dezolant ce aminteşte de acea decadenţă dătătoare de fiori din schiţele şi desenele lui Egon Schiele, Pavese a preferat senzualitatea domoală a nudurilor create de Modigliani, în care femeile sunt învăluite de aerul unui vis ameţitor, căruia i se abandonează prin expresia unei priviri aţipite, de nimfă carnală narcotizată, ce invită la o intimitate ispititoare şi, în acelasi timp, devenind inaccesibilă prin frumuseţea care te ţine la distanţă, inducându-ţi teama de a nu o tulbura prin remarci vulgare. O astfel de protagonistă ajunsă model pentru nudurile pictorilor încă nedescoperiţi era şi Amelia, o tânără care îşi închiria atât farmecele prin cafenele frecventate, cât şi prin atelierele artiştilor pentru care poza. Faima ei, dar şi acea feminitate dezinvoltă, născătoare de mituri fără perdea, o atrag pe adolescenta de saişprezece ani pe nume Ginia, care îşi împarte viaţa între orele petrecute în atelierul unei croitorese, serile din sălile de dans, noptile de vară dedicate plăcerii de a cutreiera oraşul alături de prietenele ei şi menajul pentru fratele căruia îi ţinea loc de mamă şi tată după ce au rămas orfani.

Cunoscând-o pe Amelia şi legând o prietenie iniţiatică, nelipsită de momentele în care devotamentul şi erotismul difuz se împletesc, Ginia pătrunde în universul boem al oraşului, întâlnindu-l pe artistul ce o va introduce brusc în lumea nudurilor, a vieţii în afara moralei (fără a deveni sursa maleficului), în care doar plăcerile prezentului merită să curga prin venele femeilor. Tensiunea din relaţia cu Amelia devine o altă sursă de maturizare la feminin, pe care Pavese o asociază cu descoperirea sexualităţii, strâns legată de explorarea conştiinţei, a rivalităţii stârnite de observarea prietenei seducătoare, deja iniţiate în tainele amorului, cum era Amelia. Imaginea Ameliei domină intrarea bulversantă a Giniei în lumea propriei feminităţi, dar gelozia şi prietenia dintre cele două protagoniste nu ia calea unor legături patologice şi egoiste, ci păstrează fascinaţia ce irigă imaginaţia cititorilor atunci când privesc două nuduri feminine pictate făcându-şi siesta unul lângă celălalt după o amiază dogoritoare ce le-a impins într-o cameră umbrită de obloane, unde, pentru a uita de plictiseală, fac schimb de confesiuni şi de secrete.

Vara de neuitatrămâne poate unul dintre cele mai frumoase romane de dicate feminităţii, aşa cum este privită prin ochii unui scriitor, Cesare Pavese având curajul de a căuta şi acea zonă a erotismului feminin considerată un tabu în epoca lui. Totuşi, în ciuda unei explorări îndrăzneţe, scriitorul italian păstrează reprezentarea feminităţii din romanul său în zona discretă a sexualităţii transformate în introspecţie, a promiscuităţii inundate de melancolia ce însoţeşte uneori pierderea inocenţei.

Spre deosebire de romanul Vara de neuitat, în care pluteşte atmosfera intimităţii pline de umbre din încăperile boeme invadate de misterul feminin, în Plaja vei găsi un Pavese ce-i adaugă nostalgiei şi o notă de cinism, gata să ia în râs maniile şi crizele unor personaje ce amintesc de amarul comicului involuntar din lumea burghezilor întâlniţi într-un alt roman scris de el, Femei singure, anticipând era nevrozelor cu iz intelectual consacrată de proza lui Alberto Moravia. Protagoniştii romanului Plaja sunt doi vechi prieteni care se regăsesc şi decid să îşi petreacă vacanţa de vară la vila moştenită de soţia unuia dintre ei, transformând liniştea unei vieţi abandonate moleşelii specifice huzurului prelungit în tensiunea aparent absurdă prin care previzibilele crize ale unui cuplu devin o încrengătură sofisticată şi ambiguă de închipuiri otrăvitoare, gelozii şi explicatii ridicole, aruncate în derizoriu înainte de a lua calea unei dileme profunde.

