Există un poet ascuns în fiecare personaj din cărţile japoneze. Dacă nu îşi aşterne pe hârtie reveriile prin care preface până şi detaliile banale într-un haiku despre o sepie insipidă, are grijă să îşi transforme viaţa într-un film derulat cu încetinitorul pentru a savura fiecare amănunt neînsemnat, fiind adesea considerat de către occidentalul grăbit un masochist însingurat, lăsat pradă răbdării pe post de călău.

Pentru cine avea impresia că nu se mai poate visa poetic într-un Tokio invadat de tehnologie, personajele autoarei Hiromi Kawakami devin reincarnări contemporane ale vechilor japonezi capabili să admire zeci de minute o gradină zen plină de pietricele sau prunii înfloriţi. Singura diferenţă constă în obiectele interesului estetic. În loc de flori şi grădini (în aparenţă) austere, protagoniştii romanului Vreme ciudată la Tokio aleg bateriile colecţionate pentru a derula trecutul într-o melancolie tăcută sau micile gustari exotice şi bizare care însoţesc nişte cupe de sake. În jurul lor ţes dialoguri sumare, dar însoţite de mimici şi gesturi expresive, cum numai personajele japoneze reuşesc, fără a părea ursuze sau plate.

Reacţia faţă de acest roman, care a fost inclus în lista celor demne de a primi Man Asian Literary Prize, depinde foarte mult de relaţia dintre preferinţele tale în materie de lectură şi stilul minimalist al multor autori niponi actuali. Un cititor aflat pentru prima oară în faţa unui roman japonez contemporan va considera Vreme ciudată la Tokio dovada unei simplităţi mediocre, neînţelegând dorinţa multor edituri internaţionale de a-l promova. Totuşi, cei familiarizaţi cu maniera japonezului de a camufla misterul tocmai în acest minimalism de suprafaţă, amânând eruperea insolitului în cotidian până când necruţătorul cititor învaţă lecţia răbdării şi a subtilităţii, vor fi capabili să ghicească sub pretextul unei după-amieze liniştite, în care protagoniştii sunt invitaţi de un necunoscut să culeaga nişte ciuperci sălbatice începutul unei călătorii iniţiatice, în timpul căreia destăinuirile se ridică precum aburul înmiresmat deasupra unei bucăţi de peşte ce însoţeste serile stropite cu sake din belşug, acea băutură devenită liantul între o femeie introvertită până la însingurare şi fostul ei profesor de literatură.

Deşi ar fi putut scrie o poveste clasică despre bărbatul matur, şarmant, capabil să întreţină dialoguri complicate, şi tânăra ce se teme de ataşamentul îndelungat, poveste ce poate zgândări nişte răni din trecutul fiecăruia, devenite sursa unui supliciu şi a unor dependenţe afective, Hiromi Kawakami preferă o reţetă curajoasă. Alege un ritm încetinit şi un roman introspectiv cu scene statice, petrecute mai mult într-un local anonim unde cele două personaje se aşteaptă unul pe celălalt în faţa tejghelei pe care sunt aşezate cupele de sake alături de combinaţiile stranii pe post de aperitive. În locul dialogurilor decisive, al jocului de-a şoarecele şi pisica dintre bărbatul uns cu toate alifiile, obişnuit să deţină controlul, şi fosta elevă care îl dezarmează cu tact, Kawakami descrie scenele repetitive, gesturile monotone şi replicile întrerupte de tăcerile în care se preling destăinuirile referitoate la pierderile din trecut, mizând pe cititorul având o experinţă îndelungată acumulată prin cărţile populate de personajele japoneze interiorizate. Este genul de cititor răbdător, care ştie că poate aştepta o gratificare la finalul unei acţiuni încetinite şi a unei simplităţi exasperante a stilului, pregătindu-se pentru ivirea neanunţată a unor elemente şi episoade aflate la graniţa dintre real şi oniricul aruncat în mijlocul unei nesfârşite monotonii de Kawakami.

Vreme ciudată la Tokio este mai mult decât o înlănţuire de întâlniri acompaniate de tradiţionalele cupe de sake păstrate în barul obscur înghiţit de metropola agitată, unde îşi unesc singurătăţile profesorul taciturn şi fosta elevă neinteresată de materia predată de el. Nu vei avea parte de imaginea unei relaţii bizare şi tumultuoase, cu accente groteşti în ochii unora, în schumb, vei descoperi cronica unei intimităţi emoţionale născute din goluri umplute de închipuirea şi impresiile cititorului, de nişte călătorii onirice la un han de pe malul mării sau de tăceri care ascund o uşă spre o altă lume şi reflecţii asupra singurătăţii.

