Dacă îi iei în serios pasiunea pentru jazz şi orele petrecute cântând la un instrument capricios, dus în edenul muzicii de Louis Armstrong, atunci Julio Cortazar deghizat într-Un oarecare Lucas ţi se va părea un trompetist pus pe şotii, ce nu a uitat de zilele  în care nu era mai mult decât un spectator cam răzgâiat, gata să le irite pe doamnele din loja simandicoşilor afectaţi şi pe literaţii cuminţi prin poveşti aberante despre umbre negre pe scaunul din dreapta, mătuşi care înfig ace în semnăturile rudelor ce le trimit vederi şi burghezi care apelează la serviciile vagonului-resturant din metrou pentru a vedea spectacolul oferit de clasa muncitoare.

Acest volum-experiment, cu aerul bizar al unui cabinet de curiozităţi unde s-au strâns colecţiile aceluiaşi avangardist excentric din Ocolul zilei în optzeci de lumi, ar putea fi comparat cu albumul unui jazzman ce se ia peste picior, după ce şi-a dus misiunea gloriei până la capăt şi a dat naştere unor fan cluburi devenite mari temple ale zeilor contemporani, iar Cortazar face parte din categoria artiştilor din America de Sud care au strâns în jurul lor acel nucleu dur de cititori. Sunt genul celor gata să-l urmeze oriunde îi poartă miniaturile sale, în care s-a camuflat şiret fabulosul ce a luat aparenţa decorului cotidian minimalist. Şi tocmai acest nucleu dur îi dă apă la moară ori de câte ori vrea să arunce în jurul său farse insolite, de parcă ar fi un jazzman al prozei bizare, care, după nişte albume ovaţionate de critici, îşi permite să glumească pe seama propriei virtuozităţi folosindu-se de improvizaţiile bruşte din timpul concertului pentru a forţa trompeta să scoată nişte sunete gata să contrazica armoniile, prejudecăţile şi aşteptările conservatorilor gomoşi, ce nu ştiu cum să creeze o capodoperă prin râs, autoironie şi acel iconoclasm ludic devenit un semn distinctiv al operei lui Cortazar.

Jocurile unui alter-ego ascunse în deliruri suprarealiste? Deturnări ale cotidianului spre aberaţiile fanteziste? Povestiri absurde? Confesiuni franjurate şi risipite printre câteva experimente literare? Este greu să încadrezi prozele din volumul Un oarecare Lucas într-o categorie bine definită. Mai bine zis, însuşi Cortazar se ferea de clasificări teoretice şi de înregimentările pe care le găseşti în manualele de istoria artei sub umbrela sufixului –ism. Poate cel mai bun sfat pe care ţi-l poata da un cititor deja călit în lumea ambiguităţii şi a haosului din fanteziile ce zac în imaginaţia scriitorului argentinian rătăcit prin Parisul copiilor teribili este acela de aţi da voie să te bucuri de fantasticul pur din volumele sale, renunţând la explicaţii sau la găsirea unei coerenţe menite să te ajute în faţa întrebărilor unui prieten care îţi cere să-i povesteşti cartea.

Despre Lucas nu poţi povesti, deşi sunt multe de zis. Mai bine te laşi absorbit în lumea lui vagă, plină de sarcasmul candid al copilului dornic să scoată limba la profii sobri de literatură universală, ce îi spun cum să scrie pe înţelesul oamenilor normali, şi la cei care îl roagă să le predea cursuri de limba spaniolă adulţilor plictisiţi, dar neobosiţi în faţa imaginilor-clişeu pline de coride, dansatoare focoase, mancăruri şi formule de politeţe repetate de-a lungul plajele din staţiunile ultrapromovate. Iar când spiritul jucăuş riscă s-o dea în infantilism, în teribilimsul celui dintr-o ţară mică aflat printre giganţii până mai ieri nişte mari colonişti, Julio Cortazar mai introduce în lumea acestui oarecare Lucas nişte povestioare ce îţi dau fiori şi care îţi resuscitează apetitul pentru miniaturile în proză şi pentru fantasticul dens ce poate fi oglinda fără simetrii a realităţii supranumite obiective.

Editura Polirom, 2010

imagini: blog.stuttgarter-zeitung.de

Antonio Tabucchi mai este cunoscut drept scriitorul italian îndrăgostit de literatura portugheză, iar acea stranie melancolie luminoasă, des întâlnită în proza lusitană, şi întorsătura plină de poezie a frazei se preling în cărţile sale, până le îmbibă de culorile radioase când ar trebui să vezi numai tonuri sumbre şi de umbre de tristeţe atunci când anumite scene anunţă o simplă amiază lină pe dealul care îţi permite cea mai frumoasă privelişte oferită de un oraş vechi.

Deşi coperta volumului Timpul îmbătrâneşte în pripă te-a anunţat deja că poţi găsi nouă povestiri, nu vei întâlni acea proză densă a marilor autori de proză scurtă capabili să creeze minuni în câteva pagini, aşa cum au fost Hemingway, Borges, Cortazar sau Karen Blixen. Tabucchi rămâne la clasica formulă, aceea care l-a învăţat cum să dizolve acţiunea într-o nostalgie ce dilată clipa doar pentru a păcăli timpul măsurat obiectiv. În loc să ai în faţă nişte răsturnări de situaţie şi farse cu tâlc, în povestirile scrise de autorul italian găseşti rememorări haotice ale unui trecut schimbător, alături de salturi halucinante din prezentul sărăcit de vitalitate într-un ocean de întâmplări din alte vremuri, când personajele se minţeau că pot fi libere, fericite, devenind până la urmă propriul arbitru capabil să îşi asume deciziile. Numai că toată istoria personală vrea să le râdă-n nas, de aceea fiecare protagonist în parte ajunge să îşi găsească ultimii prieteni în memoria derulată cu autoironie, sarcasm (auto)compătimitor şi verdicte năstruşnice legate de greşelile din trecut.