În Plaja, Cesare Pavese anulează ritmul alert amplificat de pasiunile clocotitoare dintr-un cuplu, lăsând fluxul introspecţiei să curgă nestingherit printre mişcările trupurilor toropite la poalele unor vile de pe malul mării. Citind romanul, ai impresia că priveşti un tablou ce imortalizează o clipă efemeră pe o rivieră selectă din perioada anilor ’30-’40, unde curgerea dramelor este încetinită, suspendată în dulcea iluzie a timpului anesteziat de lumina orbitoare a verii. Dialogurile şi reflecţiile diluate ale personajelor îţi vor permite să percepi tabloul unui huzur estival abia după ce ai fost contaminat cu amintirile şi nostalgiile lor, filtrate prin emoţiile vagi şi acele sporovăieli fără ţintă întreţinute de amorul conversaţiei într-un salon de dans cu orchestră ca semn al rafinamentului de modă veche.

Plajaface parte din categoria romanelor psihologice avangardiste, alături de cel scris de Virginia Woolf, intitulat Valurile, în care ambiguitatea şi nostalgia topesc ameninţarea gândurilor sufocante şi a revelaţiilor ostentative.

Editura Polirom, 2015

imagini: Amadeo Modigliani/www.messynessychic.com

Cum vin astăzi pe la dumneavoastră, domnişoarelor, aşa mergeam pe vremuri pe la biserică, să le admir pe fetele frumoase de acolo. Cam aşa începe fraza delirantă ce se întinde pe mai mult de o sută de pagini şi prin care un pantofar în slujba casei imperiale austro-ungare îşi deapănă amintirile cu exuberanţa unei nostalgii excentrice presărate cu evocări fără perdea ce i-ar putea face pe interlocutorii mai tineri să-l considere un moşulica un pic cam ţăcănit, dar al naibii de simpatic. Şi nu e de mirare că tocmai un astfel de personaj a fost rugat să-şi rememoreze tinereţea de însuşi acrobatul frazelor năstrusnice şi al tragediilor în culori vesele precum o pictură naivă de la Săpânţa.

Amintirile acestui pantofar imperial nu au cap, şi nici coadă, ci doar picioare de femei frumoase, calapoduri fine şi o manoperă devenită un bilet pentru huzur. Şi nu trebuie să ne intrige obsesia pentru evocările picante în stil comic, doar se trăgea de şireturi cu cele mai bune dame ale epocii, după cum a lăsat să se înţeleagă, dar a rămas un burlac înzestrat cu talentul unui povestitor autoironic, numai bun pentru a-i încălzi bătrâneţea în care dorul după faima de altădată îl face să confunde imaginarul cu memoria. Pentru a nu se îneca în propria melancolie, mai trage cu ochiul la trupul gol al unei tinere pierdute într-o livadă, singura consolare după o viaţă dedicată plăcerilor cu aerul rafinat al unui salon imperial sau al unui atelier de lux.

Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţieste un roman în care Bohumil Hrabal se dezlănţuie cel mai bine. Nu are limite atunci când vrea să fie ludic, să te facă să râzi în hohote şi să te întrebi dacă nu cumva el şi protagonistul inventat au fost făcuţi după acelaşi calapod, unul capabil să trasforme tragediile din istoria colectivă şi accidentele absurde într-o frază gata să se întindă de-a lungul unui roman. Asemenea unui magician ce se pregăteşte să facă dintr-un material maleabil forme inedite, având grijă ca spectatorul uimit să nu îi poată desluşi trucurile, Hrabal reuşeşte să ia o singură frază din care să plămădească nişte personaje bizare, atitudini excentrice, zburdălnicii tragicomice pline de nostalgii dublate de aluziile geopolitice legate de ultimii ani de glorie austro-ungară.

Cu fiecare pagină ai impresia că te-ai urcat într-un carusel gata să se învârtă din ce în ce mai repede până când realitatea devine o suită halucinantă de imagini ale unei epoci de aur cu dichis împărătesc. Văzută din acest carusel, natura umană seamănă cu vernisajul unui pictor naiv ce imită stilul umorului negru de la Săpânţa, dar care mai întâi îi transformă pe localnicii maramureşeni în cehi, apoi îi aşează în salonul unei cafenele vieneze în care dă buzna un alai de personaje fugite dintr-un film regizat de Fellini, care, la fel cum face şi Hrabal, deghizează trecutul într-o defilare plină de nostalgie, înlocuind coerenţa narativă cu amintirile de un comic plin de candoare. Aşa cum te-a obişnuit prin alte romane ale sale, Hrabal rămâne un prestigidator al ironiei candide şi al tragediilor povestite pe un ton comic, fără a fi acuzat că ia în derizoriu lucrurile sfinte şi grave dându-le o notă de nihilism grotesc.