Vreme ciudată la Tokio este un roman tipic pentru minimalismul asumat de scriitorii japonezi care preferă să îşi mascheze priceperea folosindu-se de un stil auster în defavoarea unei desfăşurări epice abundente şi dinamice. Este romanul apropierii umane, al plăcerii târzii, surprinzătoare precum o vară indiană, împărtăşită prin detalii simbolice pline de nostalgia delicată, în discretul stil nipon.

Editura Polirom, 2015

Vreme ciudată la Tokio poate fi cumpărat de pe Elefant.ro

Imagini: http://www.wallcoo.net si T. Enami (foto); designerfied.com

Ah… a sosit si runda finală de mulțumit jumătatea feminină și de alergare frenetică după cadouri faine, dar la fel de bune ca și cele de la ultimele sărbători. E ultimul hop și apoi revenim cu toții la viețile noastre normale în care nu avem nevoie de o sărbătoare pentru a ieși în oraș.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Chappie. Film plasat în viitor, în care ordinea este păstrată de roboţi (da, un soi de Robocop). Atunci când androidul Chappie e furat de la Poliţie, el primeşte o nouă configuraţie şi noi programe, care îl transforma în primul robot cu abilitatea de a gândi şi de a trăi sentimente proprii.

Jimmy's Hall – Salonul lui Jimmy. Filmul prezintă lupta activistului politic James Gralton, exilat din Irlanda anilor ’20, când se promova o campanie împotriva ameninţării comuniste (numită în lumea anglo-saxonă Red Scare). Daca vreţi să stiţi mai multe consultaţi recenzia noastră.

The Loft – Ispita. Cinci tipi căsătoriţi închiriază, în secret, un penthouse, pentru a-l transforma în cuibuşorul de nebunii unde să-şi aducă amantele ocazionale, să-şi îndeplinească fanteziile nedezvăluite consoartelor şi să dea petreceri deocheate.

În weekend-ul acesta citim…

O nouă povestire scurtă de la the one, the only… Steven King

Recenzii ale filmelor Maps to the Stars, în regia lui David Cronenberg si ’71 de Yann Demange

Sfaturi de la regizorul Andrei Tarkovsky pentru tineri.

În weekend-ul acesta ascultăm…

O compilaţie de cântece spaniole în anticiparea turneului de flamenco al lui Joachim Cortez. 

În weekend-ul acesta mergem la…

Serile double-bill Cristian Nanculescu: Solo in progress (creat împreună cu Nicoleta Moise) & CCO/Creatie Coregrafica Original pe 6 martie şi Natura umana – Georgeta Corca& Lay(ers) – Cristina Lilienfeld pe 8 martiedin cadrul Festivalul Like CNDB #1

Frumoasa calatorie a ursilor panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt  – Piesa de teatru prezintă relaţia unui cuplu pentru care un one-night stand va deveni o relaţie plină de simboluri mistice referitoare la perechea primordială.

Poezia visului – un spectacol în care versurile onirice ale lui Emil Botta, puse în scenă cu un singur actor

Mama Mia – piesă de teatru despre exigenţele mamei virginei de 29 de ani, Phillomene, cu privire la alegerea pretendenţilor acesteia

Confesiunile unui câine– piesă de teatru careare ca subiect lecţiile de supravieţuire ale unui câine comunitar, a cărui poveste de viaţă l-a făcut celebru, prezentate în stil TEDx. Intrarea e liberă.

Manila – Opera Indie Pop – proiect muzical născut undeva între Filipine și România, între muzică și performance art, între jurnalism de investigație și storytelling cross-media.

Târgul de Mucenici (moldoveneşti), în curtea Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Yummy…

Multe romane scrise de Patrick Modiano se construiesc în jurul unui căutător de trecuturi şi de identităţi, pentru care Parisul dintre perioada Ocupaţiei şi nebunii ani ’60 devine o mitologie plină de umbre, mistere, şarlatani şi traficanţi de biografii modificate. Printre aceşti căutători de trecuturi şi de fantome se află şi o adolescentă de 19 ani, singuratică şi orfană, dar capabilă să caute un fir de umanitate de care să se agaţe în Babilonul de pe Sena. O cheamă Therese, iar în copilărie mama ei i-a dat un nume de scenă destinat unei viitoare dansatoare cu pretenţii de actriţă precoce – Micuţa Bijou. Ea ar fi trebuit să ducă mai departe faima stinsă a mamei care, în urma unui accident ce i-a distrus gleznele, a căzut din lumea baletului direct în stridenţa cabaretelor ieftine, asemenea unui cal de curse dus la abator când nu a mai fost bun de exploatat pe altarul faimei.