Un securist ce nu se poate pensiona fără să îşi petreacă timpul liber alegându-şi noile ţinte aleatoriu, pe care le supune însă unui filaj, dar inofensiv, lipsit de interogatorii în beciuri (Cu morţii la masă), un regizor care mimează actul filmării pentru a scăpa un deţinut politic de la o sentinţă devastatoare (Festival), un general maghiar ce s-a opus invaziei sovietice din ’56 pentru a trăi, peste ani, cele mai frumoase ultime clipe la Moscova, ghidat de un luptător din tabăra opusă (Intre generali), mirajele deşertice în inima Parisului sau încercarea unui fost soldat de a-i explica unei copile tumorile maligne ale idealurilor impuse celorlalţi sau amintirile resuscitate de o melodie din altă epocă (Yo me enamore del aire) ar fi putut fi punctele de plecare ale unei scriituri care să te zguduie prin explozia de semnificaţii apăsătoare, dar pe Tabucchi nu îl interesează acel existenţialism baroc, în schimb e gata să-l primească pe vărul său, un pic mai subtil atunci când apare deghziat sub forma unei meditaţii poetice inspirate trecutul personal ca dublură fantomatică a istoriei. De fapt, miniaturile poetice în proză din acest volum dezvăluie scindarea dintre omul vest-european, căruia i se respectă dreptul de a deţine o memorie personală, şi cel din Est, pentru care această lume interioară este rezultatul unei îndelungate disimulări şi negocieri între ceea ce ţi se cere să zici şi ceea ce crezi.

Dacă ar trebui să reduci întregul volum de proze scurte la o singură imagine, ar trebui să găseşti detaliul vizual sau auditiv care face trecerea insesizabilă de la prezent la trecut, amplificându-şi ecourile în memoria personajelor, astfel încât să creeze acea confuzie menită să le împiedice să vadă clar graniţa dintre ultimul moment al inocenţei şi capcanele propriilor alegeri bine intenţionate, dar mărunte pe termen lung.

Editura Polirom, 2010

imagini: Bresson (baotintuc.vn) si Brassai (pphoto.altervista.org)

Există oare vreun secret pentru ca un bărbat să poată stăpâni cu delicateţe mai multe relaţii? (…) Pentru un bărbat, cel mai nesuferit cusur al femeii este gelozia. Pentru o femeie, cel mai îngrozitor lucru este un bărbat călător din floare în floare. Dacă stai să te gândeşti, este uimitor simplul fapt că putem să ne înţelegem cât de cât unii cu alţii. În rolul bărbatului este un strămoş japonez al lui Casanova, posedând acelaşi tact în relaţiile cu femeile şi aceeaşi erudiţie rafinată, de aristocrat ispititor prin ritualurile amoroase laborioase. În rolul femeii: Murasaki, privită drept una dintre cele mai inteligente femei din vechiul Orient şi autoarea primului roman din lume (da, spre uimirea tuturor, primul roman poartă o semnătură feminină, deloc facilă prin subiectele abordate!).

El este o plăsmuire a Ei din vremea în care aceasta se ferea de căsnicie, temându-se de posibilitatea unui mariaj cu genul de bărbat ce îi va interzice să mai scrie vreodată, de accea l-a inventat pe acest Casanova avant la lettre, care preţuia libertatea mai presus de orgoliul şi vanităţile ce pluteau deasupra Curţii imperiale nipone şi a unei lumi patriarhale. Îl cheamă Genji, este de viţă nobilă şi, cu toate că n-a existat decât în imaginaţia lui Murasaki, scriitoarea şi poetesa devenită una dintre favoritele din suita împărătestei, a fascinat, a înrobit minţile celor ce doreau să-l imite şi a răscolit o întreagă societate aflată în plina dezvoltare culturală, tocmai în perioada în care se prefera discreţia, iar exprimarea sentimentelor tumultuoase putea fi considerată un tabu bine păzit.

Împreună, Murasaki şi Genji şi-au dominat secolul. Ea prin creativitatea bine ascunsă în public de manierele discreţiei şi ale modestiei, el rupând sigiliile unor porţi nepermise spre libertatea hedonist-rafinată, scandalizându-şi contemporanii în carne şi oase printr-o prezenţă plămădită numai din închipuirile cititorilor, în special ale unor nobili ce îşi doreau să atragă asupra lor norocul acestuia în relaţia cu genul feminin, urmărindu-i cu nesaţ aventurile galante însoţite de picturile ce puteau alcătui un veritabil album de artă japoneză. Murasaki Shikibu (sau Doamna Murasaki) poate fi considerată autoarea primului bestseller din istoria literaturii şi, avându-se în vedere că, acum mai bine de o mie de ani, când a trăit, scrierile i-au fost însoţite şi de imagini pictate migălos, capodopera ei, Povestea Printului Genji, mai poate fi considerată şi un străbunic japonez al romanului grafic. Această scriitoare şi poetesă era o curiozitate, o excentrică plină de faimă a epocii sale, fără a părăsi umbra discreţiei şi continuând să prindă în mreje imaginaţia orientaliştilor, asa cum făcea şi Genji cu majoritatea curtenilor libertini. Una dintre victimele sale poate fi considerată şi Liza Dalby, singura occidentală devenită gheişă. Atrasă de povestea lui Genji, de jurnalul şi de poeziile delicate şi răscolitoare scrise de prima romancieră din lume, şi-a imaginat la rândul ei memoriile acesteia, redescoeprite prin ochii fiicei lui Murasaki.