Datorită stilului inedit, romanul se parcurge într-un maraton al hohotelor de râs, obligând fraza din care este făcut să curgă într-un ritm febril, amestecând istoria oficială cu amintirile de holtei pişicher ale pantofarului de lux gata să fugă mâncând pământul când femeile îi cer să renunţe la burlăcie. Deşi nu crede în orânduiala amoroasă de modă veche, consimţită la starea civilă, atunci când vine vorba despre nuanţele pe care trebuie să le capete anecdotele, anumite legende urbane şi manierele alese în relaţia cu damele ce îi fac ochi dulci, pantofarul continuă să spere la reîntoarcerea în raiul eleganţei imperiale de altădată. Prin reveriile amuzante (dar şi amare) ale personajului său, Hrabal îşi transformă romanul într-un oftat greu provocat de nostalgie, fiecare amintire nefiind altceva decât o variantă burlescă a istoriei cehe sub umbrela unui mare imperiu ce a schimbat modul în care oamenii mărunţi în faţa deciziilor luate de nişte giganţi se raportează la identitate.

Pentru cei îndrăgostiţi de stilul lui Hrabal, Lecţii de dans pentru vârstnici şi avansaţi conţine tot ce are acesta mai frumos: degringolada plină de umor dulce-amar cu aluzii pişcătoare, imaginaţia dezlănţuită şi mai ales caricaturile duioase, care pot face din tragedie o comedie nostalgică, prin care fiinţele ce pierd totul capătă un aer demn, apoi ajung în paradisul unde nu mai există tristeţe şi unde până şi moartea râde în hohote când vede spectacolul absurd al vanităţilor care destramă nu numai un imperiu, ci şi o lume.

Editura Art, 2015

imagini: uhdigitallibrary.blogspot.com/www.walltor.com/wallpaper

Weekend-ul acesta vă dăm un motiv major să ieşiţi din case, indiferent de vreme: Robbie Williams! Şi alte câteva motive mai mici, dar faine.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Magic Mike XXL. O comedie care continuă povestea lui Mike (Channing Tatum), la trei ani după ce a renunţat la promiţătoarea sa carieră de stripper (în Magic Mike – 2012). Acesta acceptă cu greu să se întoarcă în trupa de dansatori exotici „Regii din Tampa”, aflată acum în pragul eşecului. Pentru ultimul lor spectacol vor pregăti un show senzaţional.

Ant-Man– Omul-Furnică. Paul Rudd în rolul unui supererou Marvel. Nu este vorba însă despre orice supererou, ci despre Ant-Man. Scott Lang (Rudd) trebuie să pună la cale un plan de protecție a invenției profesorului Hank Pym (Michael Douglas): un costum care îl face pe purtător mai mic și mai puternic. Și să salveze lumea, bineînțeles.

În weekend-ul acesta citim…

Despre comment-uri la articole, clipuri, etc. online şi ce stări creează ele pentru autori courtesy of The New Worker.

Despre competiţia de frumuseţe pentru femei musulmane, Miss Muslimah din Indonezia şi vedem şi nişte fotografii interesante cu concurentele.

Despre un spectacol de balet din Brooklyn în care au dansat şi roboţi.

Şi vedem câteva poze cu expoziţiile de la Bienala de Artă de la Veneţia.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Totul ce se poate găsi de la Robbie Williams. Artistul va concerta vinerea aceasta în Piaţa Constituţiei.

În weekend-ul acesta mergem la…

Poveşti din Bucureşti în Benzi Desenate– a doua ediţie a Salonului BD reuneşte o colecţie de benzi desenate dedicate Bucureştiului, realizate pe o perioadă de trei secole: secolul XIX, până în prezent, început de secol XXI. 

Expoziţia "Structured Mirrors" a artistului vizual Tudor Plăieşu. Derulată în cadrul proiectului cultural Kulturama 2015, "Structured Mirrors" este o expoziţie-manifest, în care regăsim câteva din temele preferate ale artistului: monocromia, drip painting-ul, portretul și gestualismul abstract. 