Despre această mamă, ce îşi schimba identităţile precum nişte desuuri burleşti sumare, în funcţie de mediul din care provenea bărbatul ce o întreţinea temporar, Micuta Bijou aflase că murise în Maroc, ţara unde fugise alături de un magrebian misterios, lasându-şi copila într-un tren după ce i-a atârnat la gât un bilet pe care scrisese destinaţia – adresa unei foste colege de scenă, ce locuia în afara Parisului, bazându-se pe mila călătorilor intrigaţi de prezenta unui copil dezorientat în tren, care să o ghideze spre adresa indicată de cuvintele de pe bilet. Totuşi, peste ani, în apropierea unei staţii de metrou din Paris, Therese redevine Micuţa Bijou când zăreste o femeie într-un mantou galben spălăcit, care semăna foarte mult cu mama pe care o credea moartă într-o ţara exotică. Din acest moment, începe să o urmarească precum un detectiv zelos, înzestrat cu abilităţile discreţiei.

Cei familiarizaţi cu obsesia lui Modiano pentru acei protagonişti aflaţi în căutarea unor persoane ce le-au marcat anii copilăriei vor zâmbi în faţa detectivei Bijou. Ştiu deja că Patrick Modiano amână răspunsurile şi certitudinile privind adevărata identitate a personajelor sale volatile şi nu se vor aşteapta ca femeia în galben să îşi recunoască trecutul în faţa celei care se consideră fiica neglijată, speriată cândva de crizele de furie ale fostei dansatoare uitate. S-ar putea ca silueta în galben să nu fie decât himera din imaginaţia unei adolescente orfane aflate în căutarea unui punct fix de care să se agaţe şi de la care să primească nişte răspunsuri menite să cârpească o memorie plină de rupturi. Dar pentru Modiano contează mai mult căutarea decât regăsirea, imposibilă în cazul unor protagonişti cu trecuturi diluate de ambiguitate şi aluziile unor personaje secundare la fel de alunecoase precum certitudinile şarlatanilor mitomani ce alcătuiesc fauna clandestină a Parisului decadent cunoscut de Bijou prea devreme. În timp ce urmăreşte mantoul galben prin staţiile de metrou, în amiezile unor zile terne, Bijou începe să pună cap la cap indiciile captate atunci când trăgea cu urechea la bârfele fostelor dansatoare ce rivalizau pe scene ieftine cu mama ei. Apariţiile masculine dubioase din timpul Ocupaţiei, apartamentul select ce avea de fapt alţi proprietari, dar a fost locuit pe ascuns de mama ei, vorbele răutşcioase, care includeau adevăruri pişcătoare spuse pe jumătate, şi amintirile lăsate de imaginea unei mame fără noroc, se perindă prin memoria protagonistei asemenea unui carusel halucinant, în care trecutul şi prezentul se înlocuiesc reciproc într-un ritm ameţitor.

Deşi Modiano este un maestru al subtilităţii şi al sugestiilor ce învăluie certitudinile în ceaţa secretelor ce nu sunt lăsate să prindă formă, în Micuţa Bijou s-a hotărât să lichefieze umbrele înainte de a se evapora, lăsând o parte din indiciile trecutului să se depună peste prezentul subţire, chiar dacă sunt la fel de zgârcite în faţa întrebărilor puse de personajele sale. Spre deosebire de romanele dedicate Parisului boem al fotografilor din cafenele, Micuţa Bijou nu îţi mai permite acea plimbare degajată prin capitala imortalizată de Bresson sau Doisneau în momentele lor mai vesele, ci te obligă să te implici emoţional în drama protagonistei. Modiano este capabil să abordeze marile drame lăsate în urmă de un război mondial într-o formă ce păstrează o licărire nostalgică atunci când disperarea se instalează, de parcă ar fi un fotograf ce imortalizează chipuri visătoare în mijlocul unei periferii apăsătoare, dar în Micuţa Bijou drama personajului central are consistenţa unui periplu coşmăresc demn de analiza unui psihanalist interesat de relaţiile tulburate dintre părinţi şi copii, acelaşi tip de periplu regăsit şi în căutarile personajului din Bulevardele de centură, unroman în care aceeaşi imagine a părintelui fantomatic bântuie prezentul dezlânat şi plin de goluri identitare.