Dacă sunteţi captivaţi de arta japoneză, mai ales de picturile şi de poeziile în care orice trăire ce dă în clocot arde mai întâi la foc mic, lăsând flăcările ce pot face prăpăd în grija cuvintelor subtile şi ale metaforelor vizuale ieşite din comun, specifice unui erotism diafan, introspectiv, cum numai în Japonia mai poţi găsi, chiar şi atunci când unele trăiri pot dărâma totul în calea lor, atunci Povestea doamnei Murasaki vi se va părea o călătorie imaginară în timp. Musteşte de lirism, de imagini desprinse dintr-o succesiune de picturi pe mătase, care ilustrează jurnalul secret al unei femei erudite, ce a devenit o celebritate la curtea imperială, în ciuda unor nobili care îşi arătau destul de greu admiraţia în mod faţiş, mai ales în faţa unor poveşti galante scrise de o femeie, cum erau cele din romanul despre Genji, în care mulţi regăseau peripeţiile unor aristocraţi din preajma suveranului, însă destul de bine camuflate încât să fie detectate doar de cunoscătorii secretelor de la Palat.

În schimb, romanului scris de Liza Dalby îi lipseşte o naraţiune alertă. Deşi există rivalităţi, nu se luptă nimeni pe viaţă şi pe moarte pentru favorurile unei anumite doamne din suita împărătesei, nu găseşti cupluri prinse în posturi amoroase contorsionate, aşa cum aveau să apară mai târziu în faimoasele shunga, răspândite în cartierul plăcerilor, şi nici pasiunile nu par să aibă urmări ce pot răsturna existenţele celor din jurul protagonistei. Întâmplările curg asemenea unei amiezi în care dai paginile unui album de artă plin de siluete feminine graţioase, de curteni dornici să le atragă atenţia doamnelor chicotind în timp ce admirau prunii sau cireşii înfloriţi, şi cum puteau să le capteze interesul dacă nu prin a le dedica poezii ce maschează declaraţiile prea îndrăzneţe după multe cupe de sake. Romanul Lizei Dalby redă intimitatea unui jurnal mai degrabă vizual, de atmosfera, decât o succesiune de întâmplări ce te ţin cu sufletul la gură. Este scris mai ales pentru cei răbdători, capabili să se bucure de lentoarea nostalgică, de pasajele melancolice întâlnite în romanele şi povestirile lui Kawabata şi ale lui Yasushi Inoue.

Obsesia Lizei Dalby pentru imaginile derulate cu încetinitorul şi pentru lentoarea vizuală în defavoarea acţiunii este departe de a fi scăparea unei începătoare. Dimpotrivă, a reuşit să readucă în prezent spritul unei epoci în care seducţia feminină trebuia dublată de cunoaşterea limbii chineze, de abilitatea de a formula răspunsuri pline de întorsături inteligente în situaţii stânjenitoare prin aluzii scrise în versuri. Aşa cum îi descrie Liza Dalby, aristocraţii japonezi flirtau cu mintea, iar sexualitatea femeilor ce le intrau în graţii era pusă în valoare de creativitate şi de abilitatea de a-i tachina prin versurile acompaniate de mişcarile ghicite sub niste kimonouri alese pentru a etala talentul artistic al posesoarei, reflectat de alegerea culorilor din game cromatice diverse, îmbinate cu grijă. Oamenii epocii Heian (794-1185), dominată de scrierile feminine, trăiau prin poezie, respirau versuri şi cel mai frumos dar pe care i-l putea face un bărbat femeii rafinate alături de care îşi petrecuse o noapte clandestină atunci când paznicii împărătesei lipseau era un set de pensule elegante şi nişte rulouri de hârtie mătăsoasă, pe care aceasta să le poată folosi în schimbul de poezii obligatoriu după o delectare amoroasă, chiar şi în cazul unei aventuri trecătoare, ce dura o singură noapte.

Pentru mulţi din secolul nostru, japonezii din perioada lui Murasaki par niste fiinţe picate din luna a cărei apariţie o aşteaptă cu ardoare pentru a se lăsa inspiraţi ori de câte ori compun versuri pentru doamnele erudite, iar existenţa lor, o neîncetată paradă a mătăsurilor în culori abundente, o înşiruire de paravane pictate şi peisaje din care se ivesc siluetele feminine graţioase în kimonouri complicate până la extravaganţă. Dar pentru japonezii din perioada lui Murasaki, poezia nu era un ritual de complezenţă, prin care anesteziau reţinerea prevăzătoare a femeii dorite, astfel încât să-şi mascheze intenţiile vulgare. Dimpotrivă, poezia era un stil de viaţă, iar zilele, un ceremonial vizual neîntrerupt, în care până şi acele porniri instinctuale urmau calea sofisticată a unui ritual estetic, mai ales printre aristocraţii de la curte, trecuţi mai întâi prin marea probă a compunerii de versuri, a răspunsurilor elegante în faţa provocărilor sarcastice.