My Memory / Your History – performance ce explorează intersecţia amintirilor şi istoriei individuale la oamenii care aparţin mai multor naţiunii sau în cazul comunitarilor transnaţionale

Festivalul de teatru urban ce se va desfăşura la Carol 53. Sunt programate spectacole pe toată durata weekend-ului, iar sâmbăta spectatorii vor avea parte de un program special, cu ocazia zilei Casei Carol 53.

Alexandru Rădvan: Mormânt romantic pentru Pasolini din cadrul festivalului ART ON DISPLAY @ MUSETTE KUBE situate pe Bd. Calea Victoriei 114.

Gradina cu Filme. Filmul, momentele de stand up comedy, concertele live și piesele de teatru fac parte din oferta pe care cei de la CREART au pregătit-o publicului pe toată vara. 

Festivalul de teatru „Dell’ Arte” care vine în întâmpinarea publicului bucureștean și nu numai cu o ofertă variată de spectacole atractive din dramaturgia clasică și contemporană, dar și cu producții ale departamentelor de coregrafie și păpuși marionete.

Festival Bucurestii lui Caragiale– care ne aduce multe spectacole gratuite în centrul Vechi sau la Gradina La Conu Iancu.

Jean Bosmans, un scriitor nostalgic, ajunge să cutreiere un Paris plin de bucle în timp, dorind să o regăsească pe Margaret Le Coz, o bretonă ce s-a născut la Berlin, dar care alesese, în urmă cu două decenii, Oraşul Luminilor pentru a scăpa de un hărţuitor din trecutul mult prea tulbure. Întâlnirea lor a stat mereu sub semnul unui accident, al unui hazard care devine ideal pentru acel Paris al umbrelor mişcătoare, fluide şi iluzorii precum un fum, din romanele lui Modiano, scriitorul clipei evanescente şi al unui oraş magic tocmai datorită schimbărilor ce fac să dispară clădiri, străzi, oameni şi cartiere într-un trecut devenit o succesiune a decorurilor urbane mereu la cheremul unei memorii capricioase precum un regizor ce încă nu ştie cum va arăta imaginea finală.

Hotărât sa repornească pe urmele unei femei misterioase, ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă şi anii în care i se băteau la maşină primele manuscrise, Jean Bosmans, protagonistul romanului Orizontul,încearcă să le dea forme concrete prezenţelor fantomatice adăpostite în memoria lui, prin adăugarea unor nume, date şi numere de străzi şi imobile ce nu i-au mai supravieţuit noului plan urbanistic din Parisul ultimilor ani. Le trece într-un carnet Moleskine (detaliul obsesiv ce revine sub forma unui accesoriu al memoriei nesigure) şi încearcă treptat să încropească nişte amintiri coerente din acele piese de puzzle care se încăpăţânează să nu formeze o imagine finală completă. Dar golurile dintre piese nu au fost niciodată un motiv de frustrare pentru personajele create de Modiano, ci o sursă de voluptăţi în care nostalgia, iubirile din trecut, acea senzualitate sumbră din fotografiile interbelice şi fiorii muţi ai suspanusului creat de fauna clandestină a străzilor înţesate de cabarete şi hoteluri ieftine de pe Malul Stâng se contopesc în mirajele create de o ambiguitate vitală pentru atmosfera ce-i seduce pe citititorii lui Modiano, făcându-i dependenţi de un Paris pe care nu-l vor cutreiera, deoarece s-au născut prea târziu.

Protagoniştii lui Modiano par nişte adepţi incurabili ai unei credinţe bazate pe mitul eternei reîntoarceri. Iau la pas capitala franceză cu acea stranie luciditate introspectivă care le permite să accepte himerele şi iluziile unui timp ce le joacă feste. Datorită acestui timp sunt capabili să creadă în sfârşit că şi-au regăsit iubirile pierdute chiar dacă sunt întruchipate de o trecătoare anonimă ce le aminteşte de femeia ce le-a marcat existenţa, ingnorând faptul că anonima trecatoare are de fapt vârsta pe care femeia din amintirile lor o avea cu douăzeci de ani în urmă. Dar timpul real este anulat în Parisul interior, unde fiecare arondisment, fiecare labirint de străzi dosnice şi fiecare mal îşi are propria cronologie, reprezentând o ruptura de nivel, o fragmentare a realităţii, încât protagonistul ajunge să se întrebe dacă nu cumva a uitat să mai distingă timpul subiectiv de vis, iar evenimentele din trecut nu sunt decât nişte plăsmuiri ale unui minţi captive în trecutul devenit sursa nostalgiei dulci, precum şi a spaimelor, a identităţii volatile, dar şi a unui paradis efemer precum o promisiune a unei voluptăţi fără sfârşit în cartierele boemilor.