Despre Bijou s-ar putea spune că ar fi o Cosette din umbra cabaretelor, dar în cazul ei nu există un Jean Valjean reabilitat şi mărinimos. Pentru Modiano, vindecarea de trecut şi ieşirea din marasmul în care plutise mama ei se face pe cont propriu şi prin acceptarea unei lumi pline de căutari, fără claritatea răspunsurilor. Pentru a nu se pierde, le mai oferă personajelor sale acea lumină ce străbate uitarea pe străzile unor localuri ale plăcerii aflate în paragină, care îţi aminteşte de licărirea stranie ce însoţeşte liniştea voluptoasă din fotografiile lui Brassai. Micuţa Bijou ar putea fi acea Cosette uitată printre străini de una dintre femeile anonime imortalizate de fotograful Parisului nocturn.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: Robert Doisneau (parlez-vousphotography.quietplacetolive.com si www.pariszigzag.fr)

Un loc moare în momentul în care dispar oamenii ce îşi amintesc istoria neoficială. Este acea istorie fără date clare legate de anii conflictelor, ai batăliilor sau ai tratatelor de pace, dar plină, în schimb, de legende locale, personaje pitoreşti şi tragedii ale dezrădăcinării forţate. Istoria Crimeei din Medeea şi copiii ei este istoria în care anii respectă doar cronologia transgeneraţională, a legăturilor afective ce înnoadă etnii şi rup bariere culturale sau religioase.

O astfel de păstrătoare a istoriei nescrise poate fi considerată şi Medeea Mendes, născută Sinopli, ultima din fosta colonie a grecilor din Crimeea. Ea a refuzat să se teamă de staliniştii care au epurat insula de venetici şi a rămas în casa moştenită de la soţul ei, un dentist evreu plin de umor, ca mai toţi cei din neamul lui care au vrut să supravieţuiască psihic. În această casă, aproape de mare, se reunea în fiecare vară numeroasa familie împrăştiată în toată Rusia, până la graniţele Caucazului şi ale Asiei Centrale. Pe lângă obişnuitele daruri, Medeea, devenită mătuşa preferată, primeşte secretele amoroase, trădările dureroase, pierderile, toate acceptate în lumina blândă a verilor târzii cu seninătatea unei sfinte ce a vazut prea multe pentru a înlocui duhul toleranţei cu asprimea.

Dacă ar exista o sfântă patroană a păcătoşilor fără vină, care poate ierta viciile morale ce încalcă vechiul canon al fidelităţii şi al vieţii amoroase cumpătate, aşa cum există sfinţii cauzelor pierdute, ai marinarilor, ai orfanilor sau ai săracilor, Medeea Sinopli ar fi aceea. Pentru ea, care ţinea toate posturile, străbătea kilometri întregi pentru a putea ajunge la slujbă şi nu mai renunţa la hainele negre după moartea soţului (despre care va afla un secret zguduitor), nepoatele adulterine, ce se hârjoneau cu amanţii prin împrejurimile casei ei, apoi îşi îmbrăţişeau copiii şi bărbaţii cu aceeaşi naturaleţe castă, nu erau decât nişte purtătoare nevinovate ale visurilor poetice, nişte visătoare sabotate de propriile porniri artistice. Nu le aproba, dar nici nu le reproşa ceva. Asista precum inocentul pasiv la zbuciumul unei lumi care voia să evolueze într-o dezordine senzuală, lipsită de încruntare. În ochii Medeei, slăbiciunile infidelităţii şi legăturile interzise descoperite în scrisorile dosite în căptuşeli şi buzunăraşe ascunse nu deveneau tablouri hâde ale decăderii fără speranţă, ci un dat al vieţii, care, dacă nu o atrage şi îmbie la ispită, măcar să fie luat ca atare chiar şi de cel care nu şi-a permis “greşelile” erosului.

Cititorii îndrăgostiţi de literatura slavă, care au descoperit-o pe Ludmila Uliţkaia prin volumele de proze scurte, vor fi uimiţi să vadă o altă faţă a scriitoarei deschizând romanul Medeea şi copiii ei, în care povesteşte despre o Crimee uitată, ce aminteşte de cosmopolitul Balcic de altădată, o Crimee în care grecii, tătarii, armenii şi evreii trăiau în pace, iar creştinii învăţaţi să se teamă de evrei din cauza miturilor întunecate puse pe seama lor sfârşeau prin a ceda legăturilor mixte şi armenii tradiţionalişti se înfrăţeau cu familiile din colonia grecilor fără şcoală când împărtăşeau alchimia baclavalelor, învăţată de la vecinii otomani. În locul tonului specific unui sarcasm cinic şi a unei atitudini de narator deghizat în păpuşar nemilos când a scris prozele din Fetiţele. Rude sărmane, Uliţkaia împrumută duioşia personajului său, creând un paradis al iertării şi transformând casa ultimei grecoaice din Crimeea într-o arcă a lui Noe unde sunt îmbarcate perechi unite de câte o slăbiciune de care familiile respectabile se ruşinează. Dar nu este o arcă a salvării din faţa propriilor păcate, ci din faţa potopului moraliştilor nesăbuiti, ce vor să distrugă liniştea prin deconspirări tardive inutile, căci, pentru sfintele precum această Medeea, dezgroparea secretelor dureroase rămâne o sminteală şi un sacrilegiu de neiertat, chiar şi atunci când este vorba despre trădarea supremă.