Liza Dalby a recreat atât de atent acea perioadă a istoriei în care femeile dominau literatura japoneză înainte de interdicţiile şi limitările influenţei confucianiste, încât şi titlurile capitolelor par versurile unei poezii: Noaptea lunii înceţoşate, Pui de pin în câmp, Bambus pătat sau Peste văzduh se lasă neguri negre ca smoala. Demodate în viziunea unora, scrierile lui Murasaki, alături de cele ale mult mai dezinvoltei sale rivale de la Curte, autoarea renumitelor Însemnări de căpătâi (renumita Sei Shonagon), precum şi întreaga lor eră Heian, au reuşit să treacă dincolo de timp, imprimându-şi vechiul spirit şi influenţa feminină asupra unor clasici ai secolului XX. Acelaşi lirism a supravieţuit şi în operele scrise de Kawabata, iar îmbinarea peripeţiilor (galante, sau nu) cu pictura în proză a rămas un element defintoriu pentru literatura niponă, indiferent de perioadă. Lui Murasaki şi tuturor poeteselor din secolul ei, japonezii de azi le datorează acea şlefuire a limbii nipone într-o lume aflată sub influenţa scrierilor chineze. Deşi erau maestre ale ideogramelor din patria ceaiului şi a lui Confucius, lor le-a reuşit, în primul rând, civilizarea exprimării literare în cuvintele limbii japoneze, pictate cu migala unui caligraf.

Editura Humanitas Fiction, 2014

imagini: Toyokuni Utagawa (womenandthegarden.blogspot.com) si www.taleofgenji.org

Am trecut și de Blue Monday, cea mai deprimantă zi din an, și e vremea să ne distrăm! Weekend-ul acesta avem parte de o sărbătoare națională, păcat că pică sâmbăta, dar și de prima premieră și inaugurarea noului sediu al teatrului de operetă Ion Dacian. Pentru cei care nu au prins bilete la Fantomă de la operă, noi vă recomandăm alternative.

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

American Sniper– Lunetistul American.  Regizat de Clint Eastwood, filmul urmăreşte peripeţiile lui Chris Kyle (Bradley Cooper) din timpul anilor petrecuţi în slujba Marinei Militare, fiind considerat unul dintre angajaţii cu potenţial.

Unbroken – De neînvins. Inspirat din povestea adevarată a lui Lou Zamperini (Jack O’Connell), un fost alergător olimpic și erou în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, urmărește perioada în care acesta a fost nevoit să supraviețuiască timp de 47 de zile fără mâncare și fără apă după ce  avionul său s-a prăbușit în Oceanul Pacific.

Mortdecai. Personajul eponim, interpretat de Johnny Depp, trebuie să treacă de ruși, agenți MI5 și teroriști pentru a pune mâna pe un tablou care conține cifrul unui seif al naziștilor.

Mommy– Mami. Una dintre peliculele intrate în competiţia pentru Palme d’Or, are ca subiect relaţia unei mame cu fiul ei agresiv, relaţie în care se va implica şi o femeie abia mutată în apropierea casei lor. Pentru cei care vor sa traga cu ochiul la ce se petrece in film, avem o recenzie.

Big Hero 6- Cei 6 super eroi. Povestea se va desfășoara într-o metropolă ficțională, San Fransokyo și-l va avea în prim plan pe Hiro Hamada, un copil-minune de 14 ani care creează un robot luptător cu numele de Baymax.

În weekend-ul acesta citim…

Sfaturi pentru ceaşca perfectă de cafea… de la George Orwell.

Lista de rezoluţii a lui Johnny Cash

Despre fotografiile lui Gabriele Galimberti, cu gazdele sale din toata lumea întâlnite via Couchsurfing.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Soundtrack-ul filmului Fantoma de la Operă ca pregătire pentru premiera din acest week-end.

În weekend-ul acesta mergem la…

ALT AER – Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiştilor Cehi şi Slovaci, care ne aduce în premieră în România lucrări ale celor mai importanţi artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia.

Minunata lume a basmelor şi poveştilor – expoziţie la MNIR unde copii şi părinţi vor putea vedea sute de ilustraţii care au înfrumuseţat lumea copiilor începând cu secolul al XIX-lea şi continuând cu anii ’60 şi ’80.

Premiera – Fantoma de la Opera– spectacol ce marchează şi inaugurarea noului sediul Al Teatrului de Operetă Ion Dacian.

Cugetări Telurice. Expoziţie cu şapte artişti in viziunea cărora teluricul poate fi exprimat prin simboluri ce unesc partea mundană a naturii umane cu latura spirituală, îmbinând culoarea expansivă, linia dezinvoltă, corporalitatea, ludicul şi căutarea unui sens interior.

Păi…despre ce vorbim noi aici, domnule? piesă de teatru de Cătălin Ştefănescu după romanul Moromeţii. Regizată de Alexandru Dabija, în piesa îi regăsim pe Marcel Iureş şi George Mihăiţă.

”Zic Zac” de Andrea Gavriliu, rezemată de Ștefan Lupu. Spectacol de dans contemporan despre etapele unei relaţii conceput de Andrea Gavriliu.

Reflection by Lightwave Theatre. Piesa de teatru cu păpuşi pentru adulţi în care un bărbat şi o femeie vor să regăsească tocmai în grădina casei paradisul pierdut al armoniei din trecut.

”Sub geana mării” de Mișa Șerban. Pornind de la textele lui Cehov, Mișa Șerban ne aşteaptă cu o creaţie teatral-coregrafică ce se concentrează pe sensibilitatea personajelor feminine ale acestuia.

Squanderers / Risipitori –  expoziţie într-un spaţiu neconvenţional de artă contemporană.

Dacă Laura, devenită peste ani trista Madame Baroncelli, s-ar fi născut pe vremea când Ingres picta Odalisca în aşternuri de culoarea smaraldului, i s-ar fi cerut să pozeze pentru o variantă clandestină a tabloului Baia turcească, pictat la comanda unui paşă cosmopolit, născut prea târziu pentru a i se mai permite capturarea occidentalelor voluptoase, cu pliurile ademenitoare ale unei carnalităţi luminoase. Dar în loc să treacă nonşalantă pe lângă suratele invidioase cum ar fi făcut Odette din O iubire a  lui Swann, Laura este sufocată de complexul femeii având nişte rotunjimi bune de pus în corsetul amantelor din secolul al XVIII-lea, nicidecum în blugii strâmţi ai studenţilor din Franţa anilor ’60, când ea studia folozofia la Nisa, iar noaptea împărţea manifeste comuniste alături de colegii implicaţi în revoltele din 1968.