Spre deosebire de alte romane ce l-au făcut cunoscut şi în rândul cititorilor din România în ultimii doi-trei ani, cum sunt Câinele-fantomă sau Cafeneaua tinereţii pierdute, Orizontul prezinta un Modiano ce le permite personajelor să părăsească acea zonă vagă, nebuloasă, plină de fantome, pentru a deveni protagoniştii unei poveşti în care suspansul oferă densitate atmosferei pâcloase şi carnalitate prezenţelor ameninţătoare, care în alte cărţi scrise de Modiano rămâneau nişte figuri enigmatice captive pentru totdeauna în fotografiile sepia. Deşi pericolul ajunge să le redea corporalitatea acelor fantome din trecut, pe care le face să semene cu psihopaţii dintr-un film psihologic noir, creând o atmosfera dezolantă precum lumea protagonistei orfane din Micuţa Bijou, acest roman abundă şi de pasaje senine, demne de legendele acelui Paris în care artiştii şi visătorii căutau însetaţi lumina ireală din Montmartre, şi nu de puţine ori vei avea impresia că ajungi să dai paginile unui album în care alternează fotografiile pline de umbre misterioase, realizate de Brassai, cu imaginile bonomilor ce se abandonează privirilor ademenitoare în lumina caldă a cafenelelor (deja) emblematice sau a străzilor inundate de nuanţele serene ale unui Paris dezinvolt şi nonşalant prin care se plimbau Jean Seberg şi Jean-Paul Belmondo într-un film de Godard.

Romanul este mai mult decât obsesia unei iubiri ce se vrea regăsită de către un protagonist sedat cu plăcerea clipei trecătoare. Este, de fapt, declaraţia de iubire subtilă pentru acel Paris al orizonturilor neobturate de schimbările ce invadează intruziv un timp subiectiv şi de construcţiile înalte care anulează lejeritatea unui spaţiu deschis, aparţinând celor fără ţintă din acei ani nebuni pe care s-a clădit întreaga mitologie a oraşului.

Editura Humanitas Fiction, 2015

imagini: Henri Cartier Bresson (www.abbeville.com/www.urban-photography-art.com)

Romanul Milarepa este o lecţie ghiduşă de istoria religiilor predată într-o cafenea din inima Parisului. Alături de alte romane ale lui Eric-Emmanuel Schmitt din seria celor din care face parte şi Domnul Ibrahim şi florile din Coran, pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi scos la suprafaţă decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume. Odată depăşite aceste obstecole, personajele îşi regăsesc pacea interioară, armonia, redescoperind iertarea şi iubirea faţă de aproape. Dacă nu ai şti ce-i poate pielea lui Schmitt, ai crede că ai în faţă broşurica unui sectant ce vrea să te convertească la nu ştiu ce formă de credinţă inspirată din învăţămintele vreunui pustnic rătăcit ce se crede un înţelept gata să salveze lumea. Dar inventatorul mincinoşilor sofisticaţi are alte planuri cu aceste legende ţesute în jurul tibetanului Milarepa, care a trăit în secolul XI şi a cărui poveste l-a fascinat şi pe Constantin Brancuşi, dacă ar fi să le dăm crezare prietenilor săi.

Figura lui Milarepa rivalizează prin numărul de sculpturi (unele mai decorative decât altele) cu a marelui Buddha. Ambii simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Înainte de a deveni un pustnic, despre Milarepa se spunea că a pus la cale, prin magie neagră, o răbunare cumplită împotriva unchiului care i-a furat averea după moartea tatălui său, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, s-a aciuat apoi pe lângă un mare înţelept din Tibet. Folosindu-se de această poveste, Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de ori. Parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o femeie şarmantă nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite.

Ce ar fi putut deveni o parabolă naivă, previzibilă şi moralizatoare se transformă într-un amestec dintre acel umor cu tâlc şi mitul grav, iar când vezi cum în cafeneaua unde stă la masă reîncarnarea celui care i-a facut zile fripte lui Milarepa îşi face apariţia o misterioasă ademenitoare ce-l ghidează într-o călătorie spre Tibet, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi dacă se păstrează reţeta ce i-a adus faima lui Schmitt: abilitatea de povestaş, acea reconfortantă candoare lăsată în urmă de modul în care alege să rescrie legendele şi reinterpretarea năstruşnică a simbolurilor sacre prin dialoguri pline de acrobaţiile deghizării şi de minciuni irezistibile, care te fac să-l consideri pe acest scriitor un inventator al iluzioniştilor spirituali.