Deşi Medeea şi copiii ei este un roman, fanii Ludmilei Utiţkaia, ce nu şi-o pot imagina decât în postura de bijutier caustic al prozelor scurte, vor descoperi în această carte o serie de portrete secundare ce pot alcătui nişte miniaturi epice, în care se ascund poveşti bizare, decizii excentrice şi biografii ieşite din comun printr-o simplitate demnă de o pictură naivă cu tâlcuri spuse pe un ton comic şi totuşi amar. Multe dintre aceste personaje secundare amintesc, datorită răbdarii şi migalei sisifice prin care îşi duc în spate dramele acceptate printr-o înteleaptă resemnare, căreia îi atribuie sensuri neaşteptate, de protagoniştii din Fetiţele. Rude sărmane, doar că au fost decupate din tabloul dezolant al periferiei moscovite şi aduse în mijlocul unor peisaje stranii, dar pline de un lirism domol, ascuns mereu de Uliţkaia sub masca povestitorului sfredelitor, ce abia acum şi-a făcut puţin timp şi pentru observarea unui ţărm spectaculos precum cel din marinele lui Aivazovski.

Editura Humanitas Fiction, 2014

picturi: Ivan Aivazovski (www.artsunlight.com) si Joaquin Sorolla (art-yearly.tumblr.com)

Iată că a venit şi runda a treia de cumpărat cadouri pentru iubite. Dar iată că şsi noi venim în întâmpinarea iubiţilor confuzi şi copleşiţi de mulţimea de sărbători pentru femei din această perioadă, şi le propunem activităţi foarte faine.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Focus. Povestea îl urmărește pe Nick Spurgeon (Will Smith), un escroc cu experiență care o ia sub protecția sa pe Jess Barrett (Margot Robbie), o tânără foarte atrăgătoare. Dar, lucrurile riscă să se complice atunci când Nick începe să se îndrăgostească de ea, iar aceasta se apropie mult prea mult de secretele meseriei lui.

Grand Central. Gary (Tahar Rahim), un muncitor necalificat, angajat să înlăture deşeurile unei centrale nucleare din Rhone. Aici descoperă atât pericolul contaminării mediului, devenit o rutină pentru colegii săi, dar şi tentaţia reprezentată de Karole (Lea Seydoux), iubita celui care îşi asumă rolul de a fi un mentor neoficial pentru Gary.

Shaun the Sheep – Mielul Shaun – Filmul.Un film de animatie cu Shaun care a ajuns liderul turmei, dar responsbilitățile recent asumate îl fac să-și dorească măcar o zi liberă. Impulsivul Shaun nu se mulțumește cu dorința, ci o pune în practică, fără a lua în considerare ce implică fuga lui pentru Fermier.

The Boy Next Door– Băiatul din vecini. Recent divoţata Claire Peterson (Jennifer Lopez) se îndrăgosteşte de tânărul şi chipeşul vecin de alături Noah (Ryan Guzman). Însă Noah nu e ceea ce pare.

The Lazarus Effect – Efectul Lazarus. Un grup de studenți la medicină creează un ser capabil să învie morții. Când unul din membrii echipei moare, se încearcă testarea pentru prima oară a serului pe oameni. Experimentul pare un succes cu efecte secundare neașteptate…

De ce eu? Bazat pe povestea reală a lui Cristian (Emilian Oprea), un tanăr procuror idealist care încearcă să rezolve un complicat caz de corupție în tumultuosul context social-politic din România anilor 2000.

În weekend-ul acesta citim…

Despre ce însemna să fii noncomformist în America anilor 60.

Despre ilustraţiile făcute de Robert Crumb pentru două cărţi ale lui  Charles Bukowski, Bring Me Your Love şi There’s No Business.