După ce îşi descoperă, ani mai târziu, soţul în compania unei tinere cu trup de felină, agăţată parcă la un casting pentru videoclipul Love Is Strong, în care Mick Jagger le face serenade obraznice unor fotomodele, Laura, trecută de prima tinereţe, îşi reaminteşte de blestemul unui corp dorit de bărbaţii din altă epocă. Degeaba lasă pe masa celui ce i-a devenit soţ o carte deschisă chiar la paginile în care Hemingway laudă corpul plin al unei armence, acesta tot nu reuşeşte să facă legătura între abundenţa carnală a Laurei şi nudul obraznic expus între pagini. După ce Serge moare într-un accident de maşină în compania amantei, chiar în ziua în care Laura voia să pună piciorul în prag, renunţând la rolul soţiei burgheze capabile să înghită cu înţelepciunea disctreţiei gustul amar al infidelităţii, Laura decide să-şi taie venele într-o cadă plină cu apă. Îşi amână totuşi gestul în ultima clipă, după ce zăreşte urmele unor talpi masculine (străine) pe podea. Iese din cadă, apoi începe o călătorie spre trecut, spre ea însăşi, încercând să tragă de timp până la următoarea tentativă sinistră, amânată din ce în ce mai mult de revenirea poftei de viaţă livrate în detaliile mărunte ale unei înserări pariziene sau ale unei pasiuni târzii, exact atunci când se pregătea să tragă definitiv storurile peste o viaţă interioară plină de acea senzualitate ascunsă.

Aşa cum te-a obişnuit Gabriel Osmonde, pseudonimul subversiv al scriitorului Andrei Makine, vinovat de reinterpretarea biografiei controversatei ţarine Ecaterina cea Mare în O femeie iubită, vei descoperi şi în romanul Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire fascinaţia pentru sensurile şi reflectările născute din privitul corpului, devenit o pânză pe care sunt imprimate mesaje sociale, antropologice, psihanalitice, istorice. Poţi regăsi întreaga istorie a umanităţii în gândurile acestei eroine inteligente despre trupul ei. Cine a mai citit şi Lucrarea iubirii, îşi va aminti de obsesia lui Osmonde pentru conflictul dintre corpul feminin girat de convenţiile sociale şi cel voluptuos, râvnit de contemporani pe ascuns, dar blamat în public, mai ales în revistele de “modă”, precum şi fixatia scriitorului pentru surprinderea acelui moment în care discursul umanist ipocrit se prabuşeşte într-o butaforie slinoasă.

Dacă ai citit Lucrarea iubirii, în care Osmonde scria despre femeile cu forme pline care făceau trecerea de la suprafaţa unei societăţi ce mima drenarea instinctelor la subteranele ticsite de fotografii pornografice, în Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire, vei descoperi acel corp feminin ce devine un perete de care se lipesc manifestele revoluţionare din Franţa perioadei Hippie, când filozofia, libertatea sexuală cosmopolită şi comunismul având faţă intelectual-boemă, importat de la tinerii sud-americani veniţi la studii, luptau împotriva moştenirii burgheze. Nu de puţine ori vei găsi în autoanaliza Laurei acel Paris despre care povestea şi Pascal Bruckner în Fiul cel bun, doar că ea împrumută de la creatorul ei, Osmonde, scepticismul cinic şi observaţiile crude prin care îşi dublează sensibilitatea poetică.

De fapt, majoritatea paginilor amintesc mai mult de un eseu asupra feminităţii decât de un roman. Pasaje din notele de călătorie ale lui Maupassant, amintirile din oraşele ce dădeau în clocot în anii ’60, referirile năstruşnice la istoria culturii împărţite în fragmente pline de umor erudit alcătuiesc acest eseu-colaj, încolacit în jurul opoziţiilor burghez-modern, corp rotund-corp falic, pasivitate-initiaţivă erotică, interioritate-dezinvoltură, care devin asemenea inelelor unei reptile ce strâng lumea eroinei, aproape sugrumându-i sexualitatea, deşi ţi se dă de înţeles că asişti la o autosugrumare, complexele fiind generate de asprimea autoanalizei necruţătoare, nicidecum de jignirile celorlalţi, despre care nu ţi se zice nimic. Pentru Laura, sursa infernului este ea însăşi, care face din gândurile adânci un cuţit pentru automutilare, ignorând orice semnal ce i-ar fi putut oferi confirmarea frumuseţii şi ajungând în pragul unei drame conjugale prin care îşi întăreşte ura de sine.

Laura este departe de a fi nevasta ignorantă, înşelată de un soţ iritat de acreala ei, de crizele domestice, de lungile discuţii nesuferite ale femeii casnice agasante, gata să înlocuiască erotismul cu şantajul generat de o porţie de mâncare caldă refuzată bărbatului care îndrăzneşte s-o înşele. Dimpotrivă, ea ascunde o viaţă interioară plină de reflecţii seducătoare despre feminitate, sexualitate şi metamorfozele căsniciei, toate însoţite de simboluri vizuale ce i-ar fi aprins imaginaţia unui interlocutor sofisticat, dar nu şi partenerului ce a sedus-o în studentie pentru a-i ironiza mai târziu introspecţiile, alegând plăcerea oferită de nişte femei pentru care inventa pretextul unor călătorii de afaceri. Totuşi, asemenea lui Makine, dornic să-i facă dreptate unei împărătese acuzate de nimfomanie, Osmonde, această dublură de-o luciditate provocatoare, căptuşită de un lirism cinic, îi mai oferă Laurei o ultimă şansă, mătrăşindu-i mai întâi partenerul obtuz, apoi trimiţându-i un străin venit de nicăieri în holul plin de oglinzi al fostului cămin conjugal.