Ediţia Livre de Poche (Editura Albin Michel) este însoţită de o postfaţă în care puteţi citi un interviu oferit de autor, prin care prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa.

Editura Michel Albin, 1997

imagini: pictor Nicholas Roerich (www.wikiart.org)/commons.wikimedia.org

Când ajungi să citeşti primele pagini ale romanului Flori de ruină, ai impresia că ieşi din timp şi te trezeşti într-o cameră dominată de jocurile umbrelor evadate de sub abajurul unei lămpi interbelice şi căzute peste nişte fotografii în stilul lui Brassai, unde nostalgia, vulgaritatea şi senzualitatea unor personaje decadente nasc voluptăţi în imaginaţia privitorilor. În aceste fotografii captate în descrierile unui Paris dispărut apar nişte personaje misterioase, ivite din ascunzişurile clandestine de pe Malul Stâng, populat de cocote enigmatice în cârdăşie cu nobili închipuiţi ce apelează la blazonul falsifcat în timpul Ocupaţiei. Toată această faună obscură începe să roiască în jurul morţii suspecte a unui cuplu respectabil, a cărui tragedie seamănă cu acea revărsare a fotografiilor alb-negru dintr-un plic aruncat nervos de naratorul ce vrea să te ţină captiv în faţa secretelor, transformându-te într-un voyeur sofisticat al Parisului ascuns.

Dacă vrei să părăseşti încăperea ieşită din timp, dar unde găseşti imagini ce oferă noi indicii depre inexplicabila moarte a cuplului cuminte rătăcit în zona rău-famată a oraşului într-o noapte de pomină, te trezeşti străbătând un tunel al timpului într-un ritm alert. Acest straniu tunel este tapetat cu fotografiile unui Paris plin de clădiri şi cartiere boeme, care azi nu mai există. Când ieşi din tunel, nimereşti undeva la marginea acestui Paris magic, unde se intersectează casele rustice prin care strau pitite nişte personaje cu trecuturi dubioase şi biografii contrafăcute, străzile pline de cabarete şi pontoanele ascunse în prelungirea unor cartiere semănând mai mult cu melanjul pestriţ şi bizar dintre o mahala boemă şi un sat acoperit de pădure. Este acel Paris al oamenilor cu trecuturi neclare, al fantomelor în care se prefac toţi acei locuitori clandestini şi al umbrelor ce amintesc de fotografiile realizate de Brassai. Doar că pata de culoare aruncată de Modiano prin evocarea obsedantă a unui ascensor de un roşu pregnant ajunge să dizolve acea atmosferă vagă, dar care naşte priviri intruzive, o atmosferă specifică unui album cu fotografii găsite într-un anticariat. Această pată stridentă prelinsă peste nostalgia în alb-negru ar fi putut crea suspansul dens al unui roman despre morţi suspecte şi personaje subterane  ce au fost aduse în acelaşi punct de nişte întâmplări tulburi, pe care protagonistul-narator vrea să le elucideze, lipind indiciile într-un colaj aducând mai degrabă a fortoreportaj decât a investigaţie clasică.

Datorită unor personaje ale căror motivaţii sunt greu de captat, gata oricând să le joace feste celor dornici să le înţeleaga, juncându-se cu aşteptările, certitudinile şi fanteziile cititorilor, ai impresia că ai în faţă un Modiano inedit, ispitit să ia calea unui thriller poliţist cu tentă de film noir şi răsturnări psihologice introduse în preajma deznodământului, în stilul brevetat de Hitchcock. Dar scriitorul Parisului evanescent nu se dezice de stilul ce i-a sedus cititorii fideli. Suspecţii din preajma cuplului găsit mort -cele două femei şi însoţitorii lor cu trecuturi incerte, ce ajung să ademenească protagoniştii a căror moarte este anchetată neoficial de narator- amână dezvăluirile privind propria identitate, rămânând până la final personajele ale căror poveşti ce nasc interpretari pline de umbre şi controverse îl ispitesc pe cititorul pasionat de Parisul boem din albumele marilor fotografi şi al cartierelor descrise de Henri Miller. Toate aceste personaje capabile să creeze mirajul unor legende urbane subterane îţi dau impresia că poţi intra în pielea unui fotograf parsiv, ce le prinde în flagrant, evitând, în acelaşi timp, să părăsească acea zonă efemeră a instantaneelor ce îţi creează iluzia spontaneităţii indiscrete, dar care adânceşte şi mai mult misterul din jurul necunoscuţilor ce prind contur în camera obscură când este developat filmul.