Despre graffiti-ul realizat de artistul britanic Bansky în Fâşia Gaza, dar şi despre documentarul scurt al acestuia legat de regiune.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Nişte jazz de la Ravi Coltrane că tot a venit pe la noi şi nu am apucat să-l vedem cu toţii.

În weekend-ul acesta mergem la…

NU TOŢI SUNT EROI cu Cristina Lilienfeld & Smaranda Gabudeanu şi  Reenacting Lizica Codreanu în cadrul Festivalul Like CNDB #1

Veda Popovici: Condamnată să repet.Trei performance-uri realizate în ultimii 3 ani de Veda Popovici: În numele tatălui. O anti-rugăciune, The Wretched of the Sand și Povestea Căderii. 

Târgul Mărţişorului la Muzeul Tăranului Român, care urmăreşte tradiţia ultimelor târguri organizate de MNȚR, dând în continuare publicului posibilitatea de a se întâlni cu o ofertă bogată prin unicitatea și diversitatea mărţişoarelor.

Târg de produse handmade Bounty Fair, ediţia de Mărţişor, unde veţi putea găsi haine, accesorii, mărţişoare artizanale, jucării, obiecte decorative, porţelanuri pictate, pandantive arătând precum nişte miniaturi sau produse bio.

"D`ale noastre d`ale voastre" – piesă de teatru bazată pe texte de  D. Solomon , T. Muşatescu , M. Crişan , R. Stănescu 
Pasion de arrabal – Concert de muzică sud-americană

Naturally I'm Nature– Târg cu bunătăţi organice

Îndragostiti și îndrăgostite, urmează runda a doua de celebrare a iubirii, numai că pe stil românesc de data aceasta. Noi suntem aici și vă recomandăm ca întotdeauna evenimente faine la care să mergeți cu jumătatea. Dacă nu vă uitaţi la ceremonia premiilor Oscar, desigur…

În weekend-ul acesta vizionam în premieră…

Big Eyes. Ferestrele Sufletului. Ultimul film regizat de Tim Burton în care o regăsim pe Amy Adams (American Hustle, Her) interpretând rolul pictoriţei americane, Margaret Keane, rămase în umbra soţului impostor.

The Theory of Everything– Teoria întregului. Adaptat de Anthony McCarten după cartea scrisă de Jane Hawking, The Theory of Everything se ocupă mai puțin de teoriile propriu-zise și mai mult de dinamica relației Stephen-Jane (Felicity Jones).

The Woman in Black 2: Angel of Death – Femeia în negru 2: Îngerul Morţii. Film de groază despre casa Eel Marsh, unde se petrec lucruri ciudate provocate de o fostă locatară nefericită. Fantoma acestei locatare va fi trezită de apariţia unui grup de copii nevoiţi să se mute în casa ei după ce au fost evacuaţi din Londra.

White God– Oraşul câinilor. Câștigător al premiului Un Certain Regard la Cannes, este un rewrite al filmului Rise of the Planet of the Apes, în care cei mai buni prieteni ai omului, câinii, se ridică împotriva acestuia. 

În weekend-ul acesta citim…

O recenzie a filmului Fifty shades of greyşi acurateţea reprezentării erotismului, de la The New Yorker.

Ce a avut de spus H. P. Lovecraft despre spiritul timpuriu al bloggingului.

Cartea de bucate a lui Salvador Dali (pentru îndrăgostiţii care vor să gatească ceva special).

Câte ceva despre reclamele din perioada art deco din Japonia. 

În weekend-ul acesta ascultăm…

Câteva cântece de la Nina Simone care s-a născut pe 21 februarie, 1933. E soundtrack-ul perfect pentru vremea aceasta capricioasă.

În weekend-ul acesta mergem la…

Zilele Cinematografiei Turce – care ne arată o Turcie mai puţin cunoscută publicului larg.

Hotel – un spectacol de Eugen Jebeleanu ce tratează tema absenței cuvântului și cea a singurătății individului în societate.

Ka-chiiing!–piesă de teatru care ne invită sa ne reevaluăm relaţia cu banii.

Omul-pernă, spectacol care ne prezintă o anchetă în care scriitorul Katurian și fratele său Michal sunt găsiți vinovați: unul ca imaginează crime de neînchipuit, iar celălalt că le-ar experimenta.

Picnic pe câmpul de luptă, piesă a dramaturgului absurdist spaniol Fernando Arrabal, ce reprezintă o satiră anti-război care contrastează ororile războiului cu o ieșire liniștită a unei familii la picnic.

Falstaff – opera în trei acte, care spune povestea bătrânului cavaler John Falstaff, un scandalagiu și un alcoolic notoriu, care pentru a face rost de bani decide să cucerească două femei bogate din oraș.