Editura Univers, 2014

imagini: www.facebook.com/bauhaus.movement

Filmele nominalizate la Oscar anul acesta tocmai au fost anunţate iar spre bucuria noastră unele dintre  ele au premiera în acest weekend. Dacă vreţi totuşi să vă îndepărtaţi de ecrane măcar câteva minute avem pentru voi expoziţii, şi o muzică numai bună de ascultat cu ochii închişi, cu gândul la următorul film.

In weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Birdman, filmul lui Inarritu nominalizat la Oscar în nouă categorii ( inclusiv Cel mai bun film , Cel mai bun actor în rol principal, Cel mai bun actor într-un rol secundar şi  Cea mai bună regie) va avea în sfârşit premiera în România, vineri. Pelicula spune povestea lui Riggan Thompson (Michael Keaton), un actor căzut într-un con de umbră, cunoscut mai ales pentru rolul unui supererou. Hotărât să-și recâștige faima, Riggan merge pe Broadway unde pune în scenă o adaptare a piesei What We Talk About When We Talk About Love, a lui Raymond Carver.

Winter Sleep, premiat cu Palme d’Or, începe cu o serie de cadre dinr-o Turcie Orientală acoperită de zăpadă. Filmul cu premiera în această vineri surprinde atmosfera tensionată dintr-un mic hotel în acelaşi timp refugiu şi carceră pentru membrii unei familii.

The Water Diviner, debutul regizoral al lui Russell Crowe, urmăreşte călătoria lui Connor (Crowe), un tată care pleacă spre Turci pentru a-şi regăsi fiii  dispăruţi în lupta de la Galipoli.

BlackHat este un thriller marca Michael Mann, responsabil pentru The Insider, Public Enemies în care Nicholas Hathaway (Chris Hemsworth) luptă împotriva unei reţele mondiale de criminali cibernetici.

In weekend-ul acesta citim…

Losing your way, o recenzie la Still Alice, filmul pentru care Julianne Moore a fost nominalizată la Oscar.

Mr. Bliss, o carte pentru copii scrisă şi ilustrată de J.R.R.Tolkien pentru copiii săi.

In weekend-ul acesta ascultăm…

Piesele  nominalizate la Oscar în categoria Cel mai bun cântec original.

In weekend-ul acesta mergem la…

Minunata lume a basmelor si povestilor este o expoziţie organizată la MTR care ne poartă înapoi în copilărie cu ajutorul ilustraţiilor care ne aprindeau imaginaţia pe vremea când citeam basme.

Piua! – Joaca, Jocuri, Jucarii nu este o expoziţie, ci o invitaţie la joacă adresată nostalgicilor care-şi amintesc cu drag șotron, elastic, țintar, X și 0, spânzurătoarea, coarda, Piticot, Țară, țară, vrem ostași, fotbal cu nasturi și multe altele.

 Dragoste, în patru tablouri este o piesă a dramaturgului contemporan elvețian Lukas Bärfuss. Textul tratează cu cinism și umor problemele contemporane legate de relațiile interumane, scoțând la iveala contradicțiile din problemele care îi macină pe protagoniști, fără însă a-i judeca. Modul ideal de a încheia o săptămână.

Cum probabil ne așteaptă cel mai friguros weekend din an, v-am pregătit câteva articole  numai bune pentru un  weekend plăcut petrecut  cât mai aproape de sobă. Pentru curajoșii care vor să se aventureze afară avem expoziții și filme. 

În weekend-ul acesta vizionăm în premieră…

Taken 3. Nu ne putem sătura de Liam Neeson şi de aceea vă aducem veşti bune. Îl vom revedea în partea a treia din Taken, în rolul lui fostului agent Brian Mills. De data aceasta, Mills este urmărit atât de răufăcători cât şi de poliţie.

În weekend-ul acesta citim…

Câteva poeme recente închinate anului trecut de la publicaţia The New Yorker.

Câteva comentarii despre colecţia de interviuri cu regizorul Werner Herzog, intitulată Werner Herzog: A Guide for the Perplexed, tot de la The New Yorker.

Rezoluţii pentru anul 1955, aparţinâdu-i nimănui alta decât lui Marylin Monroe.

În weekend-ul acesta ascultăm…

Cele mai mari hituri ale lui Joe Coker. Muzicianul a decedat pe data de 22 decembrie, anul trecut.

În weekend-ul acesta mergem la…

ALT AER – Jan Švankmajer & Grupul Suprarealiştilor Cehi şi Slovaci, care ne aduce în premieră în România lucrări ale celor mai importanţi artiști suprarealiști din Cehia și Slovacia.

Minunata lume a basmelor şi poveştilor – expoziţie la MNIR unde copii şi părinţi vor putea vedea sute de ilustraţii care au înfrumuseţat lumea copiilor începand cu secolul al XIX-lea şi continuând cu anii ’60 şi ’80.

9 pentru Oscar – Cinema Studio ne aşteaptă cu 9  dintre filmele propuse  la Oscarul pentru Cel mai bun film străin de anul acesta, printre acestea numărându-se şi două pelicule în avanpremieră (Mommy şi Human Capital).