În paralel cu investigaţia neoficială a morţii suspecte se derulează amintirile naratorului, ce unesc Parisul studenţiei din epoca lui Godard şi Nouvelle Vague cu acel pitoresc decadent al Malului Stâng din perioada cafenelelor şi a cabaretelor interbelice, unde îşi mai făceau veacul şarlatanii, falsificatorii de identităţi şi contrabandiştii din timpul Ocupaţiei. De fapt, întregul roman este o pendulare între perioadele ce au marcat istoria modernă a Parisului. Exact când ai impresia că vei asista la scenele tipice unei studenţii din anii ’60, eşti aruncat brusc în Parisul anilor ’40, văzut prin ochii unui copil al cărui tată este înconjurat de femei controversate întreţinute de bărbaţi în jurul cărora se ţes bănuieli întunecate. Nu încerca să legi poveştile acestora printr-un fir al coerenţei! Exact ca într-un album unde au fost adunate fotografiile realizate de Brassai, acest Paris este fragmentat în impresii pâcloase, senzaţii indescriptibile şi acele siluete ce îşi pot ascunde mai cel bine secretele numai după ce te-au făcut sa crezi că sunt nişte biete efemeride aciuate prin stabilimentele din Montmartre, gata să se dezvelească în faţa celui dornic să ofere cât trebuie în schimbul unor detalii indiscrete.

Flori de ruină este genul de roman pe care îl apreciezi mai ales dacă ai fost deja sedus de stilul autorului. Regăseşti aceleaşi trecuturi ce îţi fug de sub picioare, aceleaşi biografii fluide şi tulburi precum apa Senei ajunse în dreptul unor magherniţe şi aceleaşi zone mai puţin cunoscute ale Parisului, unde îşi caută refugiul nişte fugari ale căror fapte nu vor fi dezvaluite, ci doar ghicite. În loc să denunţe, Modiano preferă să imortalizeze clipele trecătoare, să observe şi să descrie. Dramele personajelor sale nu sunt decât nişte vârtejuri ce aduc laolaltă figurile unui oraş personal, evocat obsesiv şi redus la jocul vizual al unui trecut agăţat de prezent.

Editura Art, 2015

imagini: Brassai (https://theteenagekickspreservationsociety.wordpress.com/2013/12/05/paris-cetait-mieux-avant/)

Câteva cuvinte din romanul Portret al artistului în tinereţe, scris de James Joyce, devin şi laitmotivul unei confesiuni feminine într-un stil avangardist (pentru Brazilia anilor ’40), prin care sunt expuse trăirile, stările şi biografia personajului central.

Joana, protagonista din Aproape de inima vijelioasă a lumii îşi rememorează trecutul. Este un trecut reprezentat de copilăria marcată de moartea tatălui şi de o matuşă superstiţioasă, care o credea posedată de rău, numind-o pe Joana, nepoata cea profundă, vipera, şi de căsnicia alături de un bărbat ce oscila între o enigmatica soţie şi o amantă simbolizând farmecul pârguit al maternităţii şi al disponibilităţii femeii arhaice. Confesiunea este voalată şi plină de metafore, aluzii şi pasaje lirice, încât ai impresia că doar zăreşti silueta Joanei printr-un văl translucid ce împresoară patul locuitorilor din ţările având o climă toridă, pentru a-i apăra de insecte.

Cartea lui Clarice Lispector nu se învârte în jurul unei poveşti în sensul clasic. Este mai mult o coagulare a unor amintiri dilatate, în care prezenţele din trecut capătă nişte contururi vagi, specifice unor fantome. Majoritatea pasajelor sunt evocări ale unor episoade din copilărie, pline de aluzii ce invită la interpretări şi populate de personaje fantomatice dornice să îşi întindă spectrul asupra unui prezent fluid, topit de capriciile unei memorii ce scuipă amintiri într-un ritm haotic. Nu există o limită clară între prezent şi trecut, iar cronologia este anulată prin imagini care încep să curgă una într-alta, încât nu ştii unde se termină copilăria şi adolescenţa Joanei şi unde începe relaţia ei cu bărbaţii care îi vor marca existenţa. Anulând ordinea şi coerenţa narativă, scriitoarea braziliană anunţă acea invazie a oniricului şi a suprarealismului bine deghizate în real, specifică boom-ului sud-american.