Absolut !– un one-man-show cu Marcel Iureș, în regia lui Alexandru Dabija care transpune printr-o adaptare inteligentă povestea Ivan Turbincă, scrisă de Ion Creangă, în lumea noastră.

Casanova – prezinta memoriile celui mai cunoscut şi hăituit seducător al secolului 18.

Festivalul Like CNDB – unde vedem cele mai interesante producţii ale Centrului Naţional de Dans Bucureşti.

Discuţie: Autori LGBT în cadrul lunii LGBT.

Există femei timide care atrag atenţia tocmai datorită efortului de a rămâne în umbra grupului gălăgios în care vor să se piardă. Una dintre acestea este şi Louki, o prezenţă ştearsă pentru zilele noastre, dar a cărei discreţie putea fi considerată un accesoriu strident, o excentricitate în cafeneaua studenţilor boemi fără viitor, dornici să se înfrupte oricând şi oricum din substanţele interzise consumate de idolii lor artistici, la fel cum o făceau şi cu operele lor. Deşi era un extraterestru în lumea lor, Louki ajunge să le domine memoria.

De fapt, nu o chema Louki, aceasta era doar numele primit în urma botezului monden din cafeneaua tinerilor fără ţintă, dar cu mesele pline de poezii şi romane-cult. Un detectiv va zice despre ea că a vrut să fugă de un soţ cu aspiraţii burgheze. La rândul ei, le va spune că a vrut să cutreiere Parisul, dincolo de graniţele paradisului nocturn format din vestitele nume ale mitologiei deocheate- Pigalle şi Clichy, pentru a scăpa din universul limitat al mamei ce a fost cândva o dansatoare la Moulin Rouge. Ajunsă în lumea plutitoare a studenţilor ce animau cafeneaua pierzaniei, devenită un templu al aşa-zisei generaţii pierdute, ea va capta atenţia unor fotografi obsedaţi de instantaneele ce aveau să devina adevărate comori pentru exploratorii unui Paris magic, aşa cum apărea în fotografiile lui Bresson, Doisneau sau Brassai. Unul dintre cronicarii acestor clipe trecătoare voia să capteze traseul clienţilor din marele furnicar ce anima cafenelele din Oraşul Luminilor prin găsirea punctelor fixe ale unui periplu nonşalant, pe care mulţi îl credeau o mişcare browniană adaptată la viaţa dezordonată a boemilor. Acestor martori ai trecătoarei Louki li se alătura un bărbat ce participase, alături de ea, la şedinţele bizare ale unui guru cu pretenţii de orientalist.

Fuga, negarea identităţii până la înlocuirea ei, deghizarea sau răspunsurile evazive oferite pentru a-şi anula datele biografice devin trăsăturile personajelor din marile romane scrise de Patrick Modiano, printre care şi Bulevardele de centură sau Câinele-fantomă. Louki este un astfel de personaj, în schimb, romanul În cafeneaua tinereţii pierdute ar putea fi considerat atipic pentru lumea creată de Modiano. Louki, spre deosebire de alte protagoniste misterioase, este forţată de scriitor să ţi se destăinuie, chiar dacă ea adânceşte şi mai mult enigma privind cauza evadării sale, a dorinţei de se refugia în cafeneaua studenţilor pierde-vară. Pentru cei care l-au cunoscut pe Modiano datorită operelor în care personajul misterios este privit doar prin ochii unui admirator ce vrea să-şi recupereze propriul trecut prin restaurarea biografiilor unor persoane care l-au fascinat în tinereţe, acea parte a romanului în care Louki vorbeşte despre ea însăşi, despre adolescenţa ei, devine o surpriză şi o deviere de la traseul obişnuit spre care duc de obicei mărturisirile protagoniştilor.

Louki putea fi personajul inocent care priveşte spectacolul decadenţei de la fereastra unui imobil ce dă spre piaţa inundată de luminile cabaretelor faimoase ale Parisului burlesc. Dacă ar fi trăit în alt deceniu, ar fi fost pescuită de Henry Miller de pe cheiurile Senei, intrigat de senzualitatea ei melancolică, înrtr-una dintre peregrinările sale mai puţin picante. Dar Modiano face din acest roman o fotografie în care nişte contururi ferme şi nişte repere clare au o singură finalitate: o evaporare bruscă, asemenea siluetelor de pe o peliculă fotografică expusă prea mult la soare. Cu cât vocile celor trei bărbati care au cunoscut-o vor să găsească un sens în trecutule ei, cu atât Louki fuge din prim-plan, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva existenţa ei nu a fost altceva decât un truc inventat de imaginaţia personajelor dornice să îşi recupereze trecutul prin inventarea unei protagoniste formate din umbre, deoarece istoria lor de viaţă are nevoie de fapt de rupturi pentru a le permite jocul preferat: escapismul în clipa-fotografie.