Continuum & NO APOLOGIZE (for disturbing you) la Clubul Ţăranului –muzică contemporană de laartişti care îşi propun prin creaţiile lor experimentale să exploreze limitele percuţiei şi, respectiv, ale muzicii electronice.

Personajul din povestirile scrise de Kido Okamoto, inspectorul Hanshichi, poate fi considerat un aliaj nipon între Sherlock Holmes şi Poirot, aşadar, dacă eşti fanul romanelor cu detectivi, merită să vezi ce le poate pielea unor femei din cartierul plăcerilor al vechiului Edo şi ce mai născocesc soţiile de samurai pentru a putea apăra onoarea familiei. Întâmplări stranii puse pe seama unor spirite malefice, dispariţii misterioase, fără urme de indicii pământeşti, răzbunări, slujnice devotate care îşi chinuiesc foştii stăpâni, relaţii clandestine, toate par să ţeasă nişte fire ale tainelor stânjenitoare ce arăta că distanţa dintre casele respectabile şi străzile pestriţe din Yoshiwara, paradisul amatorilor de curtezane şi de teatru Kabuki, nu este atât de mare pe cât şi-ar dori-o autorităţile din Japonia secolelor trecute. Şi cine putea să descopere aceste punţi nepermise dintre cele două lumi? Fiul unei familii de samurai ce şi-a putut asuma extravaganţa unui mariaj cu o gheişă răscumpărată din cartierul plăcerilor, pe care o delecta probabil cu păţaniile inspectorului Hanshichi, primul detectiv din literatura niponă.

Volumul Fiica negustorului de sake include paisprezece dintre cele mai frumoase şi captivante poveşti despre Hanshichi, traduse de Angela Hondru, responsabilă de tălmăcirea multor clasici niponi. Dacă iubeşti cultura vechii Japonii aflate la graniţa dintre gloria impunătorului shogunat Tokugawa şi deschiderea bruscă spre Occident, în perioada Meiji, atunci descrierile cartierelor şi a străduţelor cu localuri pitoreşti din Edo îţi amintesc de furnicarele unde se aud cupele de sake, chimonourile mătăsoase, chicotelile delicate ale femeilor senzuale, redate în stampele realizate de Hokusai sau Hiroshige. Peste aceste decoruri orientale, Kido Okamoto suprapune o scriitură ce îmbină suspansul de tip anglo-saxon, fiind considerat unul dintre autorii care au promovat modernitatea vestică în spaţiul japonez. Totuşi, asemenea clasicilor din ţara lui, nu a uitat să intergreze în acest stil modern legendele, arhetipurile şi moştenirea lăsată de cărţile populare cu fantome.

Vulpile devenite spirite ce se pot strecura în lumea interioară a personajelor, confiscându-le raţiunea, femeile ucise pe nedrept care îşi bântuie foştii călăi sau curtezanele şarlatane sau mamele vitrege răzbunătoare însufleţeau vechile poveşti cu fantome, la fel de apreciate în Japonia secolelor trecute cum sunt astăzi filmele horror. Doar ca în vremea lui Kido Okamoto cărtile cu fantome şi poveştile înspăimântătoare spuse în grup, urmate de stingerea felinarelor şi de încercarea participanţilor de a găsi drumul spre casă pe întuneric, în timp ce se închipuiau urmăriţi de prezenţe sumbre, ţineau loc de cinematograf. Deşi nu aveau voie să citească aceste poveşti cu fantome şi nici măcar să vorbească despre spirite, punând pe seama lor tragediile din familie, samuraii din prozele scrise de Okamoto se trezesc loviţi de nişte drame şi crime ale căror explicaţii nu se află în lumea pământeană, a celor vii. Fin cunoscător al superstiţiilor preluate din folclor şi al psiholgiei nipone, inspectorul Hanshichi, acest vulpoi bătrân ce adulmecă pericolul ascuns printre chimonourile unor complice ispititoare nu crede (nici măcar) în vulpiţe drăgăstoase, cel putin nu în cele fantasctice, venite să bântuie domeniile samurailor, posedându-le soţiile. Detectivul cu fler ştie că în spatele unor fenomene inexplicabile zac ascunse multe secrete, porniri lacome şi crime nepedepsite, înfăptuite în urmă cu multe generaţii.

Modernismul din proza detectivistă a lui Kido Okamoto nu constă doar în stilul narativ, ci şi în reinterpretarea psihologică a legendelor prin deznodământul anchetei sale. În lumea personajului său, toate spiritele malefice de care se tem superstiţioşii, fantomele şi apariţiile înfiorătoare nu sunt altceva decât nişte metafore prin care ies la suprafaţă ascunzişurile inconştientului, vinovăţia şi remuşcarea. Autorul exprimă cel mai bine în povestirile sale acea credinţă a scriitorului japonez conform căreia interiorul fiinţei umane, de multe ori necunoscut, este adevărata origine a fantomelor devenite o sursă a fricii de sine. Aşa cum personajele marilor autori niponi se luptă mai mult cu ei înşişi (veritabilul duşman ascuns venind chiar din mijlocul conflictelor dintre ceea ce îşi doresc şi ceea ce le cere datoria socială), protagoniştii acestor povestiri îşi dau seama că nu pot fi bântuiţi decât de fantomele inventate de propriile neputinţe şi vinovăţii depozitate ani de-a rândul.