Citind paginile scrise de Clarice Lispector, plonjezi la rândul tău în inima vijelioasă a unei scriituri feminine, capabile să emane o senzualitate introspectivă, care în loc să deconspire secrete, adânceşte şi mai mult secretele prin aluzii. Poate în secolul nostru, Aproape de inima vijelioasă a lumii nu reprezintă o noutate. Este plină literatura de la Proust încoace de romane scrise la persoana I, în care firul epic este dizolvat în interminabile pasaje supuse memoriei capricioase, pline de flashback-uri şi pendulări obsesive între prezent şi trecutul readus brusc prin amintiri senzoriale. Totuşi, pentru Brazilia anilor ’40 şi pentru întreaga lume sud-americană, tributară încă unui stil abundent, minimalismul specific unei scriituri capabile să pătrundă în intimitatea psihologică a personajului doar prin descrieri şi mărturisiri vagi era dovada unei maturităţi literare şi a unei viziuni inovatoare, mai ales dacă veneau din partea unei debutante.

Abia ieşită din adolescenţă, Clarice Lispector avea să devină una dintre cele mai bune scriitoare din spaţiul sud-american prin acest roman, fiind comparata cu Virginia Woolf şi considerată o variantă feminină a lui Kafka, iar personajul său pare a fi perechea exotică a naratorului din romanele proustiene. Ştie cum să te captiveze şi să te atragă spre universul ei printr-o scriitură feminină îmbibată din plin în tehnicile modernităţii, în care naraţiunea este înlocuită de fluxul senzaţiilor ce devin o membrană subţire între prezentul şi trecutul protagonistei, cărora li se adaugă toate emoţiile greu de exprimat în cuvinte fără a deveni un patetism obositor.

Drama personajului feminin Joana a mai fost transpusă în literatură. Abandonul din copilărie şi triunghiul amoros devenit un supliciu dătător de trăiri precum lama unui cuţit odată descoperit secretul amantlâcului ar fi dus-o pe Clarice Lispector în zona unui roman plin de gesturi şi trăiri sfâşietoare, pe fundalul realist al schimbărilor din societatea braziliana a începutului de secol XX. Dar o debutantă poate răsturna toate aşteptările alegând o cale mai puţin accesibilă: renunţarea la întâmplările ce te ţin cu sufletul la gură în favoarea unui monolog ce transformă drama în desfăşurări senzoariale şi descrieri halucinante, încât devin o poezie modernistă în proză. Comparaţiile din mintea Joanei ce vizează diferenţele dintre ea şi amanta soţului ei- Lidia, reflecţiile despre feminitate, nevoia de libertate a femeii profunde şi înăbuşite în relaţia cu partenerul frustrat că nu-i poate da de cap aşa cum se reuşeşte cu amanta devenită o întruchipare a unei abundenţe senzuale fertile îmbinate cu farmecul tropical, şi răzleţele dialoguri dintre cele două rivale se poartă exclusiv prin aluzii, impresii volatile şi deznodăminte suspendate. Nu se dau sentinţe clare, iar şuvoiul cuvintelor grele este oprit exact în momentul în care scriitura lentă ar fi putut lua calea unui galop narativ, deloc planificat. Tocmai evitarea acestui galop în momentele tensionate, când un cititor ajunge să se identifice, fără voia lui, cu una dintre cele două rivale poate deveni frustrant pentru cei ce doresc o lectură menită să le dea impresia că li se urcă sângele în cap, oferindu-le prilejul unor trăiri cathartice.

Aproape de inima vijelioasă a lumiieste genul de carte apreciată doar de cititorii înzestraţi cu darul răbdării, ce au multe lecturi introspective la activ, mai ales din spaţiul japonez, cunoscut pentru obsesiile trezite de nişte detalii transformate în ecourile stărilor sufleteşti.

Editura Univers, 2014

imagini: favim.com/foto: Darius Klimczak (snapzlife.com)