În cafeneaua tinereţii pierdute este un roman aparte în Parisul văzut de Modiano, care, prin ochii personajelor ce vor să o înteleagă pe Louki, începe să devină un oraş al Eternei Reîntoarceri, în care banalul este plin de goluri formate la intersectarea unor străzi obscure, considerate şi zone libere sau neutre. În acest labirint se ascund boemii fugari, oamenii ce nu au mai dat pe-acasă de zeci de ani şi cei ale căror urme s-au pierdut în dispariţii bruşte. Tocmai datorită acestui periplu cu note uşor ezoterice, bine camuflate în cotidian, exact cum se întâmpla cu atmosfera din Bucureştiul lui Eliade, În cafeneaua tinereţii pierdute ţi se prelinge pe sub piele dacă ai darul de a te bucura de voluptatea nostalgiei ridicate la rang de artă în cărţile scriitorului francez.

Editura Art, 2014

imagini: Robert Doisneau (www.facebook.com/pages/Robert-Doisneau si www.filmsnotdead.com)

Îndrăgostiţi şi îndrăgostite, în weekend-ul acesta noi susinem cultura Anti Valentine, vizionând filme în temă și mergând la cât mai multe evenimente interesante și fără inimioare.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Fifty Shades of Grey – Cincizeci de umbre ale lui Grey. O rescriere în cheie erotică a romanului Twilight, Fifty Shades of Grey urmărește relația dintre miliardarul Christian Grey (Jamie Dornan) și studenta la filologie Anastasia Steele (Dakota Johnson)  – legătură bazată pe fetișuri sexuale destul de scandaloase

Wish I Was Here – Rolul vieţii mele. Aiden (Zach Braff) este un actor șomer de treizeci de ani, incapabil să-și întrețină familia. Asta nu ar fi o problemă dacă Aiden nu ar fi complet rupt de realitate: nimic nu i se pare mai normal decât faptul că tatăl său (Mandy Patinkin, Homeland) îi întreţine familia.

Kingsman: The Secret Service – Kingsman: Serviciul secret. Pe fundalul unei crize globale declanșate de un geniu al tehnologiei, un agent secret cunoscut sub numele de Uncle Jack (Colin Firth) îl ia sub aripa sa pe Gary (Taron Egerton), un adolescent problematic, pentru a-l iniția în arta spionajului.  

Stockholm. Un film despre un el şi o ea, numiţi simbolic Él şi Ella, care se întâlnesc undeva la o petrecere şi se îndrăgostesc. 

În weekend-ul acesta citim…

Parerile lui Aldous Huxley despre droguri, democratie si religie

Despre cum sa ne facem un jurnal vizual

Despre ce ne face mai creativi… berea sau cafeaua ?

În weekend-ul acesta ascultăm…

Albumul lui P.J. Harvey, Stories from the City, Stories from the Sea, si un articol in care artista vorbeste despre arta si rezonanta in studiourile de inregistrari.

În weekend-ul acesta mergem la…

Festivalul Like CNDB – unde vedem cele mai interesante producţii ale Centrului Naţional de Dans Bucureşti.

Expozitia "Faceti Dragoste Nu Arta" de Dan Raul Pintea– Galeria Galateca găzduieşte camera de autor a artistului Dan Raul Pintea care doreşte să accentueze rolul decisiv al Dragostei în tot ceea ce facem. 

Vernisaj – What About Poor Gregor Samsa? Expozitia de la Galeria Anca Poterașu a presupus un exerciţiu de imaginaţie, având ca suport conceptual cunoscuta figură kafkiană a Metamorfozei.

De la aftershock la nemurire, partea a 2-a – A doua parte a expoziţiei de la Spaţiul Platforma unde vom asista la performance-uri.

Bloody Valentine Party – bal cu poveşti şi spectacol de teatru la Casa Scrie despre tine

Omul Pubela – Teatru Descompus de Matei Visniec. Un travelling performance de Alexandru Nagy pe 13 februarie.

Fratii Karamazov – punerea în scenă a unuia dintre cele mai valoaroase texte ale literaturii clasice universale la Teatrul Elisabeta

… Cărtureşti Carusel, noua librarie deschisă într-o casa de patrimoniu de pe Lipscani şi renovată ca spaţiu de cultură.