Editura Humanitas Fiction, 2014

Imagini: Hiroshige (www.taschen.com si www.kerbymuseum.org)

Mătrăguna trebuie dezmierdată cu o pană sau poate fi pusă lângă episcopul de Evreux, închis în colivia suspendată la care se zgâieşte Theodor Adorno deghizat într-un motan, rezultând o tulpină veche. Pentru a picta un oraş ca un cozonac din bere nu-ţi trebuie o viziune, ci doar o mânuire nervoasă a creioanelor colorate, asta în timp ce Spintecătorul se plimbă nestingherit pe străzile din Buenos Aires, iar în Oraşul Luminilor spectatorii devin caracatiţe hipnotizate de sunetele scoase de Louis Armstrong.

Dacă ai intoleranţă la fabulosul după care scormoneşte Cortazar într-un cotidian monoton, atunci toate aceste detalii ţi se vor părea decupate fără noimă din delirul unui psihotic având nişte aplecări intelectuale. Dacă, în schimb, ai devorat cu nesaţ volumele de proză scurtă şi romanele scrise de Julio Cortazar, argentinianul ce a dus suprarealismul parizian la întâlnirea cu spiritul magic sud-american, vei considera Ocolul zilei în optzeci de lumi la crème de la crème, acel festin literar din cabinetul de curiozităţi al unui magician extravagant, pentru care fantasticul este a doua natură a firescului.

Este mai uşor să oferi detalii privind conţinutul acestui volum decât să-l încadrezi într-o categorie literară. Mici eseuri năstruşnice, povestioare comice, din care se degajă umorul negru, recenzii şi articole despre artiştii care l-au inspirat pe Julio Cortazar, acest veritabil copil teribil al prozei scurte în care fantasticul şi realul îşi schimbă rolurile chiar sub nasul tău, fără ca măcar să-ţi dai seama. Pentru fanii argentinianului ce a scris romanul Şotron, Ocolul zilei în optzeci de lumi va deveni jucăria preferată, fiecare pagină închinată unei pledoarii ce-i serveşte fabulosului putând fi socotită o bijuterie adorabilă tocmai datorită formei bizare. Pentru a putea admira mai bine finisajul acestei colecţii de bijuterii, trebuie să treci mai întâi prin experienţa magică a unui volum de proze semnate de acest scriitor, cum ar cele incluse în volumul Cât de mult o iubim pe Glenda.

Ocolul zilei în optzeci de lumipoate fi receptat sub forma unui colaj ludic, a unui exerciţiu de stil, a unui gest de răsfăţ al copilului neastâmpărat gata să-i sfideze pe monştri sacri ai realismului ortodox, sobru şi abundent în romanele-fluviu, sau, de ce nu, sub forma unui dialog autoironic dintre Cortazar şi propriile scrieri. Legătura dintre fantastic şi real este coloana vertebrală a cărţii prin care scriitorul argentinian se reîntoarce spre originile fabulosului mascat în viaţa de zi cu zi. De la riturile primitivilor şi viziunile totemice la scrierile lui Jules Verne şi la hipnoticele acorduri de jazz, Cortazar începe o explorare a graniţelor dintre fantastic, imaginar, delir, artă, morbid, excentricitate şi halucinaţie, asemenea unui arheolog erudit, având o cultură literară enciclopedică, dar şi o copilărie marcată de acea experienţă a singuratăţii precoce, întâlnită în biografia marilor scriitori ce au schimbat macazul în secolul XX.

Acest volum sintetizează opera lui Cortazar, lămurindu-te cu privire la revoluţia facută de reîntoarcerea spre mit, spre fantasticul extras din legendele şi din basmele vechi, moştenite de avangardiştii interbelici (de la romantici), gata să le ofere straniul desprins din visele ciudate examinate psihanalitic în Parisul lui Andre Breton şi al lui Lacan. Oniricul, acrobaţiile inconştientului, miturile şi omagiul adus imaginaţiei fără limite sunt pilonii concepţiei despre literatură exprimată în acest volum ce face lumină în labirintul ficţional străbătut de fiecare cititor aventurat printre paginile scrise de Cortazar. Poate una dintre bijuteriile acestei colecţii este cea dedicată romanului-cult uitat – Paradiso– scris de Lezama Lima, despre universul magic al Cubei înainte de-a fi cunoscută prin romanele scrise de Cabrera Infante sau de Reinaldo Arenas. În paginile referitoate la Paradiso, Julio Cortazar surprinde întreaga pulsaţie a realismului magic, a miturilor şi arhetipurilor ce-şi fac de cap în literatura sud-americană, în care proza devine adesea o incantaţie plină de lirism, iar personajele, nişte simboluri însufleţite, a căror istorie familială iese din spaţiul şi timpul aşa cum le percepem în lumea profană.

În cazul în care te fascinează stilul acestui scriitor, poţi considera Ocolul zilei în optzeci de lumi oglinda ce-i permite lui Cortazar să se privească pe sine, să deseneze un autoportret la fel de vag precum graniţa dintre ireal şi cotidian, aşa cum o vede în prozele sale. Dincolo de acest portret eliptic, suprarealist, poţi găsi una dintre cele mai frumoase reflecţii legate de nevoia de ficţiune şi de omniprezenţa vindecătoare a ludicului în existenţa umană. Acestui portret a trebuit să-i adauge şi trompeta de jazzman rebel, care provoacă sobrietatea prin improvizaţii obraznice, dar care, asemenea oricărui instrument muzical, are în spatele uşurinţei de a răspândi sunetele dezinvolte un întreg sistem de componente bine sincronizate, aşa cum asociaţiile spontane din volum au la bază o erudiţie bine organizată în aparentul haos al acestui cabinet de curiozităţi fără etichete lămuritoare ataşate obiectelor expuse.

Editura Art, 2014

imagini: Paul Delvaux (theredlist.com) si Rene Magritte (www.magritte-gallery.com)